Asociaţia Necuvinte şi WAHM România – proiect comun

Despre violenţa în relaţiile cu oamenii dragi este greu să vorbeşti. Este greu să te rupi din mediul în care crezi (pentru că ţi se spune aşa!) că TU eşti de vină. Că meriţi un astfel de tratament.

Am simţit că e important să mă implic într-o campanie dureroasă cum este parteneriatul celor de la Asociaţia Necuvinte cu Work at Home Moms România.

Despre WAHM am mai scris, ştiu ce anume este şi face. Dar ce putem afla despre Asociaţia Necuvinte?

Asociația Necuvinte este o organizație neguvernamentală, apolitică, independentă, având ca principal domeniu de activitate lupta împotriva violenței domestice, a încălcării drepturilor fundamentale ale omului și a abuzurilor îndreptate împotriva femeilor și copiilor. Ne desfășurăm activitatea pe trei paliere: asistență acordată victimelor violenței în familie, lobby și advocacy, campanii de informare și sensibilizare.

Suntem o mână de oameni cu suflet mare care din momentul în care am fost contactați de o persoană care ne solicită ajutorul, noi facem tot posibilul ca acea persoană să primească tot sprijinul de care are nevoie în vederea ieșirii din relația abuzivă. De la analize medicale până la întocmire dosare pentru obținerea ordinului de protecție și reprezentare în instanță, adăpost, consiliere juridică, psihologică și socială. Pe lângă aceste servicii, noi ne adaptăm la necesitățile fiecărui caz și ajutăm și prin programul „Coșul de cumpărături” – cumpărăm alimente de bază pentru câteva luni; încercăm să găsim și locuri de muncă; prin prieteni și donații, am ajutat și la mobilarea și utilarea locuințelor în care s-au mutat plecând din mediul abuziv.

Cum v-a venit ideea unui proiect comun? 

Asociația Necuvinte – Într-o lume în care femeia a fost mereu pusă pe locul al doilea, atât în familie, cât și în viața socială, care nici măcar până în secolul 21 nu a reușit să se lepede de obiceiurile discriminatorii față de femei, organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor sunt încă o mare necesitate în viața noastră și este de preferat ca aceste organizații să fie în continuă colaborare și comunicare pentru a-și atinge scopul cu un grad mult mai ridicat de succes.

Atât Asociația Necuvinte, cât și Asociația Work at Home Moms au ca scop principal susținerea femeilor. Pornind de la acest punct comun, am considerat oportun ca cele două comunități să creeze un mediu propice pentru schimbul de experiență, dar și pentru susținere reciprocă. Spre exemplu, comunitatea mamelor din WAHM sunt un exemplu de reușită pentru doamnele care au ieșit dintr-o relație abuzivă și își iau viața în propriile mâini și încep un capitol nou împreună cu micuții lor. Doamnele noastre au nevoie de multe exemple de succes care să le ofere încredere în puterile proprii.

Care sunt rezultatele pe care le vizaţi prin acest proiect?

Asociația Necuvinte – Principalul scop ale proiectului este strângerea de fonduri pentru a oferi câteva luni de liniște mamelor care au luat atitudine în fața agresorilor lor și au decis să își facă o viață a lor care să nu mai fie dominată de teroare și frică. Scopul secundar al activității este informarea și sensibilizarea publicului larg cu privire la acest fenomen și la efectele negative pe care le provoacă unei întregi societăți.

Cum ne putem implica – mame, opinia publică, bloggeri?

Asociația Necuvinte – Organizațiile neguvernamentale care își bazează activitatea pe oferirea de servicii pierd din vedere elementul de promovare a activității întreprinse. Aici intervine necesitatea implicării opiniei publice. Idealist vorbind, scopul organizației noastre este de a schimba mentalități.

Obiceiul „eu sunt bărbatul, eu decid”, „femeia trebuie să stea acasă, să aibă grijă de copii și de gospodărie”, „eu nu mă bag, este familia lor” și alte stereotipuri de genul, încă afectează societatea noastră și nu îi permite dezvoltarea și modernizarea. La schimbarea aceasta trebuie să participe fiecare dintre noi, cu un mesaj simplu pe care să îl transmită și către cunoscuți, să fie astfel o rețea prin care mesajul să devină o cutumă, un obicei arhicunoscut de care să fim chiar sătui.

De ce să ne implicăm într-un astfel de proiect?

Asociația Necuvinte – Ca cetățeni ai unui stat democratic, avem o datorie morală să participăm la dezvoltarea și modernizarea statului. Așa cum luptăm împotriva corupției, putem lupta și pentru menținerea valorilor morale.

Uman vorbind, fiecare dintre noi empatizează cu cineva care trece prin clipe grele și își dorește să ajute cu atât cât poate. Statisfacția pe care o avem fiecare dintre noi atunci când știm că am putut aduce o bucurie semenilor este un câștig imens. Cu cât mai mulți dintre noi facem un gest oricât de mic, cu atât încrederea în sine și în ceilalți a celor în nevoie crește și astfel „faith in humanity is restored”.

