Despre regăsiri și clipe unice

Mi se face dor de tine, câteodată. Atât de dor încât doare. Și mă întreb prin câte vieți, prin câte universuri, prin câte vise te-am căutat. De câte ori te-am strigat. M-ai auzit vreodată?

Mi se face dor de tine ca și cum ai fi marea cea mare. Și necuprinsul tău m-ar chema mereu, în fiecare vară și cu fiecare adiere de vânt. Și acum, fără liniște, fără stele și fără cuvinte, mi-e dor.

Dor de regăsiri și clipe unice. Dor să îmi șoptești că sunt unica, singura pentru tine. Să mă minți că nu ai iubit așa niciodată și că nu mai există vreo iubire atât de mare, atât de profundă ca a noastră. Dor să alerg prin lume cu tine, despletită și zâmbind. Să nu ne fie sete și foame, să nu sune alarma deșteptătorului și tu, dragul meu drag, să rămâi mereu, același irepetabil Tu.

Despre regăsiri și clipe unice n-am scris de mult. Poate pentru că îmi pare că miile de secunde se tot repetă, nebune și avide. Mușcă din mine, muscă hulpave din visele mele. Și dorul ăsta năpraznic… Offf… Că tare-i greu…

Cum să-ți spun? Cui să strig dorul ăsta? Cui să-i pese oare?

Se face dimineață? Sau e deja noapte? Nu mai știu, ceasul bate minutele invers și te privesc printre gene. Unde-i cana mea de ceai? Unde-i războiul din dragostea asta? Unde sunt eu… dar tu, tu? Tu, nicăieri.

Cu regăsiri mi-ar plăcea să înceapă totul. Ce frumos ar fi! Să înceapă viața cu moartea, să râdem de fiecare durere și să am certitudinea că undeva, la capăt de lume virgină, te voi găsi. Iar. Încă o dată. Și apoi, ca doi copii, să terminăm jocul . Să ducem la bun început promisiunea.

Foto credit – Andrei Badea

Eu n-aș mușca mărul. Ce prostie! Nici nu-mi plac merele… Și șarpele, ce josnic… Cum ar fi…

Hai să tragem stelele peste inima mea, peste brațele tale mari, peste coapsa mea albastră… Să îmi săruți lobul urechii, să taci încă o dată. Eu să zâmbesc.

Cu dor… Despre regăsiri și clipe unice? Niciodată. Întotdeauna despre dor.

Mi-ar plăcea să te întâlnesc într-o seară, la plimbare. Să-ți spun ce mai e nou cu mine și ai mei. Să îmi zâmbești frumos, protocolar și să ne luăm rămas bun. Odată pentru totdeauna. Crezi că se poate? Există astfel de întâlniri? Astfel de oameni? Există cu adevărat?

Minunat, ca-ntotdeauna, mi-ai răspunde. Căci tu ești și rămai impenetrabil. Impasibil în hotărârea ta. Ca o balanța aflată în echilibrul nesigur al vieții. Sau al morții. Ce mai contează, de-acum s-a sfârșit. E totuna. Viu sau mort, de ochiii mei nu te poți ascunde.

Hai, spune tu…

Mini interviu. Oameni frumoși. Proiecte luminoase

Trebuie să recunosc azi că nu-mi amintesc foarte bine cum am ajuns să o cunosc pe Antoanela. Știu doar că, de fiecare dată când drumurile ni se întâlnesc în cadrul unor proiecte, îmi devine tot mai dragă, o simt tot mai apropiată și tot mai mult simt că e genul de om pe care ți-e drag să îl ai în preajmă. Tocmai pentru a împărți această bucurie cu voi, m-am hotărât să o supunem unui mini interviu. Iată rezultatul!

Cine ești tu, Anto dragă? Unde și cu ce poți tu ajuta pe cei care citesc blogul meu sau care descoperă acest mini interviu dintr-o fericită întâmplare?

 Cine sunt eu… păi să o luăm de la început :).  Sunt… fetița cu genunchii juliți ce iubește să doarmă în cort, în vârf de munte, sunt domnișoara îndrăgostită de libertate care se plimbă prin Copou, sunt mami de 2 băieți frumoși și isteți, sunt soție, femeie, prietenă, educator prenatal, psiholog… și tot ce-mi mai permite timpul să fiu 😉

Cum/ce visai la terminarea facultății și cât se regăsește acum în activitățile tale zilnice?

 Oooo… acum 10 ani… visam la un cabinet al meu cu sofa înflorată, cu discuții interminabile și oameni interesanți… Am acum din toate astea, și ceva în plus! Am ”sofa” și discuții frumoase, dar prefer să mă așez uneori comod pe covor, printre zâmbete și jucării de copii, să mă joc și să discut interminabil despre cei mari așa cum o făcea odinioară fetița cu genunchii juliți, cu cei mai interesanți oameni ce-mi calcă pragul cabinetului – copiii :).

Având in vedere că ești și tu, la rândul tău, mamă a 2 minuni, care consideri că este cea mai mare provocare în creșterea și educarea lor?

 

Foto credit - Alida Photography
Foto credit – Alida Photography

Aici m-ai pus pe gânduri, pentru că cea mai mare provocare… sunt mai multe. Dar totuși… cred că în acest moment, în aceste timpuri pline de inovație și tehnologie, aș pune pe primul loc în educația copiilor mei învățarea ”interesului social” cum îl numește Alfred Adler, importanța de a lucra alături de ceilalți /împărțind cu ceilalți și fiind preocupați de bunăstarea lor, nu doar a ta.

