Cum aleg daruri pentru cei dragi. Mic ghid de sănătate şi bucurie

Cu paşi repezi, se apropie şi luna decembrie. Deşi NU ar trebui să fie doar despre cadouri, ci mai degrabă despre A FI ÎMPREUNĂ, a ne bucura şi a crea amintiri frumoase, mulţi dintre noi sunt luaţi de val şi pornesc într-o frenezie nebună după cele mai … cele daruri.

Despre asta vreau să scriu acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie. Despre daruri şi modul în care eu, personal, am ales să văd lucrurile pentru mine şi familia mea. Poate nu este varianta perfectă pentru toată lumea, cu siguranţa există persoane care au alte aşteptări de la cei care îi bucura cu daruri sau la care se gândesc, de fiecare dată, când încep să completeze lista cu daruri pentru cei dragi.

  • Pe parcursul întregului an, îmi fac, în telefon sau în agendă (sau într-un folder în computer, dacă sunteţi mai tehnici) listuţe cu obiecte „potrivite” pentru a fi făcute daruri de sărbători. Pun acolo variante diferite (ca şi costuri, utilitate şi destinatar) şi când vine vremea să achiziţionez ceva, consult iniţial lista. Pe măsură ce am bifat lista, produsele respective fie dispar de acolo, fie le mut într-o altă locaţie, pentru a le putea folosi cu altă ocazie.
  • De la cadouri mai mari şi mai costisitoare, până la daruri mai mici, de fiecare data îmi doresc să bucur. Orice dar este făcut din suflet şi cu suflet, tot ce oferim primeşte o încărcătura specială şi încerc să evit să fac daruri de complezenţă, doar pentru că…trebuie.
  • Deşi nu am buget foarte mare (regula generală este că luna decembrie NU VA DESTABILIZA bugetul lunii următoare), caut mici accente de sărbătoare. Un clopoţel, un dulce cu miros/gust de sărbătoare, un globuleţ personalizat, un desen naiv făcut de copii sau o scrisoare „gătită” de sărbaătoare sunt daruri la care am apelat, de multe ori, cu succes.
  • Personalizarea darurilor nu funcţionează întotdeauna, din n motive. Poate sunt persoane nou intrate în viaţa noastră şi nu cunoaştem suficiente date despre ele pentru a le cunoaşte preferinţele. Astfel ajungem la varianta de rezervă: un dar mai puţin personalizat, dar mai practic. Personal, apreciez darurile practice şi dacă ceva anume nu îmi este pe plac, îi găsesc o altă utilitate. 🙂 Cosmetice de calitate, un şal, o broşă, o carte, o bijuterie discretă, poate un card cadou la un lanţ de magazine unde gama de produse este mai largă.
  • Cel mai important lucru este să dăruieşti cu toată inima. Să te bucuri de gestul pe care îl faci, să simţi şi să îţi asumi orice gest, fie el cât de mic.
  • De-a lungul timpului, am primit daruri mai puţin inspirate. Au fost ocazii în care am primit un plic şi mi-am căutat singură darul sau am fost împreună cu cineva drag şi am ales darul. Nu ştiu care variantă este mai ok, probabil vi s-a întâmplat şi vouă.

Voi cum alegeţi darurile pentru cei mici sau mari, pe care îi iubiţi? Cum faceţi să vă asiguraţi că e apreciat darul vostru?

Îmi plac testele. Şi provocările

Îmi plac testele. Şi provocările. Îmi place să văd cât de departe mă poate duce curajul meu. Pornind de la combinaţiile alimentare pe care le testez în bucătărie în ultima vreme, până la cărţile noi de pe noptieră, până la sporturile cu care aş vrea să îmi împrietenesc puiii de om. Chiar şi la teme noi pe blog.