Un scurt mesaj pentru cei care au parcurs acest material, câteva cuvinte din suflet venind de la voi, pentru ceilalţi 🙂

Asociația Necuvinte – “Pentru că cel care salvează o viață salvează întreaga lume” – Talmud

Dacă aveţi nevoie de ajutorul celor din asociaţia Necuvinte, îi găsiţi în Bucureşti, pe Str. Ion Campineanu nr. 20, Sector 1, de luni până vineri între orele 10:00 şi 18:00, sau la Telefon / Fax: 021.243.33.33. De asemenea, le puteţi lăsa un mesaj pe adresa de e-mail [email protected]

Pe site găsiţi multe informaţii utile, nu ezitaţi să cereţi ajutor şi nu consideraţi că este în regulă să acceptaţi violenţa partenerului de viaţă.

FB Asociația Necuvinte

Pentru cei care au nevoie de noi, să le oferim o mână, să le legăm rănile şi să le credem poveştile, e important ca o astfel de campanie să nu îşi piardă ecoul.

Pe tine, cel care citeşti, nu te costă nimic să dai această informaţie mai departe. Eu am investit timp în realizarea acestui interviu, iar cei de la asociaţia Necuvinte promit să se implice activ pentru fiecare caz care va ajunge la ei. Haideți să facem un șir lung al celor care VOR SĂ AJUTE și FAC UN GEST, cât de mic pentru asta.

 

Foto: Pixabay.com

August în Bucureşti. Plimbare şi idei de timp liber

Se pare că ne facem un obicei anual din călătoria la  Bucureşti cu cei mici 🙂 Anul acesta, am poposit câteva zile la început de august, în drum spre marea cea albastră 🙂 Avem deci, câteva idei de timp liber, pentru voi!

Cu doi copii de 4, respectiv 6 ani, a fost musai să avem câteva activităţi educative, nu?

Am început cu o (nouă!) excursie la Ferma Animalelor din Pantelimon. Am fost cu toţii data trecută, acum băieţii mei au dus-o pe mătuşica lor la animale. Aud că s-au distrat, deşi nu mi-au povestit foarte multe 🙂

Înarmaţi cu harta locaţiei, pe care au primit-o odată cu biletul (noi am ales pe cel mai convenabil – cel de familie – 39 lei pentru o familie de 4 persoane) au pornit la explorat.  De altfel, copiii până în 2 ani şi persoanele cu dizabilităţi intră gratuit, iar copilaşii mai mari plătesc 10 ron şi adulţii 12 ron.

Există transport în comun care vă lasă la 500 m de fermă ( linia de maxi-taxi 547 care circulă pe traseul Obor (Kaufland) – Piața Obor (str. Ziduri Moși) – Șos. Pantelimon – Cora Pantelimon – Ferma Pantelimon (Animalelor). Linia 547 circulă dus-întors pe ruta menționată, la un interval de aproximativ 15 minute.

Sau poţi folosi nou înființata linie RATB 404 care circulă pe traseul Cora Pantelimon – Ferma Pantelimon (Animalelor). La capătul de la Cora linia 404 se întâlnește cu liniile: 202, 243, 246 și 655. Capătul liniei 404 din Pantelimon este în același loc cu al liniei 547. Linia 404  circulă  dus – întors  pe ruta menționată, la un interval de aproximativ 20 minute.

Dacă vreţi să mergeţi cu maşina, puneţi pe GPS adresa fermei (str. Sf. Gheorghe nr. 20) sau luaţi ca reper hypermarketul Cora Pantelimon (aflat la capătul tramvaiului 14) pe Șos. Pantelimon. De acolo, continuați pe DN3 spre orașul Pantelimon. Treceţi podul peste lacul Pantelimon și apoi pe lângă insulița de pe dreapta, pe care se găsește fostul hotel Lebăda.

După 200-300 m, veţi vedea pe partea stângă o biserică. Părăsiţi DN3 și viraţi stânga pe lângă biserică, pe strada Tudor Vladimirescu din orașul Pantelimon. Dacă nu ai observat biserica, poți continua pe DN3, treci de stația Lukoil și de dealerul Peugeot, intră în sensul giratoriu și ieși din el pe a treia stradă la stânga.

Harta fermei

Odată ajunşi la fermă, bucuraţi-vă de natură şi de copilărie! Pe harta veţi descoperi toate activităţile pe care le puteţi face (trambulina, tiroliană, locuri de joacă, ponton, insulă, plimbare cu poneii, vizita la fabrica de lactate, labirint din porumb în lunile iulie şi august).

Dacă vă întrebaţi ce animale pot vedea copiii acolo, noi am făcut o listuţă şi sper să mergeţi pregătiţi cu ceva legume pentru ele – păsări (găini, curci, bibilici, fazani, păuni, porumbei, raţe, gâşte), animale de curte (viţei, porci, capre, oi, ponei, cai, măgari, bivoli, iepuri, vaci), animale şi păsări mici (papagali, porcuşori de Guineea), dar şi struţi, arici, nutrii şi lame.

Există toalete curate, loc de înfăşat (noi am depăşit perioada, deci nu am intrat să văd cum arată), loc de fumat (din fericire, este undeva spre ieşire, mai departe de locurile unde copiii pot avea activităţi), dar şi un restaurant unde puteţi servi masa, dacă vă prinde vremea prânzului acolo sau aveţi nevoie de o pauză de la zbenguială.

