La taifas cu Sinele – Zilele care nu vor mai fi niciodată (recenzie)

Probabil nu v-am spus niciodată încă, dar pe vremuri, adolescentă fiind, îmi doream să urmez cursurile facultăţii de psihologie şi mă visam tare mândră, doamna psiholog. 🙂 Vremea a trecut, ideile s-au mai schimbat, m-am reprofilat şi am ajuns la alte concluzii.

Cu toate acestea, încă îmi place să ascult un psiholog vorbind, încă îmi pun fel de fel de întrebări privind modul în care funcţionează creierul/mintea/sufletul celorlalţi şi încerc să găsesc cea mai potrivită cale de a rezolva diferite probleme de oameni mici sau mai mari. Încă ajută să stau de vorba cu sinele când simt că pierd controlul.

Despre Cristina Nemerovschi am aflat cu ajutorul editurii Herg Benet. Mi-a plăcut coperta cărţii şi mi-am dorit să o citesc. Nu aveam cum ghici că, deloc întâmplător, voi sta la taifas cu Sinele în exact aceeaşi perioadă.

Cine este Cristina Nemerovschi şi despre ce scrie… aleg să nu vorbesc eu, acum şi aici. O puteţi descoperi pe blogul ei, puteţi să căutaţi interviuri cu ea şi să citiţi cărţile ei. Eu plănuiesc să mai cumpăr câte ceva din ceea ce a scris, în perioada următoare 🙂

Voi relata însă experienţa mea citind şi adulmecând toată lupta cu sinele, cu anxietatea, cu vina, cu întrebările care m-au făcut să strâng la piept această carte.

Întâmplarea (neîntâmplătoare!) a aranjat lucrurile în aşa fel încăt să încep lectura într-o perioadă tulbure pentru viaţa şi sănătatea mea mintală. Nu râdeţi, cred sincer că avem, cu toţii, momente în care suntem la un pas distanţă de marginea prăpastiei. Şi da, prin prăpastie, mă refer la luptele din interior, la dezechilibrele psihice şi mentale, la personalităţi disfuncţionale şi la tot ce derivă de aici.

Pregătind un interviu cu un psiholog, acum o vreme, am primit multe semnale de la persoane ce par a fi absolut în regulă dar care îşi pun probleme de tipul Cum să contracarăm atacurile de panică?

Cartea Cristinei mi-a dat imboldul necesar să trec peste o perioadă agitată, plină de lovituri şi de întrebări fără răspuns. Am conştientizat, o dată în plus, că nimeni nu te poate ajuta dacă TU alegi SĂ ÎŢI faci rău.

Ana din carte poate fi oricare dintre noi. Mai mult, ceea ce gândeşte, simte şi face ea poate fi în perfect acord cu ceea ce ar face un om considerat (şi tratat ca atare) NORMAL.

Să vă spun şi că această carte m-a scos dintr-o depresie mică -mică? Sau că mi-a fost tare ciudă că am ajuns la final. Parcă mai vroiam puţin, parcă mai mergea o pagină, două, treizeci. 🙂

Am o colegă de birou cu care împart frăţeşte cărţile pe care eu dau bani. Le citim (eu prima!), fiecare în colţul ei de lume şi apoi, când e linişte şi nu mai avem chestii urgente de făcut sau e rost de ha-ha şi hi-hi, ori când una dintre noi are ceva de exemplificat, luăm la disecat: subiect, autor, poze (dacă este!), temă, citate (care este!!!)

Ea abia o citeşte. Deci…this is just me, folks!

Îmi spusese dintotdeauna ca încearcă să prindă în poezii frumuseţea fiecărei zile prin care trece, şi că nu există zi fără măcar un moment care să merite ţinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Reţinerea unui moment, a unui sentiment, aşa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, într-un fragment din timp care nu se va mai întoarce, care piere pentru totdeauna.

În câteva cuvinte, vă spun că viaţa la sanatoriu pare mai normală decât ceea ce trăim, uneori, doar în cruda realitate. Şi da, frate, poate n-oi fi înţeles eu mare lucru din cartea asta de introspecţie/dezvoltare personală sau cum veţi considera oportun să etichetaţi această carte, dar mi-a picat la ţanc!

Am avut răgaz, citind-o în tihnă, să stau de vorbă cu sinele, să îl caut de „bube” şi să îi fiu camarad de nădejde. Cred că toţi avem nevoie să fim prieteni cu noi şi cu ceea ce simţim. Să ne bucurăm şi să ne iertăm. Uneori merităm şi e uşor să facem asta, alteori e MUSAI să facem asta pentru a merge înainte.