Am preferat să caut opţiuni noi când am fost în situaţia de a cumpăra jocuri şi jucării noi pentru grădiniţă. Am dat o strigare în grupul mamelor care lucrează de acasă, am salvat fotografii, am cerut recomandări, am solicitat oferte, am negociat sume 🙂

Îmi plac testele şi experienţele noi în care rezultatul final este o nouă abilitate sau aptitudine pe care o deprind. Mereu mi-a plăcut să aflu lucruri noi despre mine. Mă distrează teribil când se potriveşte câte un astfel de test, din marea întelepciune a lui FB.

Îmi plac testele şi întrebările prin care un ton jucăuş ascunde un adevăr greu de digerat. Îmi plac testele pe care viaţa ni le dă, tuturor. Fără să ne anunţe. Fără să avem bibliografie. Şi fără să aflăm decât după. Când vedem că suntem pe scut sau sub scut. Fiecare când conştientizează. Dacă o face, vreodată.

Îmi plac testele de personalitate şi îmi amintesc mereu cu drag de perioada în care visam cum voi face eu carieră în psihologie. Evident, anii au trecut şi cariera respectivă nu s-a concretizat ÎNCĂ în nici un fel. Nu e târziu şi mărturisesc azi, cu toată sinceritatea: testele de personalitate sunt un instrument cel puţin de sondare a firii umane.

Îmi plac provocările în care mă iau la trântă cu mine şi cu ceea ce credeam că ştiu. Voi ce provocări apreciaţi? Ce teste vă accelerează pulsul?

Luaţi note de trecere sau reveniţi la restanţe? Mai în glumă, mai în serios, există teste unde nu ai mai multe şanse. Uneori, se întâmplă să realizezi asta repede şi să poţi repara ceva. Să mai poţi petici, pe ici pe colo ce se poate. Alteori, ce e stricat, rămâne ăn urmă. O rană sau o amintire. O fotografie din viaţă sau doar o părere.

 

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

De ce ne ingrasam si nu slabim

Intr-o lume in care toti vrem rezultate rapide, avem prea putin timp sa ne intrebam, cu adevarat, de ce ne ingrasam si nu slabim. Alergam in cautarea unor retete minune, ne infometam, ne dam peste cap sa aratam mai bine, sa fim mai slim, sa „dam” mai bine in poza si in viata, in general.

Viata ca o parapanta

Am facut, de-a lungul timpului, multe astfel de incercari cu si pe corpul meu. L-am privat de mancare, asa cum l-am privat de afectiune, asa cum l-am privat de curajul de a visa si de a alege in consecinta.

Mi s-a spus mereu ca o fire poetica nu poate supravietui in lumea noastra, profund pragmatica. Atat de mult mi s-a repetat, incat am ajuns sa cred. O pot spune si eu acum, la randul meu, cu destul de multa convingere.

Partea mai putin „hranita” a sufletului meu a stat, multa vreme, ascunsa. A tras un pui de somn si a asteptat sa ma trezesc. In tot acest timp, evident, da-i cu diete „minune” si intrebari „de ce nu slabim, frate?”.

Au trecut anii. Au venit 2 sarcini frumoase si am primit, cu toata recunostinta din lume, 2 copii frumosi si numarul  kilogramelor a ramas oarecum in stagnare.

Desi nu am fost niciodata obsedata de greutatea mea, imaginea din oglinda ma nemultumea cand nu puteam purta lucrurile pe care le-as fi vrut. Burta, picioarele groase in partea de sus si bustul generos au fost mereu motiv de frustrari pentru mine.

Si totusi, de ce nu slabim?

Am mai scris despre diete si cateva trucuri pentru a trece mai usor peste perioada de acomodare a corpului cu dieta. Desi numarul kilogramelor cu care ma lupt a ramas in acceasi zona, poate ca acum intelegerea (constientizarea) mea asupra fenomenelor care se intampla in corp au trecut la un alt nivel.

Voi stiti ca eu nu cred deloc in intamplari, nu-i asa? Ei bine, „intamplarea” a facut sa trec printr-o perioada propice in care am acordat mai multa atentie sufletului meu, dorintelor pe care le port ingropate si viselor la care am renuntat, din pacate.