Care sunt sfaturile primite de la mama ta pe care le aplici cu succes acum și care sunt „noutățile” cu care ai reușit să o împrietenești pe mama/soacra ta?

 Dacă te gândești la sfaturile referitoare la creșterea copiilor, mama mea e mama perfectă! Nu mi-a dat sfaturi (nici nu am cerut, ce-i drept), dar nici nu mă critică. Probabil a înțeles că am nevoie să profit la maxim de șansa de a-mi crește și educa copiii așa cum simt eu, așa cum simțim noi ca familie.

Cât privește noutățile… îi povestesc mereu mamei ce-am mai citit, ce spune cutare sau cutare teorie, ce-mi sună mie cel mai bine din ce aud… dar cel mai mult pentru mine a însemnat că mama a venit din propria inițiativă la conferința  Otiliei Mantelers! Mai mult, la sfârșitul conferinței i-a spus Otiliei că și-a dat seama de unele greșeli și că ar fi vrut să fi avut acces și ea la astfel de informații atunci.

Soacra mea mă ajută mult cu copii, și e destul de receptivă la ce încercăm noi să facem cu ei. Știu că      i-am dat să citească ”Bebelușul meu înțelege tot” a Alethei Solter când primul băiat avea 2-3 ani…

Ce este și cu ce se ocupă Centrul Educațional Antonia?

 Centrul Educațional Antonia este al treilea copil al meu, o fetiță ;). Este o asociație, și se ocupă cu diverse activități ce pot fi cuprinse în sfera educațională, pentru copii și părinți. Este ”umbrela” sub care eu îmi desfășor activitatea de educator prenatal, psiholog și psihoterapeut. Asociația mai are încă 2 membri. Colega și prietena mea Alina Rîpanu este logoped și coordonează 2 cursuri pentru copii, precum și activitatea de terapie logopedică.

Pentru că te cunosc puțin, sunt curioasă și îndrăznesc să te întreb direct. De ce ai ales să profesezi în Piatra Neamț (și nu în Iași, unde ai terminat studiile)? Ai vreun regret în ceea ce privește această direcție asumată? Ai schimba ceva, dacă ai putea da timpul înapoi?

 Am plecat destul de repede după terminarea facultății din Iași. Nu am găsit de lucru în domeniu. Am plecat în București unde am lucrat 5 ani, 4 dintre ei într-o multinațională, în departamentul de resurse umane. M-am întors în Piatra Neamț după ce am născut primul copil. Am venit în concediu de creștere copil… m-am întors aici să mă regăsesc. Și am făcut-o! Am decis conștient să rămânem aici, ca familie, căci asta am simțit că ne face bine tuturor, de aceea nici nu se pune problema de regret. Nu știu dacă aș schimba ceva… orice aș schimba în trecut mi-ar devia drumul și n-aș mai ajunge aici :). Am învățat multe despre oameni în București, am lucrat cu mulți oameni, am ”crescut” și m-am ”șlefuit” acolo chiar dacă nu în domeniul la care visam inițial. Aici simt însă că mi-e locul, aici cred că trebuie să fiu. Deocamdată! Niciodată nu se știe! 😉

Pe Otilia Mantelers ai reușit să o aduci la Piatra Neamț, eveniment pentru care îți mulțumim (atât eu, cât și celelalte mămici care așteptau cuminți, să ne „vină rândul”). Ce urmează?

Da, am reușit și chiar sunt mândră de asta! Eram un pic revoltată că trebuie să merg la București, Cluj, Brașov pentru așa ceva! Parca eram aici într-un colț uitat de lume! Vreau să continui seria de evenimente de parenting atât cu Otilia cât și cu alte nume cunoscute în prezent. Măcar o dată pe an (dacă nu de două ori) să avem și în Piatra Neamț așa ceva. Părinții își doresc și încep să-și dea seama ca au nevoie de astfel de informație transmisă direct, nu doar citită pe internet. Își doresc și încep să-și dea seama că vor să fie altfel, că vor să fie părinți mai buni!

Care sunt cele mai importante lucruri pe care o mamă/un părinte ar trebui să le „sădească” în puiul de om? Sunt diferențe la acest capitol între băieți și fete?

 Cred ca fiecare familie are propriile principii și clasamente cu lucrurile importante. Fiecare este specialist în viața lui, și nu-mi permit să mă bag peste specialiști :). Pot să-ți spun însă ce cred eu, ca părinte, ca fiind important să ”sădesc” în puii mei și nu, nu are importanță dacă sunt fete sau băieți.

Încerc să le sădesc iubire de oameni, pentru că toată viața vor trăi cu și printre ei, și e păcat să nu vezi frumosul din oameni. Încerc să le sădesc iubire și respect față de lume în general, inclusiv față de planeta pe care trăim. Și mai încerc să le sădesc iubire și înțelegere față de sine, ca să poată înțelege și merge prin viață, să poată cunoaște și iubi oamenii așa cum sunt ei, diferiți și frumoși!

Știu că ai citit mult, în special parenting și psihologie, prin natura job-ului. Dacă ar fi să alegi doar câteva titluri/abordări inedite, de „cursă lungă”, care ar fi?