PS: Fotografiile nu-mi aparţin, mi-am permis să le împumut de pe pagina Cristinei pentru ca volumul meu e împumutat şi naşte pasiuni, undeva 🙂

Jocuri educaţionale. Reţete şi idei

Pentru că am în jur multe mămici dornice să afle noi jocuri educaţionale, mereu în căutarea unor reţete şi a unor idei care să salveze puiii de om de la ochiii adânciţi în electronice şi să pastreze, totuşi, intacte, cele câteva clipe de linişte de care adulţii se pot bucura, odată ajunşi acasă, după activităţile zilei, am decis ca e timpul sa scriu aceasta postare.

Nu pentru ca eu as fi mai inteleapta sau mai curajoasa, in ceea ce priveste puiii de om pe care ii cresc. Nu pentru ca as condamna pe cei/cele care aleg altfel. Ci doar pentru ca am avut norocul sa dau peste materiale interesante, care sa ma faca sa primesc idei utile 🙂

Pentru dezvoltarea motricităţii fine:

  • Puzzle cu piese mici
  • Jocuri cu pioneze
  • Activităţi de pictură, desen, tăiere, lipire
  • Activităţi de construcţie cu cuburi
  • Activităţi de încheiere a nasturilor, fermoarelor, capselor

Pentru dezvoltarea motricităţii grosiere:

  • Mers pe călcâie, pe vârfuri
  • Mersul în diferite forme care copiază mersul/modul în care se deplasează diferite animale:iepure, leu, urs, elefant,etc.
  • Mişcări specifice diferitelor jocuri sportive (volei, baschet, fotbal)
  • Activităţi de mişcare în aer liber: căţărat, legănat, sărituri

Dezvoltarea socio-emoţională:

  1. Dezvoltarea socială, adică: A. Dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu adulţii, B. Dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu copii de vârsta apropiată, C. Acceptarea şi respectarea diversităţii, D. Dezvoltarea comportamentelor prosociale
  2. Dezvoltarea emoţională: A. Dezvoltarea conceptului de sine, B. Dezvoltarea autocontrolului emoţional, C. Dezvoltarea expresivităţii emoţionale

Capacităţi şi atitudini în învăţare

I. Curiozitate şi interes

II. Iniţiativa

III. Persistenţa în activităţi

IV. Creativitate

 

Dezvoltarea limbajului, a comunicării şi premisele citirii şi scrierii

prin dezvoltarea limbajului şi a comunicării: dezvoltarea capacităţii de ascultare şi înţelegere (comunicare receptivă) + dezvoltarea capacităţii de vorbire şi comunicare (comunicare expresivă)

şi

prin dezvoltarea premiselor citirii şi scrierii: participarea în experienţe cu cartea, cunoaşterea şi aprecierea cărţii, dezvoltarea capacităţii de discriminare fonetică, asocierea sunet-literă, conştientizarea mesajului vorbit/scris, însuşirea deprinderilor de scris, folosirea scrisului pentru transmiterea unui mesaj

 

Dezvoltarea cognitivă şi cunoaşterea lumii:

  1. Dezvoltarea gândirii logice şi rezolvarea problemelor
  2. Cunoştinţe şi deprinderi elementare matematice, cunoaşterea şi înţelegerea lumii prin – reprezentări elementare matematice (numere, reprezentări numerice, operaţii, concepte de spaţiu, forme geometrice, înţelegerea modelelor, măsurare) şi prin cunoaşterea şi înţelegerea lumii (lumea vie, Pământul, Spaţiul, metode ştiinţifice)

Deşi poate par doar noţiuni teoeretice, toate ideile pot fi puse în practică, alături de copii, în jocuri şi jucării care mai de care mai creative.

Nu am uitat de feedback-ul promis, cel pentru 1 an de colectivitate a piticului numărul 2 si, cu puţin noroc, voi apuca să scriu şi câteva sugestii de daruri inspirate pentru doamne şi domnişoare, înainte de 1 şi 8 martie.

Până atunci, iată cum era în mintea mea înainte de a alege ce facem cu puiul de om 🙂

O carte VREA să se nască – Enescu şi hora razelor de soare

Despre Cristina Andone am auzit de la câteva prietene bune ale căror bloguri îmi sunt mereu aproape. Ştiam despre cartea – Poveşti din Pădurea Muzicală şi despre modul în care muzica a devenit prietena copiilor, prin intermediul scrisului.