Restaurantul funcţionează în regim de împinge tava, are destule preparate proaspete, chiar şi un grup ca noi (de vegetarieni!) a găsit câte ceva de mâncare. De asemenea, puteţi cumpăra şi lactate produse în făbricuţă, la preţuri bune şi de o calitate decentă.

Una peste alta, este o activitate relaxantă de petrecere a timpului liber, pentru o după amiază de vacanţă sau o zi leneşă de weekend. De fiecare dată a fost multă lume, dar fiind un spaţiu larg, cu verdeaţă şi pomi, fiecare şi-a găsit un loc unde să se bucure de activităţi.

Altă activitate de timp liber pe care le-am propus-o copiilor a fost plimbarea cu metroul 🙂 S-au distrat pentru că era ceva nou, i-am lăsat să vadă care sunt opţiunile de transport într-un oraş atât de aglomerat şi cred că experienţa le-a prins bine.

Ultima premiera din august 2018 de la Bucureşti a fost, pentru noi, plimbarea cu autobuzul fără acoperiş, cum îi spunem noi – de fapt, Bucharest City Tour HOP-ON, HOP-OFF.

Copiii cu vârste între 7 şi 14 ani plătesc 1o lei pe bilet, în vreme ce adulţii scot din buzunar 25 ron.  Autobuzul circulă între orele 10 şi 21.50 pe traseul Piaţa Presei – Muzeul Satului – Piaţa Arcul de Triumf – Piaţa Victoriei – Piaţa Revoluţiei – CEC – Palatul Parlamentului – Piaţa Unirii – Piaţa Universităţii – Piaţa Romană – Piaţa Victoriei – Piaţa Charles de Gaulle – Parcul Regele Mihai I – Muzeul Satului.

Împreună cu biletul pe care îl primiţi şi validaţi la o taxatoare din interiorul autobuzului, primiţi şi o hartă unde veţi vedea traseul şi alte câteva informaţii utile despre capitală (traseul/harta metroului, informaţii RATB, câteva reclame la locaţii din oraş).

Noi am ales o zi caniculară şi unul dintre copii a fost afectat puţin de insolaţie, dar ne-am răcorit apoi la masa de prânz şi totul a fost ok. Aveţi grijă să aveţi la voi apă şi să vă acoperiţi capetele, mai ales dacă vă ştiţi sensibili.

Puteţi merge sus, unde simţiţi vântul şi /sau crengile copacilor 🙂 sau puteţi rămâne jos, în autobuz. Preferabil ar fi să nu vă plimbaţi pe scările interioare în timp ce autobuzul circulă pe stradă. Deşi viteza cu care circulă nu este foarte mare, scările sunt destul de abrupte şi niciodată nu poţi ştii ce anume întâlneşti în trafic.

În decursul a 24 de ore de la validarea biletului puteţi urca şi coborî în oricare staţie. Autobuzul nu sta mult în staţii, aşa că e bine să ştiţi din timp unde coborâţi şi ce vreţi să faceţi apoi.

Copiiilor le-a plăcut experienta, cu tot cu mică insolaţie şi cred că am rămas cu o serie de fotografii frumoase, unele dintre ele făcute chiar de Matei, care şi-a descoperit recent această pasiune.

Parcul din Drumul Taberei ne-a făcut (încă o dată!) invidioşi pe bucureşteni. Copiii au stat acolo până mult după lăsarea serii, căţărându-se, ţopăind, alergând, râzând. Noi am aşteptat  cuminţi, pe băncuţă, alungând ţânţarii 😛

Depinde mult cât timp liber aveţi la dispoziţie, ce buget puteţi aloca distracţiilor şi care sunt preferinţele voastre privind activităţile, dar aşteptăm şi noi idei de locaţii şi activităţi pe care le putem face în următoarea noastră excursie.

PS: Mulţumim pentru găzduire celor doi A&A – vă iubim, dragilor!

Iulie şi august în cărţile de pe noptieră

În provocarea anului 2018, de a citi măcar 2 cărţi pe lună, aliatul meu de nădejde este… o noptieră.

Ea, săraca, tăcută şi robustă, suportă cele multe cărţi care poposesc pe lemnul ei tare. Fie că pe noptieră sunt cărţile mele sau ale copiilor, fie că am legislaţie sau crema de noapte, o noptieră ca a mea sunt sigură că aveţi şi voi acasă.

Din respect pentru noptiera mea, azi, îi oferim locul binemeritat pe blog. 🙂

Iulie a trecut repede, cu plimbări de plăcere şi informaţie preţioasă. Iulie a fost fără plastic şi a fost luna în care Petru a fost iarăşi la copii (mulţumim, Petro de la NUME si link gradinita).