Lucrurile s-au asezat intr-o astfel de maniera, incat am inceput sa fac schimbari in modul in care imi vad si port kilogramele, am inceput sa fac sport si am gasit acel suport moral pentru a trece usor, cu zambetul pe buze, peste perioadele de… dieta.

Mai mult, am inteles, rational vorbind, ce anume ii trebuie organismului meu si ce ii dauneaza. Cred ca ratiunea de a fi sanatos ar trebui sa primeze celei de a arata bine.

Am ascultat o emisiune radio interesanta la Radio Zestrea unde doua doamne doctor (Dr. Beatrice Motiu si Dr. Kadar Edith) vorbesc tocmai despre dilema mea: de ce ne ingrasam si de ce nu slabim.

Nu voi pune aici link, dar gasiti usor emisiunea si daca aveti rabdarea sa ascultati, cu atentie, intreaga emisiune, veti descoperi multe notiuni interesante.

Timpul potrivit pentru orice

Am aflat despre emoții și colesterol, despre grăsime și anticorpi si, surpriza, despre grăsimea de pe burtă și dorința de a ține departe pe cineva. In plus, cateva idei interesante despre grăsime și sexualitate, dar si
despre grăsime și comunicare.

 De multe ori, ingrasarea se produce pe fondul unui soc emotional. Afland despre ce este vorba, vei putea descoperi de ce te ingrasi intr-o anume perioada, de ce „cresti” intr-o anume zona a corpului si de ce nu slabim automat cand „problema” dispare.
Mancam lipsindu-ne ceva. Ne hranim corpul emotional. Iti esti dator cu sinceritate. Ne hranim emotiile, energiile, furiile. Suna cel putin ciudat, nu-i asa?

 Asa cum sustine domnul general de brigada Constantin Dulcan, emotiile sunt energie. Furia pe care o simti creste, se dilata campul emotional, odata cu corpul fizic.

La frustrarile si furia acumulate din viata de zi cu zi, noi aducem in plus o alta conditionare (dieta) care este cireasa de pe tort. Pentru ca orice dieta poate fi tradusa prin frustrare, frica, furie (pentru ca iti sunt INTERZISE anumite alimente),  mananci si te tii frustrat si mai mult. Ti-e ciuda pe tine ca nu te simti ok, ca nu te poti abtine, ca nu poti tine dieta, etc.

Ce am mai invatat din pleiada lui „de ce nu slabim” este sa nu judec pe altii pentru alegerile lor alimentare. Fiecare isi cunoaste si respecta corpul. Sau nu. Fiecare stie ce ii place/displace, cat de mult (sau multe) poate duce inima/sufletul/spinarea lui. TU, din exterior, de multe ori, vezi doar o bucatica din toate acestea. Sau nici macar nu incerci sa vezi nimic: judeci exteriorul, ambalajul si pui etichete!!!

Fie ca slabim sau nu slabim, candva, undeva, toate se aduna. La momentul potrivit, fiecare dintre noi va alege, in dreptul lui si va descoperi metoda sau uneltele prin care va putea duce acest demers mai departe. Nu e usor, nu e nici imposibil, dar cred ca momentul potrivit nu vine pentru toata lumea in acelasi timp.

Luni si joi, timp de o ora, eu imi incarc bateriile la Pilates. Am ales acest drum si daca mai sunt printre voi oameni pregatiti sa mi/ni se alature, la putina miscare si voie buna, va astept.

Alegem sa ne hranim demonii interiori si sa nu slabim? Alegem o cale prin care sa descoperim un echilibru intre ceea ce arata oglinda si ceea ce vrem noi sa vedem acolo?