Raluca a scris foarte frumos despre ei în câteva rânduri şi mi-am notat să abordez si eu astfel de teme cu războinicii mei când o veni vremea potrivită.

Apoi, acum câteva zile, a venit, de undeva din neant, vestea ca proiectul Cristinei se „chinuie” efectiv să se nască. După ce au apărut primele 8 cărţi din această serie şi mulţi copii s-au bucurat de ele, iată că tocmai acum, ne împiedicăm de un … ciot 🙂

Care este, de fapt, problema şi de ce nu apare cartea?

Vorbele Cristinei despre soarta acestei cărţi sunt cele mai potrivite:

În cor, editurile ne spun că „nu există piață pentru muzică clasică”. În mod bizar, cartea o să apară în suedeză în septembrie și va participă la Târgul de Carte de la Goteborg. Să învățam suedeză, zic 🙂.

Cu cele 8 povești muzicale de până acum, am vrut să-i apropii pe copii de cultura înaltă în mod firesc, creativ, fără artificii snoabe. Astfel poate Bach nu va mai fi o rudă săracă a lui Hornbach. Iar Chopin nu va fi o variantă de ‘shopping’ cu ultima consoană neglijent aspirată.
Între timp, au fost vândute 120.000 de cărți despre muzica a 8 mari compozitori. Nenumărați părinți mi-au scris despre copiii lor de 4-7 ani care vorbesc cu naturalețe despre Vivaldi, Beethoven, Mozart, au preferințe clare și recunosc fără efort chiar bucăți muzicale la prima audiție.

Deci visul meu nu mai este un construct fără aripi…
Și totuși, pentru Enescu ( iar în viitor, pentru re-editarea colecției) avem nevoie de parteneri de poveste. Ne lipsește o editură, un sponsor pentru CD, niște parteneri pentru difuzare și promovare. În rest, totul e bine 🙂.”

Ce putem face:

1. SHARE tuturor mesajelor care STRIGĂ despre această poveste şi cartea din spatele ei. Puteţi să distribuiţi conţinutul scris de către bloggeri sau să puneţi voi, în propriile cuvinte, accentul acolo unde credeţi că trebuie.
2. LIKE-paginii Enescu si hora razelor de soare – NU costă, nu doare şi nu cere de mâncare. Pagina are nevoie de sprijinul şi susţinerea noastră (= like-uri şi/sau mesaje de susţiner) pentru ca autoarea să poată demonstra interesul publicului ORICĂREI edituri interesate.
3. Pentru cei interesați să cumpere cartea s-a deschis o listă cu precomenzi în care va puteți adaugă numele 🙂 Noutatile le gasiti pe pagina minunatei carti. Cristina va asteapta la ateliere frumoase si ar fi pacat sa ratati astfel de ocazii.

Imi place să cred că oamenii se vor urni pentru lucrurrile în care cred. Pentru că DA, fiecare are responsabilităţi multe şi un întreg şir de bife la finalul unei zile obişnuite, DAR… pentru copiii noştri şi pentru că o carte este un suflet, TREBUIE să ne trezim.

Ajutaţi-o pe Cristina şi prietenii ei să salveze o carte. Cartea „Enescu şi hora razelor de soare” trebuie să vină pe lume!!!

 

Când m-am întors

Când m-am întors,

Sălbatică şi despletită,

Ţâşnind săgeată vie

din arcul inimii tale,

Eram lacrimă de lumină.

 

Când ai venit,

Cenuşie nălucă a viselor mele,

Te-am lăsat mereu

să-ţi decizi soarta,

mângâiere catifelată pe suflet.

 

Când m-am întors,

Sălbatică şi toată un zâmbet,

Curgeam spre pământ

Şuvoaie calde de emoţie şi drag.

 

Când am plecat,

Rupându-mi zgomotos

Inima din palma ta stângă,

S-au pornit

Cutremure şi taifunuri.

Toate deodată.

 

Când am plecat,

Sălbatică arătare a vieţii tale,

N-ai vărsat nici o lacrimă.

Mă priveai împietrit

şi ochiii tăi şopteau

Nu pleca!

sau măcar…

Întoarce-te degrabă!

 

PS: Minunatele fotografii îi aparţin unui drag prieten… Mulţumesc, Victor!