 Sunt câteva titluri de cărți de parenting pe care le-aș recomanda … deși sunt diferite ca abordări, au extrem de multe lucruri în comun. Și da, sunt ”de cursă lungă”:

  • Rudolf Dreikurs – Cum să crești copii fericiți (abordarea Adleriană a parentingului)
  • Thomas Gordon – Manualul părintelui eficace
  • Adele Faber si Elaine Mazlish – Cum să vorbești cu copiii…
  • Aletha Solter – Bebelușul meu înțelege tot
  • Lorance Cohen – Rețete de jocuri

Un gând de final, pentru mine și cei care au avut răbdare să citească până aici 🙂 micul nostru interviu…

 Să ne-amintim mereu că ”totul poate fi și altfel” (Alfred Adler)!

Mulțumesc frumos pentru timp, draga mea!Sper să vină timpuri în care să avem mai mulți astfel de oameni la noi în oraș, la mine în căsuță și să nu sece vreodată izvorul energiei proiectelor frumoase!

 

 

Alaptarea este un dar ce merita sarbatorit!

Număram zilele trecute… Sunt peste 4 ani de când corpul meu nu îmi mai aparține exclusiv mie. De ce? Pentru că în toată această perioadă, am fost însărcinată și/sau am alăptat. Inițial cu/pe Matei, apoi a venit sarcina cu Petru și încă alăptez. Petru are aproape 14 luni (adica 1 an și 2 luni, pentru cei sau cele care n-au chef să calculeze).

Cum mă simt după atâta vreme? Mă simt mamă. Câteodata chiar, înainte de a fi OM, femeie, soție, iubită, blogger sau orice altceva, mă simt Mamă. Și consider că alăptarea este un dar ce merită sărbătorit! Atât cât ține, atât cât este confortabil pentru mama și copil, atât cât este benefic pentru sănătatea și liniștea lor. Pentru că alăptarea ar trebui să depindă exclusiv de nevoile și dorințele celor 2: femeie care a născut și pruncul ei, mai mic sau mai mare.

Anul acesta, în Săptămâna Internațională a Alăptării, sărbătorită peste tot în lume între 1 și 7 august, discuțiile s-au axat în principal pe tema „Alăptarea și întoarcerea la muncă”. Evident, sunt multe care pot fi spuse și, ca de fiecare dată când 2 sau mai multe femei se apucă de vorbit, s-au dezbătut o grămadă de lucruri, care mai de care mai interesante.

Și noi, la Piatra Neamț, cu sprijinul Centrului Educațional Antonia și prin bunăvoința dragei mele prietene Antoanela, am savurat această săptămână, presărând-o cu câteva întâlniri de suflet, pline de veselie, povesti adevărate și socializare activa, cu puiii mai mici sau mai mari și mămicile lor puternice și frumoase.

Pe 1 august, ne-am întâlnit în Parcul Tineretului, îmbinând armonios (și colorat!) discuțiile despre alăptare cu testarea sistemelor de purtare sănătoasă a copiilor. Ne-am împrietenit, am vorbit, am făcut fotografii și ne-am promis o nouă întâlnire, într-un alt cadru, in-door 🙂

alaptarea la cerere copii in parc piatra neamt testare isara 2015 la joaca piatra neamt copii in parc 1 august 2015 piatra neamt

Mămicile s-au bucurat să cunoască alte mămici, să vorbească despre temerile și întrebările lor, să descopere că nu sunt singure și îmi place să cred că am pus, acum și aici, bazele unei mici comunități.

La cea de-a doua întâlnire, programată într-o zi lucrătoare, mai exact marți, 4 august 2015, ne-am regăsit în incinta Centrului Medical Micromedica, într-o locație primitoare, caldă și plină de trăiri intense – Cabinetul de pregătire Lamaze.

Aici am vorbit despre cum a început alăptarea pentru fiecare dintre noi, cum am trecut peste obstacole și temeri, cine ne-a fost alături și cum vedem acum acest dar, această călătorie spre devenirea micilor oameni, dar și a noastră, ca mame. Am trăit, cu sufletul la gură, fiecare poveste auzită acolo, am rememorat fiecare, în suflet, toate întrebările și neliniștile aferente unei mame aflate la început de drum. Am râs, povestind cum am „gustat” prima întâlnire cu bebelușii flămânzi, cum am trecut de primele pusee de creștere, de primii dinți, de primii pași.

Am descoperit mame speciale, puternice, dăruite. Am cunoscut copii care au refuzat sânul, din diferite motive, pentru mici perioade de timp și ne-am zâmbit, una alteia, încurajându-ne. Încă o dată, am simțit că alăptarea este un dar ce merită sărbătorit, ori de câte ori se poate. Ori de câte ori o mamă alăptează, pentru ea și puiul ei, este o victorie. Ar merita un foc de artificii, dar de obicei, acesta nu vine. Însă pentru acelea care nu renunță, care știu că laptele matern oferit la cerere în primele 6 luni de viață și apoi, odată cu diversificarea alimentației până la 2 ani, cel puțin, este viață și iubire, o îmbrățișare mare, mare.

intalnire alaptare 2015 toddler alaptat fetita papa lapte matern alaptare la cerere alaptare la cerere bebe mic

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cea de-a treia întâlnire a avut loc la un frumos, vesel și primitor loc de joacă – Lollipop Piatra Neamț!!! 🙂 Mulțumim frumos gazdelor pentru amabilitate și sperăm să ne revedem curând, la noi și noi aventuri în țara jocurilor și a jucăriilor!