Ca sa terminam intr-o nota pozitiva, iata un mic dar 🙂

BabyFitness vol. 1

I'll challenge you. Try to follow us or your own baby for 3,5 minutes. We did this for 15 minutes. I promise you a good workout for mom and baby ;)#backtobasics #babyyoga #babyfitness #fitbaby #fitmom #fitnessforgravide #sofieb #sofiebdk #momfitness #mom #workout #training #friskyfemfabwww.sofieb.dkwww.fitnessforgravide.dkBabyfitness vol. 1https://youtu.be/tP1yna5Jygs?list=PLLOVlm48V9nBmsBvNEU8idwgxL26cT2zHBabyfitness vol. 2https://youtu.be/c6cUdV_JGro?list=PLLOVlm48V9nBmsBvNEU8idwgxL26cT2zHBaby & Momfitness vol. 3https://youtu.be/vrgSwpeees8

Posted by Sofieb on 23 Aprilie 2015

Pierdut concretul. Ofer recompensa

Nu pot spune cum sunt/simt altii. Dar eu simt nevoia sa primesc o recompensa pentru ca munca mea. Ce fel de recompensa? As vrea sa vad efectele actiunilor mele. Am nevoie de feedback. Ca sa pot continua sa imi fac treaba, cu placere si drag, trebuie sa stiu ca ceea ce fac eu este util, aduce plus valoare lumii si celorlati. Uneori, recompensa este un simplu si sincer „Multumesc”, alteori am nevoie de mai mult.

Dar sa o luam cu inceputul.

Cum fac sa aiba sens munca mea?

Am ales, cu buna stiinta si in deplina cunostinta de cauza, meseria pe care o practic si azi 🙂 Am stiut bine ca vor fi greutati, ca e incomod/obositor sa lucrezi cu omul. Am stiut ca exista reguli bine stabilite care trebuie respectate. Ca exista ierarhii si lege de la care nu te poti abate. Intrucatva, mi se pare linistitor sa lucrezi intr-un mediu bine reglementat de cuvantul scris, norma juridica si astfel, „alunecarile” sunt clar delimitate, clasificate, eventual pedepsite. Recompensa este, de multe ori, doar multumirea ca ai facut ce trebuia. Desi celalalt nu vede/intelege asta. Mi-am asumat, constient, aceasta alegere.

In generatia mea, numai la Iasi, la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor, specializarea Administratie Publica, am terminat aproape 400 de absolventi. Peste jumatate dintre ei au facut facultatea doar pentru ca „trebuia”, pentru a „fi in randul lumii”. O parte dintre ei aveau, in familie, afaceri care trebuiau manageriate 🙂

Putini, foarte putini, stiau, cu adevarat, ce inseamna administratia publica. O parte si-au dorit (cred) sincer sa faca parte din acest sistem. Perioadele de practica la institutii publice aflate mai aproape sau mai departe de casa au mai „pierdut” o parte dintre noi.

Ce vreau eu?Ce pot?Ce sunt?

Imi amintesc si acum, cu un gust amar, cum inainte de sustinerea lucrarii de licenta unul dintre profesorii nostri (tanar, versat si foarte iubit de anul nostru) ne-a intrebat, cumva prin sondaj ce vom face mai departe.

Momentul respectiv mi-a ramas adanc intiparit in minte si chiar si azi, dupa multi ani, am in fata fetele si raspunsurile colegilor mei. S-a vorbit despre administratie ca un sistem fara vreo recompensa, despre „pro” si „contra”, despre cariera si foarte putin, spre deloc, despre visuri si pasiune.

Eram timida si nu am spus cu voce tare ceea ce simteam atunci. Ceea ce, din fericire sau din pacate, inca simt si azi. E important sa faci lucrurile cu pasiune, e important sa te bucuri de timpul (muuult) pe care il petreci la job.