Eu în 20 de secunde şi 30 de cuvinte

Mă gândeam zilele trecute ce anume simţi când viaţa îţi fuge prin faţa ochilor. Când ai în faţă un pericol real şi TU eşti pe punctul de a nu mai fi. Eu poate deveni doar o amintire. La ce te gândeşti atunci, în cele 20 de secunde pe care le ai la dispoziţie? Care sunt cele 30 de cuvinte pe care le poţi spune despre tine, ce va rămâne în urma ta?

Te gândeşti oare la cum erai tu copil? Îţi aminteşti de jocurile şi prietenii care te bucurau? Vei rememora ceea ce spun alţii despre tine sau ceea ce a fost definitoriu pentru ceea ce eşti tu, acum, în prezent.

EU poate însemna multe. EU sunt curajos, sunt visător, sunt implicat, sunt un om bun, sunt un profesionist. Eu sunt un prieten bun. Eu iubesc. Eu respir. Eu mint. Eu trădez. Eu mă ascund. Care dintre toate acestea este esenţial? Până la urmă, ce contează cu adevărat, mai ales în acele clipe.

Se spune că unii pot să îşi vadă viaţa şi să tragă cele mai profunde învăţăminte din ceea ce văd. În doar câteva secunde, pot deveni cu adevărat iluminaţi şi au puterea de a lua totul de la capăt. Descoperă, când sunt pe punctul de a pierde darul care este viaţa, descoperă adevărata lor Misiune Personală. Îşi dau seama că se aflau pe un drum greşit sau care nu îi ducea, cu adevărat, acolo unde vroiau să ajungă.

Eu care sunt AZI, aici poate fi şi de cele mai multe ori, chiar este, influenţa părinţilor, a modului cum am fost crescuţi dar şi a independenţei pe care aceştia au ştiut (sau nu!) să o cultive în noi. Eu de azi va decide corect şi va fi răspunzător pentru ceea ce decide. Dacă a văzut acest model. Dacă şi-a putut explica eficient de unde s-a pornit şi unde se va ajunge. Eu mă implic în deciziile care se iau în legătură cu mine şi viitorul meu sau, dimpotrivă, aştept de pe margine, vociferând sau lamentându-mă.

Eu aleg să folosesc poveştile pentru a creşte puiii de om pe care i-am primit în grijă. Aleg, cu inima plină de iubire, gândindu-mă la ceea ce vreau să cresc în copilul meu.

Tu ce alegi să sădeşti în solul fertil al adultului de mâine? Obedienţă? Pedeapsă? Percepţie asupra conceptelor? Consecinţe naturale sau doar frica de a nu fi descoperit şi sancţionat?

Privesc în jur şi văd, cot la cot cu mine, muncind dar, mai ales, vieţuind, adulţi care se închid în sine vorbind despre copilărie şi zilele de atunci.

Cunosc priviri care se pleacă la gândul umilinţelor trecute, a palmelor nemeritate, a golului din „Pentru că aşa spun eu”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „În bătătura mea, eu fac regulile”, „Tu să nu deschizi gura în faţa mea”.

Da, au fost vremuri grele. Au fost ani teribili şi poate că au făcut şi ei, dragii de ei, cum s-au priceput mai bine. O să îi respectăm pentru că ne-au dat viaţa şi ne-au hrănit. Pentru că ne-au îmbrăcat şi ne-au trimis la şcoală. O să îi iertăm, sper, pentru palmele primite. O să uităm gustul amar al clipelor când eram alungaţi de la discuţii şi eram obligaţi să acceptăm decizii care ne priveau, dar care se luau, ÎNTOTDEAUNA, fără noi.

Dacă EU aleg să fac ALT FEL pentru copiii mei, de ce să fiu judecată? Cu ce drept? Cum să mi se reproşeze că le ofer posibilitatea de alege dintre 2 variante? De ce să îi educ şi acum, tot DOAR cu palma şi vorba dură? De ce sa nu ştie că îi iubesc şi că sunt acolo, lângă ei, la nevoie?

În cele 20 de secunde dinainte de impactul catastrofal, aş vrea să mă gândesc la copilărie. Aş vrea să mă simt iubită. Să ştiu că am iubit cu fiecare fibră a corpului meu şi mi s-a răspuns la fel. Deşi am greşit. Deşi am plâns. Deşi am făcut cale întoarsă şi m-am răzgândit.

Aş vrea să simt că EU a contat. Că i-am făcut mândri şi că s-au bucurat de mine şi reuşitele mele, chair dacă ei ar fi ales altceva. Alt drum. Alte meserii. Alţi parteneri. Alte lupte.