Cu copiii acasă, noi la muncă şi tot ce avem de făcut pe lângă casă, parcă timpul trece atât de repede. Nu am citit atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Dar tot e bine. Am reunit însă cărţile citite în cele două luni 🙂

Cecilia Ahern – O sută de nume

  • Cât crezi că o să mai trăiască? o întreba Kitty.
  • N-am întrebat-o, dar cred că e vorba de câteva luni.
  • Cum reuşeşti să faci asta?Nu e uşor, dar bănuiesc că nu mă descurc deloc rău… Mai demult nu credeam deloc în căsătorie. Mama şi tata s-au separat când era mică, a fost urât, aşa că nu am avut un exemplu prea bun, dar am o mulţime dintre prietenele mele care s-au căsătorit. Eu le-am aranjat pentru ceremonie. Fiecare mireasă are motivele ei să fie foarte emoţionată, indiferent dacă e bolnavă sau nu. Trebuie doar să-ţi dai seama dacă vrea să vorbeasca sau nu. Unele nu vor. Singura diferenţă e că de obicei prietenele mele au emoţii în ce priveşte „pentru totdeauna”. Ele trebuie să rămână cu el pentru totdeauna,în vreme ce Diane ştie că nu poate fi vorba de prea mult „totdeauna”. Când o să mă mărit vreau să fiu ca Diane şi să sper din tot sufletul că o să dureze cât mai mult.

Mi-a plăcut ideea aceasta atât de tare şi chiar cred că, dincolo de tragicul situaţiei, de multe ori, încrâncenaţi în vieţile noastre, uităm. Uităm să avem răbdare, să ne bucurăm de oamenii dragi din jur, să râdem. Şi ne rătăcim. asta îmi aminteşte de şocul pe care l-am resimţit eu când am privit, de pe margine, adevărat, oameni dragi care s-au rătăcit.

Alt citat care mi-a plăcut, din aceeaşi carte:

Dacă selectezi la întâmplare o sută de persoane din cartea de telefon, vei găsi nu o poveste, ci o sută de poveşti, pentru că toţi… fiecare persoană are o poveste de spus. Fiecare persoană obişnuită are o poveste neobişnuită. S-ar putea să credem că nu suntem deloc remarcabili, că ducem o viaţă plictisitoare, doar pentru că nu ne ocupăm de chestii neobişnuite, nu ţinem prima pagină a ziarelor şi nu câştigăm premii. Dar adevărul este că fiecare face câte ceva fascinant, curajos – un lucru de care să fie mândru. În fiecare zi oamenii fac lucruri care nu sunt luate în seamă şi nu sunt sărbătorite. Despre care ar trebui scris. Despre aceşti eroi pe care nu îi ia nimeni în seamă, despre oamenii care nu cred deloc că sunt eroi, pentru că ei fac doar ceea ce cred ei că au de făcut în viaţă.

Aici, mi-am amintit cu drag de poveştile veteranilor de război pe care le-am transcris în liceu, pentru o revistă. Cât de emoţionată eram de fiecare dată, cât de mari şi puternici mi se păreau acei oameni, ajunşi acolo doar o mână de oase, uitaţi de toţi. Simţeam cumva că efortul meu – de a petrece timpul cu ei, de a transcrie ceea ce spun, de a aşeza frumos în pagină materialele şi de a face pe detectivul pentru a descoperi unde e adevăr şi unde memoria joacă feste este un mare noroc, de fapt. A trecut atât de multă vreme de atunci, nu m-am mai gândit de mult la anul respectiv, dar cred că este una dintre pietrele de temelie care m-au ajutat să ajung azi aici.

August a venit şi a trecut cu epopeea vieţii fără telefon 🙂 Cu plimbare la Bucureşti şi cu lungile zile la mare 🙂 Avem şi de acolo poveşti, pe rând desaga va arăta tot ce am cules 🙂

Cărţile lui august au fost:

Final (a Fernandei Torres) – o poveste scrisă de o femeie privind viaţa prin ochiii a 5 bărbaţi. Uşurică, amuzantă, perfectă pentru drumuri lungi sau după amieze leneşe de weekend sau vacanţă.

Fără citate, de data asta. Dar vă las imaginaţia să zboare puţin spunându-vă că vieţile celor 5 sunt redate într-o notă foarte dinamică, sărind graţios între poveşti ale celor căsătoriţi, ale celor singuri şi chiar a veşnicului holtei. Eros şi Thanatos sunt teme vechi, dar care prind încă şi nu strică să le privim, măcar din când în când, cu detaşare.

Insula (carte scrisă de Elin Hilderbrand) este, de departe cartea care mi-a înseninat armonios concediul. Vorbeşte despre relaţiile complicate dintre mamă şi fiică, dintre 2 generaţii de surori, despre poveşti de dragoste clasice şi mai puţin. Aş putea să spun că e o carte cu de toate, de la dramă, la relaxare, la certuri între îndrăgostiţi şi momente de maximă tensiune.

Această carte a venit la fix. Pentru că şi eu am o mamă minunată, dar pe care de multe ori nu o înţeleg aşa cum mi-aş dori. Cu siguranţă, reciproca e valabilă. Am o mamă despre care am mai scris, dar care, nu prea citeşte ceea ce scriu… tot ne-am destăinuit noi la întâlnirile de bloggeri despre părinţii care nu consideră scrisul un job serios.

Şi, culmea!, am şi o soră. Cu ea, cu sora mea, a început aici magia scrisului. De fapt, nu chiar aici, dar primul text serios pentru ea l-am scris 😛 Nu mai ştiu dacă îţi aminteşte asta, dar plănuiesc, în curând, să o aduc iarăşi aici, în faţa voastră, într-un nou rol, pe care şi-l asumă, cu graţie şi responsabilitate. 🙂

În iulie şi august am ronţăit, în continuare, o carte care cade greu. la stomac. O să mă apuc să scriu despre ea după ce o termin. Să dea Domnul să nu mai treacă încă o lună! Dar dincolo de cele 2-3 pagini pe care apuc să le citesc din ea în fiecare zi, cred că este o experienţă educativă. 🙂 De AŞA DA şi AŞA NU în materie de relaţii interumane.