Veti rade, poate… Dar eu cred inca in ideile de atunci. Recompensa pe care mi-o doresc, la sfarsitul unei zile, este cea cuvenita oricarui specialist in domeniul sau. Vreau sa pot pune pe masa copiilor mei o masa indestulatoare. Vreau sa le pot oferi educatia potrivita lor. Vreau sa am servicii de calitate si sa fiu tratata cu respect. Cred ca, in definitiv, cu totii ne dorim asta. Din pacate, uitam ca libertatea noastra se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.

Dreptatea, de cele mai multe ori, este undeva la mijloc. Daca fiecare dintre noi ar respecta (cu adevarat si IN FAPTA, nu doar in gand) pe cel in fata caruia este, lucrurile s-ar schimba. Si da, administratia publica este un sistem care poate fi mult imbunatatit. Dar trebuie sa fie un efort colectiv. Fiecare dintre noi trebuie sa fie constient de rolul si locul sau.

Pana unde pot merge cautand acest sens?

Au trecut deja 9 ani de cand sunt aici. Aici, in sitemul si in tara asta. 9 ani in care mi-a placut munca mea, in care am pus umarul sa fie mai bine. Nu mereu a iesit asa cum mi-as fi dorit. Nu mereu am putut sa fac atat cat imi doream. Nu mereu am putut arata ce sunt si vreau. Au fost momente/actiuni in care a trebuit sa inchid ochiii, sa strang din dinti si sa merg mai departe. Probabil vor mai fi. Mai am muuulti ani in fata. Dar vreau sa merite. Vreau sa conteze. Vreau sa stiu ca nu fac totul degeaba.

Mereu vor exista argumente pro si contra unei alegeri. Ca ramai sau pleci, ca faci sau nu faci, sa folosesti pixul albastru sau pe cel negru, pentru absolut toate va exista cel putin o… explicatie. E destul? E adevarat? Te ajuta?

Ai grija ce iti doresti

Vrei o tara in care sa iti fie drag sa iti cresti copilul? Vrei o tara despre care sa vorbesti frumos? Vrei o tara curata, cu oameni darnici si respectuosi? Fii tu primul parte din aceasta schimbare!!!

M-am saturat sa aud „sa NI  se dea”/”sa NI se faca”. Am obosit sa spun ca fiecare ce problema are cel putin 2 moduri in care poate fi privita. Daca tu nu vezi asta, meriti tot ce ti se intampla! Daca tu nu respecti si incerci mereu sa cauti o cale prin care sa „fentezi”, daca iti educi copilul ca „se poate si asa”, e trist, dar esti fix acolo unde meriti.

Viata ta poate fi un rai sau un iad. Tu alegi. Intotdeauna TU.

  • Aceasta postare MANIFEST nu se adreseaza cuiva anume, desi sunt multe persoane care ar trebui sa o citeasca. E nascuta din frustrarea cuiva care incearca, in fiecare zi, sa fie si sa faca ALT FEL. Care cauta solutii. Care refuza sa depuna armele si care isi iubeste tara, asa imperfecta cum e ea. 

Schimbare de ritm

Prima zi de vacanta adevarata pentru unii, ultima zi de munca inainte de concediu pentru altii. Desi o schimbare de ritm e binevenita cateodata, habar nu aveam ce urma sa ma loveasca.

Ora 8 – Fac planul in cap, duc termitele la locul de joaca unde avem abonament. Fug la munca, merg la interviu, termin o parte din treaba si inainte sa se faca ingrozitor de cald afara, recuperez copiii.

Ora 8.10 – Schimbare de ritm 🙂 Locul de joaca deschide la 9, nu la 8 (cum scria pe site!!!)Bun asa. Varianta de rezerva. Fuga cu termitele la strabunica, Dumnezeu sa ii dea sanatate.

Ora 8.20 – Bun. Am lasat copii. Fuga la munca. Fa cerere de concediu. Da Doamne sa se aprobe ca altfel…rupere de ritm scrie pe coada mea! Suna telefonul. Fa 5 adrese. Da 3 relatii. Trimite 6,4 fax-uri. Se strica faxul. Bun. Scaneaza si trimite mail. Cade curentul…Nu? Corect, nu cade curentul, dar asta ar fi lipsit.