Aici, discuția a început să atingă și nuanțele viitorului – ce facem cu puiii când ne întoarcem la muncă? Este jobul un dușman de temut al alăptării? Cu ajutorul câtorva mămici deja trecute prin această experiență, am aflat cu toatele că există cadru legislativ privind protecția maternității la locul de muncă.

Astfel, conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 96/2003 actualizată la zi , pentru salariatele însărcinate/care alăptează care ANUNȚĂ în scris ANGAJATORUL despre starea lor (atașând un document medical doveditor) există câteva măsuri de protecție:

– nu pot fi obligate să lucreze în condiții care să le afecteze starea de sănătate, a lor sau a copilului (inclusiv munca de noapte)

– pentru cele care aleg să se întoarcă la muncă înainte de împlinirea vârstei de 1 an a copilului și care atestă prin document medical (adeverință eliberată de medicul de familie) că alăptează se pot acorda (până la prima aniversare a copilului) 2 pauze de câte 1 h pentru alăptare/scurtarea duratei de muncă cu 2 h/zi

– este interzis angajatorilor întreruperea raporturilor de muncă/serviciu pentru gravide, mame aflate în concediu de maternitate/de risc maternal/concediu de creștere a copilului până la 2/3 ani, concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 7/18 ani. (Pentru detalierea acestor specificații, căutați prevederile OUG 96/2003!)

Mărturiile colorate ale întâlnirii de la Lollipop sunt încă în lucru, sub atenta supraveghere a unei mămici care ni s-a alăturat. Vor apărea cât de curând.

Ultima întâlnire din seria celor dedicate Săptămânii Internaționale a Alăptării 2015 a avut în prim plan câteva burtici, dornice să afle lucruri noi și utile despre naștere, copii, creștere și, evident, alăptare.

Mulțumim tuturor care ni s-au alăturat, vă așteptăm și la alte evenimente de acest fel și sper ca micile amintiri de acum să vă facă să zâmbiți, peste ani!

Interviu cu oameni ca noi. Cătălina Stan

Acum o vreme, primeam un semn de la o fostă colegă de liceu prin care eram rugată să duc mai departe, către prietenii mei virtuali, un mesaj. Am aflat astfel o fărâmă din poveste. O poveste care merită să fie spusă şi mi-am dorit să îi dau curaj şi voce aici, pe blogul meu.

 

  • Cine este Cătălina? Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cititorii blogului meu…
Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaş drăgălaş eşti”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viaţă, moarte şi câte şi mai câte altele.

 

  • Cum era Cătălina înainte de noiembrie 2013?
Cum se spune pe străineşte, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noţiunea de viaţă, sau scop în viaţă, de obiective şi idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea şi fugea de responsabilităţi. Plângea şi se plângea prea mult. Căuta şi nu găsea nimic pentru că nu ştia ce căuta. Aşa că plângea şi mai mult şi blama pe toată lumea pentru diversele eşecuri, mai puţin pe sine. Totuşi, îi vom da câştig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească şi să pună un pic de ordine în viaţă.

 

  • Ce îţi aminteşti din ceea ce s-a întâmplat?
Deşi ultimul RMN arată că aş putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învăţat la şcoală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 şi după aceea.
Îmi amintesc că m-am trezit dimineaţa, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croşetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis uşa de la birou şi l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol puşcă, uitându-se la filme pentru adulţi şi făcând şi alte treburi mai deşucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aş vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Aşa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puţin timp după aceea, am aflat ca mă şi trădase. Aşa că am plâns.
Era un şoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o ţară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinţilor ca să acopăr unele greşeli prosteşti, pe care le făcusem în trecut. Puţin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, ameţeală, lipsa somnului şi o stare generală de rău.
La câteva zile după aceea, situaţia s-a înrăutăţit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenuşie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap şi… vărsăturile. Nu mai reuşeam să mănânc nimic. Nu mai reuşeam să dorm. Nu simţeam decât frica, în realitate, semăna foarte bine cu groază. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinţi, îmi era pur şi simplu ruşine să le cer ajutorul.
Vedeţi voi, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuşi, situaţia mea nu se îmbunătăţea. Aşa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiembrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.

 

  • Cum s-a schimbat viaţa ta din acel moment?
Radical. O bună bucată de timp m-am simţit neom. Adesea, m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conştiinţa corpului fizic. Nu a corpului meu sau a altora. Toţi oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entităţi cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă, am plâns în continuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, mi-am pierdut şi auzul. Dar, o dată ce auzul a început să se îmbunătăţească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.

 

  • Pentru că nu mai vezi acum, se poate spune că SIMŢI altfel lucrurile? Cât, cum? Detaliază tu.
E puţin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noţiunea timpului şi a spaţiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine şi nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belşug este timp. Aşa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparenţe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noţiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.
În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecţie de supravieţuire. Îmi ia 5 minute să torn apa din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Şi, Doamne, ce satisfacţie am când reuşesc. Poţi spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 km/h pe autostradă şi nu îţi pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Aşa cum mă bucur eu când reuşesc să-mi pun sandalele singură.