Photo credit: Sorin-Bolog-Photographer

Instinct (recenzie) by Ioana Duda

O carte care m-a lovit drept în moalele capului. O înghit greu, tocmai pentru că este dură, tăioasă, reală şi îngrozitor de adevărată. Din instinct, am strâns ochiii de fiecare dată când textul a devenit dureros.

Teme repetitive ca relaţia cu părinţii, prejudecăţile celor din jur, greşelile momentului, viaţa la limita supravieţuirii. Spun repetitive pentru că le simt curgând natural din text. Nu deranjant, doar ca un refren familiar.

Mi-au plăcut în mod special câteva pasaje 🙂

Oamenii se întâlnesc. Şi aleg să treacă şi petreacă împreună. Ca, vorba poetului, „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Bărbatul îţi e scut pe pielea goală. Bărbatul îţi e piept pe care să îţi sprijini capul îngreunat de prea multe mici ori mari păcate zilnice. Bărbatul îţi e bucurie şi împărtăşanie. Bărbatul îţi e spovedanie tăcută. Bărbatul îţi stă cuminte şi tăcut pe suflet. Bărbatul te sălăşluieşte şi îţi e templu, şi rugăciune. Bărbatul tău eşti tu, atunci când nu mai poţi fi tu. Preia ştafeta şi te trăieşte el, în locul tău.

Bărbatul nu ţi-l urli, pentru că îţi e iubire şi tot ce-i adevărat pe lumea asta nu are nevoie să fie rostit.Există şi gata. Iar când ştii, nu ai nevoie să îţi confirme nimeni asta. Nici măcar tu. Bărbatul ţi-l trăieşti. Te bucuri de el. Îl priveşti şi îi vorbeşti cu ochii. Cu privirea îl mângâi, pentru că două mâini nu îţi ajung pentru a acoperi atâta suflet. Bărbatul îţi e lumină şi cale dreaptă. Îţi e ibovnic şi aer. Bărbatul îţi e copil, şi frate, şi tată, şi duhovnic, şi camarad.

Şi incă, pentru că Ioana Duda scrie rupt din instinct, tăios şi dor, dar neasemuit, neînchipuit de frumos.

Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ce tu urăşti mai abitir la tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag samă că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum, pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea Îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta, începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost fost frică. Doar ştiu şi eu din astea.

Pare ruptă din realitatea pe care o trăim noi, acum, în România lui 2016-2017. Acidă, o cursă pentru supravieţuire şi reuşita celui mai rapid, mai puternic, mai vivace.

Io nu-s ea, fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară speciile de pe pâmântul asta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu.

Voci ridicate şi o secundă până la renunţare, asta îmi trezeşte cartea.

Aştept cu răbdare să citesc şi ce-a dea doua carte a Ioanei care mi-a poposit în braţe, datorita editurii Herg Benet.

După câteva zile…

Am citit cu sufletul la gură cea de-a doua „bucăţică” de Ioana Duda – Jurnalul primei mele morţi.

Am iubit şi urât-o, pe rând, pe Ioana/Valentina. M-am rugat să nu moară. Să nu apuce să moară. Mi-am exersat, în cap, multe texte pe care să i le spun pentru a o convinge să trăiască. Am iubit îngerul şi m-am trezit, efectiv, încurajându-l şi susţinându-i punctul de vedere. Pentru că aşa sunt şi eu. Nu, nu înger :)! Aşa mă încăpăţânez şi eu să văd partea plină a paharului, să justific orice rană şi durere prin devenirea pe care mi-a adus-o. Cred şi sper, până la capăt.

Noi, de fapt, suntem ca florile. Tot ce avem nevoie e să existăm, pur şi simplu. Dar nu ştim asta. Pentru că ne naştem şi apoi familia ori societatea sau ambele împreună vin şi ne îndepărtează de noi. Unii, cei mai norocoşi, îşi dau seama pe parcurs că le lipseşte ceva. Şi vor începe căutările. Habar nu au ce caută. Unii află că în căutarea lor au plecat, de fapt. Alţii continuă toată viaţa să caute frenetic. Iar alţii înaintează din inerţie. Primii sunt singurii care se vor afla. Cei din a doua categorie sunt ăia care, atunci când află că vor muri curând, îşi fac un bucket list şi încearcă din răsputeri să  recâştige timpul pierdut. Cei din a treia categorie sunt cei care, la sfârşit, se întreabă „Ce ar fi fost dacă?”