Ora 9.03 – Fuga dupa termite. Fuga la locul de joaca. Raspunde la 276890 intrebari provenind de la Termita 1 de 5,5 ani si ai rabdare cu mersul impleticito-razgaiato-dragalas al Termitei nr. 2 de 3 ani. Cum ar fi si cu o fetita, se intreba un neuron ratacit…Saracul, cred ca a facut insolatie intre timp. Ajungem la locul de joaca. Repeta, repeta, repeta: nu ne lovim, nu ne imbrancim, nu muscam, cerem ajutorul daca e nevoie. Mami vine dupa voi. Schimbare de ritm? Doar de neologisme, mai sunt si altii pentru care trebuie sa repeti de N+1 ori aceeasi fraza. Dar nu e bai…no panic, man, cum s-ar spune.

Ora 9.57 – Gafaie organizat spre sala de interviu. Care habar n-am unde e. Trebuia sa merg la baie inainte sa plec. Neuronul, bate-l vina! Cand ai nevoie de el, unde umbla? Pe repede inainte, in ritm de… concurs! Candidat 1, ok. Candidat 2. Hai cu procesele verbale. Bun. Iar cafea? Buuuuuuuuuuun. Apa. Schimbare de ritm?As vrea eu. Suna de la locul de joaca. Copiii nu mai vor sa stea. Sfinte al zilei de luni, cu ce ti-am gresit???

Ora 11. 39 – Alearga spre locul de joaca. Fara apa si palarie ca sunt o doamna ce…ritm-ul meu 🙂 Ajung la locul de joaca. Evideeeeeeeeeeent ca termitele nu vor sa plece, nu? Ca ce „fain a fost, mai mami” si „da’ eu nu vreau sa pleeeeeeeeeeeeeeeec”….1,2,3, 4, ritm. Schimbare de ritm. Eu am vrut?Poftiti de va serviti, doamna, ca avem pe saturate!!!

Ora 12.04 – Inapoi la bona improvizata. „Abandoneaza” termitele si NU TE IMPLICA in negocierea mesei de pranz. Repet, nu te implica!!! Da, vorbesc singura.

Ora 12. 13 – Daca tot ai iesit, adu ceva de mancare si pentru oamenii muncii, ca na…Bancomatul nu functioneaza. Iau cu cardul, nu e nici o problema. Fuga cu mancarea.

Ora 12.48 – Mancarea e servita, maiestatile voastre administrative! Eu nu vreau cu ciuperci, pentru mine fara patrunjel….Buuuuuuuuuun. Apa? Avem. Suna telefonul. Rezolva 5 hartii. Verifica cerere de concediu. Slava Cerului e semnata. Cred. Ca e de bine. Sau nu. Mai bine nu ma gandesc. Suna faxul. 😛 Verifica mailul. Termina situatia. Fa ordine pe birou ca doar pleci in concediu si sa nu se puna praful de bunatate de hartii.

Ora 15.45 – Vin specialistii. Sedinta. N-am inteles nimic, dar nu e bai. Am tot timpul din lume sa citesc un cod. Oricare, ca tot aceleasi dimensiuni le are. Si eventual, dupa ce termin, aflu ca are vreo 7 (cel putin!) modificari, actualizari, republicari. Sau ca ai citit bucata abrogata. Cum era? Schimbare de ritm? :)) Buna gluma.

Ora 15. 48 – Suna sotul. L-am sunat yo? Da, acum vreo 3 ore. Ce vroiam? Habar n-am. Daca ma intrebi, nici cum ma cheama nu mai stiu. Dar am bolentin. Deci, safe here.

Ora 16.21 – Gata adresa. Are completari. Nu e buna de dat la semnat. Modifica, listeaza, fa notite si lasa la corectat. Suna prietena „azi avem pilates”. Yey! Exact ce imi lipsea. Hai ca si-asa am avut o zi.