 

  • Din ceea ce am aflat despre tine, mi se pare că eşti o persoană foarte optimistă, curioasă şi hotărâtă. De unde vin toate aceste „arme secrete”, cu ce combustibil le alimentezi?
Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, dar măcar (ACUM) sunt conştientă de ele. Dar dacă vreţi să ştiţi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată şi încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung plin de peripeţii. Am fost ajutată de prieteni şi fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin Reiki, la o clinică din Bucureşti.
Vă întrebaţi dacă m-a ajutat? Bineînţeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aş fi avut voinţă, curaj şi putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găseşti. Sau că ele apar cumva, din senin, când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calităţi, doar că le-au îngropat şi le-au acoperit cu idei mult mai banale de tipul „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aş putea eşua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelişurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast şi optimist.

 

  • Printre toate proiectele/interesele tale, cum îţi împarţi timpul? Ce planuri ai?
Deşi optimistă şi încrezătoare, sunt, totuşi, realistă. Proiectele, planurile şi ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îţi pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva să facă ceva, fiindcă tu nu poţi să-l faci de unul singur. Aşa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croşetat de pe YouTube Artă Manuală şi Cătălina Stan (în engleză).
Şi pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, când îmi vine, scriu, sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucam de-a regizorul şi actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit The C.A.S. Show. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai uşor să ajung pe lună decât să port o conversaţie cu o prietenă la un suc, pe o terasă. Aşa că, înainte de alte planuri ambiţioase, încerc să o aduc pe Cătălina la linia de plutire şi, după aceea, vom vedea ce va mai fi.

 

  • Ştiu că ai trecut prin multe teste, tratamente şi intervenţii medicale. Multă vreme, răspunsurile au întârziat să apară sau se contraziceau şi anihilau reciproc. Te simţi specială? Cum ai simţit atenţia/grija sistemului medical? Cum ai văzut implicarea specialiştilor care te-au evaluat/tratat?
Mi-a luat 18 luni după tromboze să înţeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată şi-au dat toată silinţa să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vreţi să ştiţi, tocmai spitalizarea şi tratamentul acordat de doctori sunt motivele pentru care eu am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.
Rămăsesem cu povestea în momentul când ma întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisa la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeş, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară şi din nou Spitalul Judeţean Brăila. Ca să scurtez povestea, nici unul din aceşti doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel şi chip pentru infecţii, infecţii exotice, infecţie cu transmitere sexuală, infecţii la măsele, toate fără nici un rezultat.
Mulţi din ei au bătut cu pumnul în masă fiind ferm convinşi că e vorba de o infecţie, alţii au bătut cu piciorul în podea şi au vehiculat teoria cum că aş suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deşi timp de 26 de ani, până atunici, fusesem sănătoasă tun.
Unii dintre ei m-au arătat cu degetul şi au încercat să lege răul pe seama faptului că luam anticoncepţionale, în ciuda faptului că nu suferisem nici un efect secundar pe parcursul celor 3 ani cât le-am luat. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie şi ca trecusem printr-un şoc emoţional puternic. Răspunsul lor era „Nu se orbeşte de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant administrat intravenos timp de 20 zile nu a avut nici un efect.
În schimb, tot ce simţeam eu era teroare. Lasă furia şi dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Ştiţi cum este, când acest cineva, fără faţa, corp sau formă, începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai nici un cm disponibil în braţe? Vorbesc despre groaza de a schimba din nou spitalul pentru că la cel anterior nu îşi dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia faţă de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia faţă de birocraţie, despre faptul ca îţi pui toată încrederea, dar mai ales viaţa, în mâinile acestor oameni.
Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea-lea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncţional şi începusem sa imi pierd mobilitatea. Totuşi, au început să-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte şi feţe, inclusiv faţa mamei mele.
Până într-o zi, când, din senin, au venit câţiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus. Nu am înţeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deşi răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat şi atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauză că sângele se coagula foarte mult). Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanţă? Nici până acum nu şi-au dat seama ce a fost cu mine. În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.
Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nici o diferența. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și în cele din urmă am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boala rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.
Pentru că nimic din toată târășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile în patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă, și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.
Așa că, scuzați-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.

 

  • Dincolo de explicațiile medicale, cum îți justifici tu aceste experiențe? Care este lecția pe care trebuie să ți-o însușești tu și/sau ceilalți?
Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât  de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În nici un caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vreți să vă spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană.
Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.
Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.

 

  • Care este relația ta cu Dumnezeu?
Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu el. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe nici una, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!
Subliniez că nu cred în dogma sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre ele are un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propaganda religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinundu-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă al naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.