Pentru septembrie am în plan mai muuuulte postări pe blog, câteva interviuri cu/şi despre oameni faini. Între timp, am deschis larg porţile unui nou grup de FB unde încercăm să ne respectăm reciproc şi să nu primim hateri/veşnicii cârcotaşi, da’ nu vreau să mă laud că abia suntem la început şi treaba e uşor de gestionat încă.

Cărţile de pe noptieră poposesc aici pentru că merită. Pe noptieră am cărţi frumoase, care mă fac să visez, dar şi să plâng. Tu ce cărţi ai pe noptieră?

De ce aleg ALT FEL…

Post edit: Această postare a fost scrisă și publicată pe blog în toamna lui 2014. August 2018 a adus câteva modificări și am simțit nevoia să apară și aici.

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: cum aleg la prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….ALEG/AM ALES

Aleg -Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei(da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

Aleg – NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține proteinele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli. Copiii mei vor afla, în timp, DE CE am ales astfel și vor putea decide pentru ei, la momentul în care vor fi pregătiți.

Aleg – ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

Aleg – PURTAREA ERGONOMICĂ – Mi/ni se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și în mai multe sisteme de purtare. Wrap-ul elastic și apoi Manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite. Prin mâinile mele au trecut alți copii și părinți lor pe care i-am ajutat, zâmbind, să aleagă și să regleze un sistem de purtare sau altul. Am făcut asta VOLUNTAR, fără a lua pentru mine decât bucuria că am mai văzut un pui de om la pieptul părintelui. Unii au apreciat timpul și disponibilitatea mea, alții nu.

Aleg – SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

Aleg – ATTACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de parentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții/socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce:P) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

Aleg – JOCURI ȘI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

Aleg – COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tac/mă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un om/loc/o situație nu mai „corespunde”, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

Aleg – SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun, scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singură, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

Aleg – România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Later edit – În august 2018, țara asta, pe care o iubesc și pe care o aleg pentru mine și copiii mei se desface în bucăți. Unii se fac doar că plouă. Unii se tem pentru siguranța lor, pentru pâinea pe care o vor pune mâine pe masă. Unii zâmbesc și fac frumos, la TV.

M-am gândit mult dacă să spun sau nu. Dacă să tac sau nu. Este, ca de obicei, o chestiune de alegeri. Pe care le faci sau pe care le accepți. Pe care le iei tu, cu puterea ta (multă, puțină, dar A TA).

Eu nu am fost acolo, în piață. Eram cu copiii la mare. Am aflat apoi, cu teamă și gust amar în gură. Poate nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ca despre multe alte lucruri. Dar cred că merit(ăm) niște explicații. Cei care au fost acolo și nu au înțeles DE CE și mai ales DE CE AȘA, merită să poată privi mândri, cu fruntea sus. Încerc să fac un rezumat, să le explic într-o poveste, copiilor mei care e treaba.

Din ceea ce au scris oameni pe care îi stimez pentru ceea ce sunt și fac, vă invit să vă faceți VOI o idee…

Piața Victoriei în seara de 10 august, evenimentele prin ochii mei

Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?

Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?

Partidul Trei Ponei pentru că dorim să ne creștem nepoții în casa părintească

Cine ne mai salvează acum?

Nu e nevoie să citiți fiecare postare pe tema asta. La fel cum nu e nevoie să reacționați cu un LIKE sau SHARE la comentariile celor pe care îi cunoașteți sau nu , dar simțiți că vă place vorba/gândul/fotografia lor. Musai ar fi însă doar să vă puneți VOI întrebări. În sufletul vostru. Pe întuneric sau lângă partener, într-o discuție. Poate că doar primul pas e cel mai greu. Și odată ce l-ai făcut, devine mai ușor. Poate…

Cum e viața fără telefon?9 lecții de viață

Dumnezeule, există așa ceva? În 2018, pe bune? Oameni care pot trăi fără telefon? Pfff…. Dacă n-aș fi trăit chiar eu această experiență, nu credeam că se poate supraviețui. Dar să începem cu începutul…

Cum am rămas fără telefon

Ei bine, se făcea că din vreme în vreme mi se tot cerea să actualizez aplicațiile. Eram de acord și puf! telefonul meu cel deștept îmi spunea că nu mai are memorie. Și eu, ca un vinovat cuminte ce eram, mă apucam să șterg din pozele (multe!) pe care Whatsapp le descărca. Am încercat chiar să îmi conving o parte dintre prieteni să mutăm conversațiile pe Telegram 🙂 Mai goleam puțin memoria cache. Mai făceam salvări ale pozelor mele pe laptop și le ștergeam din telefon.Mai dezactivam aplicații pe care nu le foloseam sau nu înțelegeam eu exact ce anume fac ele. Și încercam iar. Uneori mergea. Dar peste câteva zile se repeta istoria. Și am obosit. Și mă enerva treaba asta. Mai ales că acest telefon a fost ales fix pentru că soțul din dotare știa că am nevoie de spațiu 🙂

După multe astfel de episoade, după ce am fost acuzată ca „l-am stricat” (fie vorba între noi, nu mi se părea atât de important să fac în fiecare zi curățarea cache, dar na…). Am cedat. I-am vorbit frumos. Telefonului. L-am privit chiorâș și i-am zâmbit suav. La garanție cu tine!