Ora 16.35 – Ies pe usa. Unde e echipamentul? Cum unde? La supermarchet. In compartimentul pentru bagaje. Am luat mancare si am pus echpamentul la loc sigur. 🙂 Fuga dupa el. Daca o mai fi acolo.

Ora 16.57 – Ajung, gafaind, la pilates. Gasit echipament, pierdut cap si orientare. Iar n-am sticla cu apa, dar lasa ca ma vad cu prietena mea si o sa fie ok.

Ora 18- Pilates mortua est. Ergo deci…ce ritm frate? Cine ar fi crezut ca am atatea locuri care pot sa ma doara? In acelasi timp si la o asemenea intensitate? Maine va fi mai bine. Sigur. Incepe vacanta cu termitele.

Ora 19 – Termita 2 – Mami, te iubesc. Prietenii stiu de ce. Dusmanii vor comenta. Dar asta e soarta. Corpul meu, ritmul meu. Cand o gasi alta mai buna, promit ca le pun in cui. 🙂

Ora 20 – Hai sa scriu repede pe blog sa ma laud cum e cand imi doresc ceva din tot sufletul meu si universul imi raspunde. O schimbare de ritm este mereu binevenita. Daca esti sau nu pregatit pentru ea… este o cu totul alta discutie.

Hai sa va aud. Doar eu am puteri de-astea? 🙂

PS: Pe parcursul zilei nimeni nu a fost cu adevarat ranit. Unele sunt exagerari, dar, hei…if it counts… viata are ritmul pe care il alegi. Cateodata mai lent, alteori mai rapid. Te adaptezi sau … nu stiu care e cealalta varianta, pe bune ca nu stiu 🙂 Dar daca m-ati lumina, v-as ramane profund recunoscatoare.

Astepti schimbarea SAU esti schimbarea?

Schimbarea vine din tine sau tu esti schimbarea?

Exista perioade in viata in care simti ca trebuie sa faci o schimbare. Exista zile in care pare ca totul in jur iti spune ca drumul pe care mergi este unul gresit. Ai de ales: mergi inainte si vezi tu unde ajungi :P, te opresti si faci o schimbare, te intorci din drum. Fiecare alege pentru sine. Daca vrea. Daca poate. Daca este in acel punct in care poate constientiza.

Recent, intr-o discutie cu un Om Bun, mi-am dat seama (pentru ca uitasem) ca fiecare lucru se intampla cu un scop. Schimbarea te poate lovi pe nepregatite, te poate spulbera aproape. Sau poti alege sa fii tu schimbarea.

Da, imi spune vocea ratiunii. Dar… sa FII tu SCHIMBAREA poate insemna (de cele mai multe ori) sa te arunci in necunoscut. Sa alegi drumul intunecos. Care nu stii unde te va duce. Care nu stii ce pericole poate ascunde. La fel cum habar nu ai daca, nu cumva, iti poate aduce ACEL CEVA dupa care tanjesti de ani de zile. Dintotdeauna.

Pus in fata oglinzii, ce vei vedea? Poti alege schimbarea sau doar drumul sigur? Te increzi in fricile tale? Intrucatva perfect valide.

Suntem capabili sa ne schimbam cu adevarat sau doar mimam?

E un gand care imi tot da tarcoale de multa vreme. In adancul sufletului, esti curajos, esti bun si poti lupta pana in panzele albe pentru lucrurile (sau oamenii) in care crezi. Dar, cumva, pe traseu, te lasi influentat de ceilalti. Ajungi sa crezi sau doar mimezi ca NU POTI sau, mai grav, in opinia mea, ca NU MERITA. Si alegi alt drum. Mai sigur. Uneori, e caldut si bine. Poti „duce” cararea altcuiva si intelegi, rational vorbind, motivele pentru care ai fost indrumat acolo. Dar, cumva, sufletul tau URLA. Vrea aer curat. Vrea sa fie implinit. Vrea alt ceva. Vrea … schimbare 🙂 E greu, e infinit de greu. Dar fara acest suflu nu esti tu. Sau nu esti TU intreg. Esti ciunt, esti doar o parte. Si nimeni nu vrea sa traiasca doar jumatate.

Cred ca exista oameni care mimeaza multa vreme. Care incearca ani intregi sa fie … asa cum si-ar dori X. Sau Y. Sau cum ar vrea sa fie vazuti. Pentru ca, vorba ceea, traim intre oameni si nu putem sa facem (mereu) ce ne taie pe noi capul, nu? Sau da? Sau macar, uneori?

Schimbarea vine din suflet. Acolo o simti necesara. Acolo se naste si poate, daca ii/iti permiti, sa curprinda si alte sectoare ale vietii tale.

Poti incepe cu o schimbare de look, poti sa te imbraci mai fistichiu (dar perfect adaptat starii tale de spirit). Poti sa iti schimbi felul de a vedea viata. Poti sa alegi alte feluri de mancare din meniu sau chiar o alta locatie pentru concediu.

Cat dureaza schimbarea si in ce conditii?

Daca esti suficient de curajos, poti vedea cum schimbarea te va lua prin surprindere. Vei pierde poate cativa prieteni, daca drumul tau nu le mai place. Vei starni cateva reactii la oamenii care te stiau/vedeau/doreau intr-un anumit fel. E bine sa stii la ce sa te astepti. Sunt „pierderi de razboi” pentru ca, oricat de mult am crede contrariul, schimbarea adevarata afecteaza toata gama relatiilor pe care le ai cu ceilalti. Asta daca decizi ca aceste relatii sau acesti oameni sunt importanti pentru tine.

Daca nu sunt importanti si te poti lipsi de prezenta lor, e ok. Daca insa aceste pierderi iti pot afecta decizia de a spune DA schimbarii… e bine sa ai si aceste aspecte in vedere.

Schimbarea e evolutie sau nu 🙂

Incet, incet, invartind situatia pe toate partile, ajungem si la finalul postarii 🙂

Schimbarea este (poate fi) o evolutie. Da, ii dai gura de aer dupa care tanjea sufletului tau. Da, esti adevarat si AICI, in fata ta. Da, poti abandona masca si te simti perfect cu alegerile pe care le-ai facut.

Dar este aceasta schimbare o evolutie? Daca da, pentru cine? Pentru tine? Pentru ceilalti? Pentru toata lumea? Pentru pacea mondiala? 😛 Glumesc in ultima parte, dar evolutia poate fi ascunsa chiar si sub forma unui regres. Adica cum? Pai, de exemplu, ai putea constata faptul ca in spatele „nepasarii” tale vis a vis de comentariile lui X-ulescu sta o potrivita STIMA DE SINE. Pe care ai decis ca este vremea sa o lasi sa invinga. Sa iasa in fata si sa declare tuturor DA, NU SUNT PERFECTA/GRASA/SLABA/MARE MATEMATICIAN/etc. DAR MI-E BINE ASA. Poate fi autosufiecienta sau poate fi doar un pas spre a descoperi ca vrei sa fii acceptat asa cum esti. Cu ceea ce ai bun si frumos.

Concluzia unei postari despre schimbare

Daca ati avut rabdare (sau curaj!) sa cititi aceasta postare pana aici, va multumesc. Rasplata mea pentru voi este o concluzie adevarata, mai scurta si poate mai abrupta decat de obicei: ai curaj sa alegi schimbarea care te poate implini ca om! Nu va fi poate alegerea „perfecta” si va fi nevoie de ajustari pe parcurs, dar iti datorezi tie sa incerci 🙂

PS: Aceasta postare se datoreaza unui om care a stiut sa trezeasca constientizari. Este un mod de a spune MULTUMESC, esti WOW si vreau sa stii ca te apreciez pentru ceea ce esti!