 

  • Care este mesajul TĂU? Ce vrei să rămână în mintea și sufletele celor care vor avea curajul și puterea să citească micul nostru interviu?
De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Sună cam așa „Știi cine ești?”.
„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei răspunde. Ia încearcă să răspunzi!
cersetoarea

Monolog despre femeie – Recomandare de lectură

Sunt întâmplări, în viaţă, pe care Universul (sau Destinul sau cum vreţi să îi spuneţi) ţi le scoate în cale exact la momentul potrivit. Şi nu o dată mi s-a confirmat acest lucru. Probabil şi vouă, daca aţi fost suficient de atenţi şi deschişi la suflet să recunoaşteţi. De cele mai multe ori, îţi vine să spui „Hai, frate, pe bune?! Asta îmi mai lipsea acum”şi să trageţi linie, repede, spunând că cineva, acolo sus „va supune unor teste”.

rompue10Într-o perioadă mai puţin roz a zilelor, când ajunsesem să mă îndoiesc de mine şi de ceea ce transmit celor din jur, am primit, întâmplător (sau nu!!!) o carte. Fie vorba între noi, a fost o modalitate destul de inedită prin care a ajuns cartea la mine: piciul de 1 an a făcut o pasiune nebună pentru o anumită secţiune (colorată) a bibliotecii şi mi-a ales o carte. Carte care a născut, după o vreme acest monolog despre femeie.

Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir

Primele 2 zile am citit din ea pe nerăsuflate. Era (şi este) răspunsul unor întrebări pe care nu aveam curaj să le pun. Nici măcar mie însămi, darămite celorlalţi. Am gustat-o îndelung, am savurat-o de deplin şi mi-a rămas atât de adânc în inimă.

Poate pentru că a venit la timpuri negre şi vântoase ale existenţei mele. Poate pentru că, în mintea mea, până aproape de final, mă refeream la ea ca la „femeia sfârşită”. Pentru că, citind-o, o dezbăteam în gând. Un monolog despre femeie. O incursiune reală în gândurile şi filele unor vieţi.

Cele 224 de pagini păstrează între foile aspre 3 poveşti. 3 sfâşieri şi 3 sfârşituri. 3 alegeri şi o singură cale. Sacrificiul de sine, pentru Cel Iubit, pentru copii. Pe altarul familiei. Pe altarul Iubirii.

Uitasem cât de mult mi-a plăcut Sartre în liceu şi iată ca acum, tot mai des parcă, încep să mă întorc la vremurile acelea. Când eram liberă. Tot eu ţi totuşi alta.

Acum, înţeleg, o dată în plus, de ce m-a fascinat Simone de Beauvoir. Când am descoperit-o, în anii petrecuţi la Iaşi, ca dar de la un om bun şi cald. O dată în plus, mă întorc, în memorie, la oameni care nu mai sunt. Care nu mai sunt ai mei, pentru că viaţa mi i-a răpit şi eu n-am ştiut să le strig „Mai stai, te rog!”

Monolog despre femeie nu este o postare tristă. Nici măcar melancolică nu se vrea a fi. E doar cântec de regăsire. Într-o lume în care, sunt zile în care Ea, femeia de carieră, mama, soţia, amanta, prietena, EA – FEMEIA – aleargă mereu spre şi către cineva, există timp. Trebuie să existe timp şi pentru EA. Singură. Râzând sau plângând. Citind sau visând. Mâncând ciocolată sau fumand o tigara sorbind o gură de vin rose.

Timp pentru Clipe. Timp pentru vise. Timp pentru un nou, un curajos, un vesel monolog despre femeie.

Tocmai pentru că femeia sfâşiată/sfârşită există, respiră în fiecare dintre noi. Creşte sau nu, iese sau nu la suprafaţă vreodată? Depinde de tine. Tu, Femeie, ai Cheia.

Alegi strălucirea, alegi rochia lungă şi tocurile, alegi sânul oferit cu drag, alegi drumurile aducătoare de de-ale gurii? Alegi să te faci mică, mică? Alegi să AI sau să FII?

Alegi ceva din toate astea? Alegi, măcar? Sau iei totul, ca atare, strângând din pumnul mic şi alb. Bătând din botina frumoasă, surd, să nu audă nimeni.

Undeva, de-a lungul alergării tale, trebuie să fie un colţ de lume care să îţi strige „Eşti importantă, eşti frumoasă, eşti bună. Eşti TOTUL şi meriţi TOTUL.” Trebuie să fie un nor care să te mângâie într-un fel anume, o rază care să te sărute cum n-ai mai fost sărutată.

Monolog despre femeie este pentru tine. Cu tine. Despre tine. Şi, uneori, poţi să fii sfâşiată. Poţi să fii sfârşită. Poţi să fii orice alegi. Doar nu te transforma EXCLUSIV în ceea ce te fac ceilalţi să fii.

O carte ca aceasta m-a salvat. Pentru ca a venit la momentul potrivit. Şi pentru tine, momentul unic, special, poate fi AICI, ACUM sau doar aproape.

Îngăduie-ţi să trăieşti, să asculţi, să simţi acest monolog despre femeie. Tu ai acest drept!

Urgente şi sfaturi medicale pediatrice

Primul call center de stat din Romania pentru urgenţe şi sfaturi pediatrice a început în 2014, la Cluj Napoca,  din iniţiativa unei comunităţi de părinţi (Părinţi din România, Părinţi Clujeni), finanţat de  Fundaţia Vodafone România, prin programul Mobile for Good. Beneficiarul finanţării a fost Spitalul de Urgenţă pentru Copii Cluj Napoca şi părinţii din judeţul Cluj.