Să nu spun, dar o iubesc pe fata asta…Ioana/Valentina sau cum s-o mai numi în continuare… Final perfect, aplauze la scenă deschisă:

  • Ce m-a salvat în dimineaţa asta, îngere?
  • Ceea ce salvează toţi oamenii. Singura salvare care există în toate lumile, văzute şi nevăzute, pe jumătate văzute ori simţite: iubirea.

Primele daruri de ziua mea

În fiecare an, februarie vine la noi în familie cu emoţii, aniversări, amintiri şi zâmbete cu bujori în obrăjori. Da, februarie vine cu daruri, cu oameni dragi pe care îi preţuiesc şi de care mi-e dor mereu, dar mai ales de ziua mea.

Acum 5 ani, am primit, cu câteva zile înainte de ziua mea, un minunat dar: primul pui de om a venit pe lume cu 3 zile înainte ca dragii sufletului meu să îmi ureze „La mulţi ani!”

Deşi nu cred că există daruri care să poată egala/provoca emoţiile acelor zile, îmi place să primesc daruri. Mai mult, îmi place să fiu surprinsă de aceste daruri! 🙂 Mă bucur ca un copil încercând să ghicesc, după forma cutiei sau greutate ce anume voi primi. Îmi plac darurile atent alese, nu neapărat foarte scumpe, dar musai alese special pentru mine şi sufletul meu.

Anul acesta, ca niciodată, am început să primesc daruri încă din luna ianuarie 🙂

Photo credit: Dyavital Beauty homepage

Printre ele, o selecţie foarte inspirată de cosmetice handmade pregătite cu grija unei talentate doamne pe care o puteţi descoperi sub numele Dyavital Beauty.

După cum îşi descrie activitatea, în atelierul de Beauty prind viaţă:

Săpunuri naturale create manual din ingrediente exclusiv naturale: uleiuri şi unturi vegetale, argile, produse apicole, lapte vegetal sau animal, plante medicinale şi infuzii de plante medicinale, macerate uleioase din plante, uleiuri esenţiale pure, culoarea fiind obţinută exclusiv natural.

Aşa cum puteţi vedea din fotografie, darurile despre care vă scriu astăzi sunt multe, colorate şi, din păcate pentru voi, cititorii mei, aromele pe care le emană nu pot trece dincolo de ecrane, oricât de plastic le-aş descrie eu sau cât de meştesugit le-ar fi fi combinat „mămica” lor.

Crema hidratantă de mâini cu ceramide şi-a găsit repede întrebuinţarea pentru nişte mâini muncite, dar greu încercate de frig. A făcut minuni şi astfel, zâmbetul unui om drag s-a adăugat listei de daruri pentru care sunt recunoscătoare!

Balsam de buze hidratant şi hrănitor cu  extract de pepene galben va bucura o prietena dragă, dar….pssst, să nu mă daţi de gol înainte de Mărţişor!

Dintre toate darurile, cel mai mult mi-a plăcut aroma săpunului Om de Zăpadă. Deşi nu m-aş fi gândit vreodată la această combinaţie – Cafea+ Miere + Cuişoare + Trandafiri – plănuiesc să păstrez acest săpun pentru momentele în care am nevoie să mă simt frumoasă şi specială. Nu glumesc, îmi dă aşa o stare de bine combinaţia, încât nu am să îl împart cu nimeni. 🙂

De asemenea, am observat atenţia la detalii, ingredientele nimerit alese şi formele atractive folosite, precum şi ambalajele ingenioase de prezentare ale tuturor produselor.

Daruri colorate pentru suflete dragi

Deşi darul a fost pentru mine, cu siguranţă voi vorbi şi altora despre beneficiile şi aromele care mi-au poposit în casă şi sper să mai auzim alte lucruri bune despre această persoană minunată şi talentată. V-am spus că este una dintre acele frumoase, curajoase şi temerare Work at Home Moms pe care le susţin şi alături de care îmi doresc să cresc?

În final, vă invit să aveţi curaj să alegeţi altfel de daruri, pentru cei dragi. Să cautăţi mereu să vă trataţi cu iubire şi respect, atât pe voi, cât şi pe ceilalţi.

Hai să ne trăiască toţi sărbatoriţii lunii februarie!

PS: Toate produsele sunt făcute cu drag şi regret amarnic faptul că nu s-a inventat, încă fotografia care să transmită şi mirosul… În toată poşeta miroase frumos, eu sunt toată un zâmbet şi vă las, în dar, la rândul meu, o inima mare-mare!