Fără telefon în concediu

Viața mi-a oferit această surpriză cu telefonul fix când mi-era lumea mai dragă. Am decis că vacanța la mare fără telefon nu va fi extrem de greu de dus. Numai bine fac pauză de la tonele de minute de comunicare (cum spunea soțul meu, mustăcind). Zis și făcut, plecând din oraș, în drum spre vacanță, ne-am oprit la distribuitor și am lăsat telefonul acolo. Și viața mea (a se citi BIATA MEA VIAȚĂ :P) fără telefon a început.

Au trecut de atunci…17 zile lungi. Fără să știu cât e ceasul. Fără să îmi aduc aminte de lista de cumpărături. Fără să fac schimb de mesaje cu unii sau alții. Fără să fac poze. Fără să monitorizez cantitatea de apă pe care o beau. Fără să fac poze cu farfuriile echilibrate (sau mai puțin) pe care le mâncam. Fără să îmi dau CHECK IN și fără să anunț întreaga suflare a celor care mă cunosc și apreciază CÂND, UNDE, CU CINE, CUM și DE CE. Fără alarme. Fără notificări.

Ați spune că viața e mai liniștită fără telefon. Da! Sau poate nu. Primele zile am fost așa cum îmi închipui că sunt cei care se luptă cu nevoia unui fum sau unui gât de …ceva 🙂

M-am trezit de vreo 2-3 ori disperată că nu am încărcat telefonul. Mi-am verificat de vreo 5-6 ori geanta în căutarea lui. A telefonului. Palpitații nu pot raporta, dar mers vioi, bronz uniform, sare din belșug în păr și funcționarea optimă a ambelor urechi DA.

După primele câteva (2-3) zile a început să fie de-a dreptul interesant. La București a trebuit să fac pe hârtie traseele pentru a ajunge la locațiile unde aveam treabă. Cu siguranță știți și voi ceva bancuri privind femeile și orientarea în spațiu. Țineți-le pentru voi, răutăcioșilor! 😛

La mare, stabileam „planuri” prin care să mă pot întâlni cu soțul și copiii la anumite perioade de timp,dacă trebuia să ne despărțim. Am verificat obsesiv soldul cardului, dar asta e mai puțin important (știe cineva cum se pot direcționa și SMS-urile către alt număr?). Dar, una peste alta, slavă cerului și tuturor sfinților, după aventura fără telefon, am supraviețuit.

Ce am învățat fără telefon
  1. Se poate supraviețui.La limita existenței. DAR se poate!!!
  2. Cât timp pierd(em) butonând telefonul aiurea!!!
  3. Există multe moduri în care poți suplini lipsa telefonului – de la listele de cumpărături scrise pe hârtie, la treseele scrise în agendă, la stabilirea unor intervale orare anume în care poți fi contactat și unde anume, etc.
  4. Mi-am oferit o pauză de la a alerga mereu. Programări, notificări, alarme – toate ne stresează, ne fac să fim contratimp, să simțim nevoia de a bifa constant cât mai mult, cât mai repede, cât mai ușor.
  5. Am redescoperit scrisul în agendă. 🙂 Am redescoperit cât de mult îmi place să citesc și să mă bucur de oameni, de conversații, de odihnă. Fără limita de timp, ci doar de chef și conjunctură.
  6. Am avut mai mult timp de scris, de meditat, de bibilit la postările de pe blog.
  7. Am fost mai activă pe pagina de FB a blogului și am încercat să pun constant semne către voi, prietenii mei 🙂 Între timp, am aflat că s-au schimbat ceva algoritmi pe acolo și nu primim notificări decât de la o parte dintre cei cu care interacționăm (cele mai frecvente persoane), deci e bine să revedeți periodic unde vă place să „ardeți” timpul pe FB și cu cine, unii pot intra în lista scurtă, alții nu prea 🙂
  8. Am realizat cât de puțin îmi exersez memoria. Pot reproduce, din memorie, doar vreo câteva numere de telefon. Evident, există agenda telefonică, dar important este să fie actualizată cât de cât, nu?
  9. Lista rămâne deschisă…încă nu mi-am recuperat telefonul. Aștept cu mare interes părerea celor de la service (Depanero) privind puterea de reîncarnare a telefonului meu.
Mai stau/vreau fără telefon?

Aici, o să vă spun că răspunsul nu este unul simplu. A fost și este o  perioadă interesantă, destul de încărcată de semnificații și cred că este o experiență MUST DO pentru fiecare dintre noi, măcar o dată în viață.

Da, recunosc, fără telefon mi-a fost și îmi este destul de greu, evident. Dar nu imposibil. Recunosc deschis că m-am cam temut de această experiență când soțul meu mi-a propus asta. Am amânat momentul cât de mult am putut și în ultima seară m-am despărțit de El, telefonul care mi-a scos peri albi cu ochiii (aproape) în lacrimi.