1791 – PediTel ++++ Urgenţe şi sfaturi medicale pediatrice, prin telefon

  • Avantajele unui astfel de serviciu, pentru părinți:

1.Reducerea vizitelor la spital în cazul în care nu este o urgență medicală

2.Educarea părintelui în privința sănătății copilului

3.Scăderea nivelului de panică și stres în situații medicale de urgență cu copilul

4.Creșterea nivelului de confort a copilului bolnav care nu se află într-o urgență majoră (stare critică)

5.Accesul non stop la sfat medical specializat

  • Avantaje sistem medical: reducerea numărului de prezentări în serviciul UPU, scăderea costurilor cu urgențele minore și medii (scăderea numărului de ambulanțe trimise acasă și diminuarea aglomerării în UPU cu suprasolicitarea cadrelor medicale cu pacienți), creșterea gradului de încredere a pacienților în sistemul medical public

 

Câteva date importante

 

  • 9628 de cazuri pediatrice rezolvate – fişe de pacient, rezultate din 11995 apeluri intrate şi 11161 apeluri cu răspuns .
  • 65% din apeluri s-au soluționat prin recomandări telefonice, fără a mai fi necesară prezentarea la medic a părinților cu copiii
  • Motivul principal de apelare este FEBRA
  • gradul de mulţumire ridicat (în legătura cu informaţiile medicale primite şi relevanţa pentru problema de sănătate pentru care au sunat)- 97% din respondenţi
  • 99% consideră ca eficient şi/sau uşor de aplicat sfaturile medicale primite
  • au fost evaluate,de asemenea, timpul de aşteptare pe linie (78% grad de mulţumire),  atitudinea medicului – timbrul vocii, răbdare, atenţie acordată pacientului – 99% grad de mulţumire
  • În absenţa acestui serviciu, 78% dintre părinţi ar fi apelat la UPU
  • Deşi marea majoritate a celor care s-au adresat PediTel s-au declarat mulţumiti de serviciu, o parte dintre părinţi ar aprecia un astfel de serviciu GRATUIT, dar şi existenţa mai multor linii telefonice de acest tip

 

Câteva impresii ale părinţilor care au apelat la PediTel :

 

„Este categoric în beneficiul nostru. Sunt foarte mulţumită de acest serviciu, este extrem de util. Toate mămicile pe care le cunosc ştiu de Peditel. Uneori chiar ai nevoie doar de un sfat, dar unul medical, primit de la medic. Este foarte util.” (D. M.)

„Indicaţiile primite au fost simple, obiective, uşor de urmat, iar atenţia medicului de pe linie a fost deosebită. Când nu am înţeles ceva, am revenit cu telefon şi au fost foarte drăguţi, mi-au explicat totul de la capăt. Multumesc că existaţi!” (D. P.)

Este extraordinar şi psihic să ştii că există acest număr de telefon, este infinit mai bine şi mai puţin stresant să fii părinte, mai ales dacă ai un copil mic.” (C. G.)

 

Sfaturi medicale si de urgenta pediatrica
Sigla PediTel

Violul distruge. Abuzul nu are scuze

Scriu aceste rânduri cu infinită mânie, amăraciune şi dezamăgire. Scriu şi eu, alături de cei care au dorit să tragă un semnal de alarma în cadrul unei campanii frumoase, dar născute din durere. Pentru că o mână de oameni s-au lăsat pentru câteva clipe de articolele lor obişnuite şi au considerat că merită să facă un efort comun. Oameni ca mine şi ca voi, oameni care au auzit de cazuri urâte în care o brută (că om nu îi pot spune!) SILEŞTE o fiinţă umană. Din nefericire,  imboldul de a demara o astfel de campanie a fost cazul fetei din Vaslui violată de 7 indivizi.

Sunt câteva zile bune de când mă tot gândesc la modul în care să abordez această temă. Ce-ar fi de spus???

Că NIMIC, dar NIMIC ÎN LUME nu îţi dă dreptul să abuzezi de un om, indiferent cum ar fi acesta sau ce crezi că ştii despre el? Că violul distruge, anihilează condiţia de om civilizat? Că abuzul nu are scuze şi justificări, în nici o condiţie?

Tocmai pentru că sunt mamă (de băieţi ), încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a scrie despre acest subiect. Dincolo de „nebunia” de moment a taberelor şi de reacţiile mai mult sau mai puţin exagerate la tema în cauză (extrapolând. aproape fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o astfel de poveste), cred că rolul nostru, ca părinţi (= formatori) este să aşezăm în sufletul şi mintea puilor CONŞTIINŢA a ceea ce înseamnă PROPRIUL CORP, ce înseamnă RESPECTAREA CELORLALŢI  şi UNDE anume aceste noţiuni se termină şi ne aflăm pe teren minat (= ABUZ).

Jean Paul Sartre spunea că libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt. Îmi amintesc de liceu, când îmi plăcea atât de tare această idee, dar realizez că, poate nu am înţeles-o pe deplin decât acum.

Cum bine zice o vorbă din bătrâni „Aşchia nu sare departe de trunchi”, deci, cu alte cuvinte, ceea ce semeni, ajungi să culegi. Sunt sigură că nici o mamă normală la cap nu îşi învaţă fiiul să lovească, să înjosească sau să abuzeze o altă fiinţă umană. Dar la fel de important (sau poate mai important) mi se pare CEEA CE VEDE copilul în familie. Pentru că un TATĂ despotic în comportament, care VORBEŞTE DUR, care RĂNEŞTE membrii familiei şi care pare ATOTPUTERNIC va lăsa o impresie atât de puternică asupra copiilor încât aceştia, deveniţi adulţi la rândul lor, vor intra (fără să îşi dea seama, aproape) în rolul „prestabilit” de ABUZAT, respectiv ABUZATOR.

