Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *