Bărbatul perfect

Bărbatul perfect nu există. Nici măcar în vise. Dar fărâme din el pot fi găsite în fiecare bărbat pe care alegi sau se întâmplă să îl iubeşti. Nu ştiaţi asta?

Păi, e aproape perfect de fiecare dată când te strânge în braţe şi tu îl priveşti cu furie. E perfect dacă el ştie să îţi îmblânzească furia, dacă are răbdare să rămână lângă tine când clocoteşti şi arunci flăcări din ochi. E aproape perfect când te priveşte molcom, când tace … deşi ar avea mii de lucruri să îţi spună. E perfect când nu observă kilogramele tale în plus (sau în minus), când mângâie ridurile fine de expresie, cu drag şi mustăceşte îmbufnat dacă tu pari să te uiţi într-o anume direcţie care lui nici măcar nu-i captează atenţia.

Bărbatul perfect nu există. El nu a fost născut şi crescut de nici o mamă din lumea asta. Bărbatul perfect nu are nume şi nu are adresă. El se modelează, cu grijă, în ani de întrebări şi aşteptări, cu clipe întregi de panică şi puncte de suspensie.

Bărbatul meu perfect nu va putea să îmi fie vreodată „furat” din simplul motiv că El nu este perfect decât lângă mine. În ochiii alteia, în braţele sau în aşternutul oricărei Alta, el devine doar o unealtă, o partidă, o noapte sau o etapă.

Bărbatul meu perfect este suficient de puternic încât să nu plece când îl alung. Suficient de inteligent încât să nu ridice vreodată mâna să mă lovească pentru că inima mea s-ar frânge în miliarde de bucăţi. Suficient de frumos încât să trezească cetele de fluturi care par adormiţi. Suficient de interesant încât să nu spună niciodată totul, să mă facă să îl descopăr mereu din nou, la fel şi parcă mereu nou.

Bărbatul meu perfect va ştii de multe ori să mă lase să cred în visele mele, fără să mă înlănţuiască în vinovăţie. Va învăţa să nu ia în seamă toate stările mele sufleteşti, dar va fi atent să nu mă rătăcesc. Va avea la îndemână o hartă, o busolă, un cuvânt, o privire sau doar un gând.

Poate nu va reuşi mereu să se lupte cu demonii şi ploile mele, dar nu se va teme să încerce. Poate va avea nevoie de timp pentru şi cu el, dar nu mă va exila prea departe. Îşi va face de treabă, de nervi, de râs sau doar de plictiseală, undeva pe aproape, mirosind aerul din jur pentru a presimţi vreun viitor posibil pericol.

Bărbatul meu perfect nu îmi aparţine, ci alege să îmi fie. Aproape. Alături. Lângă umăr. Nici în faţă, pentru că aş putea alege să nu îl urmez. Nici în spate pentru că ne-am putea rătăci privirile unul de altul. Ar fi lângă umărul şi inima mea. Pentru o zi, sau cinci, sau câţiva ani. Până când ar ştii, în sfârşit, că locul lui este acolo.

Bărbatul perfect nu are nevoie de o femeie perfectă, ci de o femeie vie. Care strigă, care râde şi cântă. Care plânge, dacă simte nevoia şi iubeşte, prin toţi porii. Are nevoie să îi citeşti în ochi când tace. Câteodată, să îl laşi în pace. Alteori, să îl provoci să spună. Câteodată, doar să îi citeşti în palmă viitorul, fără să îl judeci.

Un bărbat devine perfect dacă vrea, dacă iubeşte, dacă are curaj să dea totul şi să înţeleagă că nu se pierde pe sine. Dimpotrivă. Iubirea lui poate vindeca răni a căror durere a fost negată ani în şir. Degetele lui pot curăţa inima de întuneric şi de pietre ascuţite de complexe. El poate să ghicească, uneori, ceea ce tu nu poţi spune nici măcar în şoaptă.

Un bărbat pe care îl iubeşti nu trebuie să fie perfect ca să ţi se lipească de suflet. Nu trebuie să fie perfect ca să te facă să îţi imaginezi viaţa ta cu el. Dar trebuie să fie. Să existe. Să respire. Să creadă. Să întrebe. Să îi pese. Să adune încet, fir cu fir, frânturi de viaţă şi să îţi deseneze flori. Sau copaci. Sau nori. Pe care doar tu să îi poţi ghici.