În trecut, am avut mereu un telefon de rezervă unde am putut pune cartela și pe care l-am folosit, în perioada de avarie. E adevarat că și acum, apelurile mele au fost redirecționate către numărul soțului și că am avut acces (limitat!) la telefonul lui. Chiar și conexiunea la internet m-a ajutat, în special de pe laptop, în perioada concediului, dar mult mai puțin decât de obicei. Să zicem undeva la 1 h/zi, seara sau în pauza de prânz, când copiii dormeau.

Și ce dacă eu am fost fără telefon, te întrebi…

Chiar așa, ce naiba o fi așa interesant la povestea asta. De ce am consumat timpul meu (și pe-al tău, dacă ai parcurs textul până aici)scriind despre așa ceva? Ce a vrut să spună autorul, de fapt?

Se poate trăi fără telefon. Viața e mai tihnită puțin. Am văzut lucrurile puțin mai real, fără a fi mereu conectată la toată comunicarea online. Fără telefon, m-am rupt puțin de ceilalți, dar, îndrăznesc să cred, m-am apropiat mai mult de mine. Și asta este un pas în direcția corectă. Poți încerca și tu, poate vei fi surprins ce anume vei descoperi. 🙂

PS: Nimeni nu a suferit leziuni importante în această perioadă. Oamenii (mici și mari) care m-au însoțit în această minunată aventură există încă, întregi, vorbesc la fel (de mult, unii!). Iar dacă a mai trăt cineva astfel de experiențe tranformaționale, v-aș fi recunoscătoare să îmi fiți alături. Am impresia că sunt singura de pe planetă 🙂 și este un blestem pe care mi l-am atras cumva.

Photo credit: Pixabay.com

Alimentaţia echilibrată. Experţii la microfon. Partea a 2. SMfP 2018

Despre primele idei generale desprinse din experienţa Social Media for Parents 2018 am scris deja – moderaţie, nu-i uşor să fii blogger, dar nici imposibil, respectă-te pe tine (și pe ceilalți!)  şi oferă copilului părinţi întregi, bucuroşi să fie acolo. Acum, despre alimentaţia echilibrată la mici şi mari, din tot ce am auzit atunci şi ce am mai aflat de atunci încoace.

Ce-mi veni cu alimentația echilibrată

Mi-a plăcut mult faptul că la un astfel de eveniment, cum e Social Media for Parents, organizatorii (Evensys) au simţit necesar să aducă la masa discuțiilor câţiva specialişti din zona de sănătate. Mă refer la Mihaela Bilic, Mirela Horumba, Sorin Cadar, Valeria Herdea, Ana Maria Iulian.

Dacă despre primii 3 vorbitori am adus vorba deja, voi reuni aici cele câteva îndemnuri referitoare la alimentaţia copiilor (şi a adulţilor, pentru că… ei bine, cei mici preiau fidel ceea ce observă ), evident, trecând în revistă ceea ce cred/aplic eu, în familia mea.

Deci, ce spun experții?

Deşi nu am prins decât puţin din intervenţia Valeriei Herdea, medic de familie- Preşedinte al Asociaţiei pentru Educaţie Pediatrică a Medicilor de Familie (how cool is this?), mi-a plăcut tonul degajat al discuţiei şi citind ce au scris deja o parte dintre bloggerii prezenţi, am simţit nevoia să stiţi şi voi cum se vede această necunoscută  – alimentaţia – din banca specialiştilor către care ne îndreptăm, când avem nevoie de răspunsuri.

Foarte frumos a sintetizat informaţia despre trenduri în nutriţie Ana Maria Vasilache, mămică de 3 (în curând!) pe care am descoperit-o la cel de-al doilea treat în materie de blogging din luna trecută. 🙂

De asemenea, mi-a placut că doamna doctor pledează pentru un parteneriat părinte-medic, pentru comunicare între cele două părți și, Yey! pentru moderație.

S-a vorbit despre diversificare, acest bau bau al lumii mamelor şi mi-am amintit cât de des revin întrebările Cu ce încep? Câte mese?Ce cantitate? în grupurile de mămici unde (încă) mai activez.

Un alt mesaj transmis de către vorbitori, mai mult sau mai puțin nuanțat, a fost acela de prezență conștientă, activă, vizibilă în viața copiilor noștri. Fie că ne referim la mesele împreună, servite fără electronice alături și într-o atmosferă caldă, conectați unii la alții și împreună la familie, ca la un membru drag :), fie că vorbim despre implicarea copiilor în prepararea hranei – cât mai simplu și mai colorat, toate ar fi bine să ducă spre o situație ideală.

Alimentația echilibrată – în practică la noi acasă

Masa împreună, măcar o dată pe zi, când suntem acasă este una dintre obsesiile mele. Da, se mai întâmplă și să facem picnic în sufragerie sau să mâncăm în altă companie (reuniuni de familie, aniversări, etc.), dar pe cât posibil, îmi învăț copiii că masa împreună este un prilej excelent de a vorbi cu cei dragi, de a afla cum le-a fost ziua, care a fost momentul WOW al dimineții și ce au învățat nou. Da, a început ca un joc, cu întrebări repetate, dar ne-a intrat repede în obișnuință și acum mi se pare ciudat când nu reușim să avem parte de așa ceva.

Despre principiile diversificării, recomandările doamnei doctor Valeria Herdea și cum a fost la noi această etapă, voi scrie pe larg, într-o altă postare. 🙂

Dr. Anamaria Gabriela Iulian este un alt om pe care l-am descoperit cu bucurie la eveniment și vă voi spune și de ce. Pentru că din postura de medic nutriționist, organizator al unor tabere  de Nutriție și Dezvoltare Personală pentru Copii, dar și co-autor a 2 manuale de educație pentru un stil de viață sănătos, mi-a validat câteva dintre alegerile alimentare pe care le-am făcut pentru copiii mei.

Mai exact, impactul alimentelor consumate în prezent ne-a transformat profund percepția asupra gustului cu consecințe grave, dar încă insuficient evaluate: alergii, tulburări de dispoziție, afecțiuni cardiovasculare, neoplazii, boli neurologice degenerative, obezitate morbidă.

Pare destul de dur spus, dar DA, sunt motive pentru care oamenii aleg să consume un anume fel de mâncare, în defavoarea altuia. Motive valide pentru care unii reduc treptat consumul de carne, elimină folosirea zahărului sau aleg să cumpere conștient, cu respect pentru mediu și producătorii locali.

Câteva recomandări…de bun simț

M-am bucurat să văd că recomandările sunt simple și (relativ) la îndemână:

1. Alegeri alimentare corecte
2. Bun management al stresului – cultivarea emoțiilor pozitive
3. Mișcare – de orice fel

Beneficiile unui comportament alimentar corect sunt multe și cred ca fiecare dintre părinții prezenți la eveniment (sau dintre voi, cei care citiți abundența de informații din online) și le dorește pentru sine și pentru copil:
1. energie crescută
2. bună-dispoziție
3. poftă de viață – faimosul “joie de vivre” mediteranean
4. imunitate optimă
5. formă fizică de invidiat
6. menținerea pe termen lung a kilogramelor mult visate

Și eu cred, cu toată inima că o alimentație echilibrată poate fi cheia spre un astfel de deziderat. Concret, ni se propune o strategie din 10 pași și anume:

– 3 mese și 2 gustări
– Mic dejun obligatoriu
– Think green 🙂
– Gustări – fructe de sezon
– Farfuria sănătoasă
– Uitați dulciurile
– Mișcare – “less is more”
– E-movere – gratitudine( reinventare/resimbolizare)
– Motivație –  ca driver al unui stil de viață sănătos
– Repetitio est mater studiorum

La final, concluzii și semne de intrebare

Sună simplu sau pare ideal ? Depinde de fiecare. Am văzut că au existat voci în sală care nu au fost foarte impresionate, așa cum mi s-a părut că recunosc și câteva priviri luminate de un AHA moment :), ca și mine.

E absolut ok ca puiul de om să nu sară în sus de bucurie de fiecare dată când îi oferi cine știe ce minunăție pentru care ai petrecut n ore în bucătărie. Între 2 și 6 ani, apetitul lor este foarte variabil tocmai pentru că se dezvoltă diferit și într-un ritm alert.

Nu odată am trecut printr-un montagne russe de vreau și eu ceapă și eu nu mânânc mâncare verde! Dar, cu răbdare și curaj, au trecut. Toate. Au venit altele. Gustul se educă și se pliază, în timp, astfel încât copilul va ajunge să facă exact ce faci tu (nu ceea ce predici, deci mare atenție!)

Implicarea copiilor în pregătirea mesei și/sau în procurarea ingredientelor poate fi o soluție salvatoare, merită încercat! Eu îi duc uneori la țară, să vadă cum/de unde vin legumele, cum se hrănește o văcuță și nu mică mi-a fost mirarea că își amintesc încă o grămadă de detalii din aceste călătorii. De asemenea, faptul că li se permite să aleagă ce fruct (preferabil,de sezon) vor primi la gustare oferă puiului de om șansa de a gestiona o parte din responsabilitatea propriei alimentații.

Un mare thumbs up pentru lista de NU prezentată de doamna doctor:

  • Nu trebuie obligat să mănânce
  • Nu primește atenție excesivă
  • Nu insistăm cu alimente noi
  • Nu mănâncă asistat de gadget-uri sau televizor
  • Nu primește recompense dulci dacă mănâncă
  • Nu primește gustări sau fresh-uri (între mese/în afara celor deja în meniu/la nimereală/de context)
  • Nu primește laude pentru că mănâncă

Voi câte le bifați? Citind, îmi dau seama că încă mai fac(em) greșeli. Dar nu e sfârșitul lumii, cred că este important să conștientizăm, să aplicam și să mergem înainte.

Până la vârsta de 3 ani un copil ar trebui să aibă porțiile de mâncare de 1/2 din cele ale adultului, iar pana la 6 ani de 2/3 din aceeași farfurie de om mare. Din păcate, tindem să oferim porții mult prea mari și insistăm să nu rămână nimic în farfurie că, deh…puterea ta stă în ultima bucățică, ați auzit asta vreodată?:(

Concluzia: Părinții sunt responsabili pentru dobândirea unui
comportament alimentar corect și pentru inocularea principiilor de alimentație echilibrată.

World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – http://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia „cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de „egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii „good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!