De ce? Pentru că purtăm cu toţii, ca bagaj emoţional, ceea ce am primit/văzut/simţit în copilărie. Şi dăm şi noi, mai departe, la rândul nostru. Deci, este de DATORIA NOASTRĂ ca noi, părinţii, să NE TRATĂM şi VINDECĂM rănile din copilărie (dacă şi câte le avem) şi Să TRANSMITEM apoi (abia apoi!!!) copiilor nostri CURAJUL, ÎNCREDEREA de a merge mai departe, de a DEVENI mai mult decât am putut fi noi.

Da, e dificil să RECUNOŞTI că ai trecut prin astfel de clipe. E GREU să ceri ajutor. Dar NU E SEMN DE SLĂBICIUNE. Din contră, e DOVADĂ DE PUTERE să îţi cureţi rănile, să te vindeci. Şi e ALEGEREA TA!

Dincolo de această alegere, este MUNCĂ. Efort şi grijă pentru a VORBI deschis cu copiii. Chiar dacă tu nu ai vorbit cu părinţii tăi. Despre CORPUL TĂU şi cum se foloseşte. Despre ÎNCREDEREA de a SEMNALA când cineva te atinge într-un mod care te face să te simţi umilit, care te răneşte sau care te face să te simţi ruşinat. E nevoie de CUVINTE POTRIVITE şi TON PRIETENOS pentru a aborda aceste subiecte cu copiii tăi. Din păcate, atât de mulţi părinţi pun eticheta de SUBIECT TABU şi predau, prea uşor, ştafeta EXCLUSIV şcolii, anturajului, imaginilor din media. Şi astfel, din nefericire, informaţiile ajung la copii trunchiate, cosmetizate sau chiar greşit prezentate.

Există şi cealaltă categorie de părinţi care aleg să vorbească despre astfel de lucruri folosind termeni ca „păcat”, „greşit”, „necuviincios”. Nu termenii în sine sunt cea mai mare parte a problemei, cât cosmetizarea subiectului, prezentarea lui într-o manieră prea romantică sau prea vagă, stârnind curiozitatea copilului într-o asemenea măsură încât, acesta va dori să experimenteze cât mai curând.

În opinia mea, este necesară o campanie pe acestă temă. Prin toate mijlocele de care beneficiem în luminatul an 2015. O campanie care să vorbească despre importanţa COMUNICĂRII deschise, sincere şi adevărate între părinţi şi copii. O campanie care să scoatî din sertar (unde stau închise cu 7 lacăte) astfel de subiecte tabu. Pentru că e necesar să tăiem răul de la rădăcină. Cum? Educând oameni conştienţi, liberi. Oameni care îşi cunosc drepturile şi care trag semnale de alarmă când libertatea sau corpul sau mintea le sunt îngrădite, pângărite, murdărite.

Mesajul este unul clar: NU sunteţi singuri!!! Vina nu vă aparţine şi nu trebuie să lăsaţi timpul să treacă fără a spune povestea voastră. Chiar şi în ţara noastră (democratică şi condusă după principiile statului de drept, după cum se spune) justiţia ŞI OPINIA PUBLICĂ trebuie să condamne violul, abuzul. Pentru că NU înseamnă NU!!! Şi nimic nu poate şterge urmele adânci pe care un viol le lasă. Asupra victimei şi asupra celor care îi stau rămân alături. Asupra locului şi asupra comunităţii. Violul distruge. Abuzul fizic asupra unei fiinţe nu poate fi provocat, nu are scuză, nu are justificare. Niciodată, în nici un fel de circumstanţe.

Aceasta campanie ar trebui să fie despre EDUCAŢIE ŢI LIBERTATE. Ar trebui să vorbim despre sprijinul pe care îl putem acorda victimele tuturor abuzurilor şi violurilor. Despre INSTITUŢIILE şi OAMENII care trebuie să OFERE suport real, neîngrădit şi imediat în astfel de cazuri. Despre MODALITĂŢILE prin care cei care nu se supun REGULILOR pot fi sancţionaţi.

Conform statisticilor, victimele abuzurilor sexuale sunt de 25 de ori mai predispuse la consumul ridicat de droguri și alcool. Există de 4 ori mai multe şanse ca aceste victime să se gândească la sinucidere. Totuşi, mai grav decât aceste cifre, mi se pare propagarea în timp a acestor comportamente deviante. Rusinea şi dezamăgirea celor care se tem să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat. Durerea cu care o parte din victime o poartă, exclusiv în suflet şi pe chip.

Dovezi în plus că violul distruge, ucide, sapă adânc în suflet şi în prezentul şi viitorul celor implicaţi. Şi pentru că este infinit mai greu să repari decât să previi, o campanie cu tema #ViolulDistruge şi #Nuînseamnănu este trebuie să fie prioritatea noastră, ACUM.

E important să transformam astfel de campanii în VOCI care să spună, o dată în plus:

NU înseamnă NU! E CORPUL MEU şi DREPTUL MEU să spun NU!Violul distruge şi nu are scuze!Abuzul nu are justificare!!!