Ghetute rosii….pentru zile cu ceata

Cand simt ca ma ratacesc prin lume, cand nu mai stiu cine sunt, cand sunt trista, cand simt ca totul e prea greu pentru umerii mei mici si albi….ma incalt in ghetutele rosii cu ciucuri. Ies in lume si infrunt ceea ce ma raneste!Imi spun ca sunt puternica, sunt frumoasa si merit sa mi se intample numai lucruri bune!

Oricat de greu mi-ar fi, zambesc.Ghetutele rosii imi dau o putere pe care eu le-o atribui doar lor.Si ele nu ma dezamagesc niciodata.De fiecare data, ma intorc increzatoare spre ele.Si imi regasesc aripile, si lumea.Si ma gasesc pe mine.Mai buna, mai sincera, mai sus.

Si trece greul.Asa ca, de-acum inainte, daca va este greu, puneti toate sperantele voastre intr-un obiect care va place, care va incanta!Acordati acelui obiect puteri magice, desi magia trebuie sa traiasca in voi mereu….

Acum, s-a raspandit ceata.Si eu sunt iarasi in zbor.Cu tot cu ghetutele cele rosii…..

„E fosta mea”….

„E fosta mea” – replica spusa de un EL unui prieten de acelasi gen, cu referire la o doamna/domisoara…..Ma socheaza nonsalanta cu care ajungem sa vorbim despre o iubire, dupa ce a murit.Totul devine o intamplare trecuta, incepem sa minimalizam ceea ce am simtit, sa il denigram pe cel care nu mai este (fraze gen „nici macar nu era asa grozav” sau „nu era o frumusete”), uneori devine asa de indepartat incat nici macar nu ii mai sti numele, data nasterii sau zodia.

Zambesc amar…De ce nu pot fi si eu asa?De ce sunt condamnata sa port mereu, dupa mine, o tolba de iubiri.Nu foste, nu pasagere.Ci doar apuse.Iubiri care m-au faurit asa cum sunt azi.Iubiri ce nu vor muri niciodata.Iubiri ce au, chiar si dupa ani buni, un chip, un prenume, un zambet….Nu port multe astfel de iubiri, dar cele care m-au bantuit pana acum, sunt puternice in timp, asemeni unei cicatrici adanc infipte in piele, „semn de buna purtare al unui joc ce s-a terminat cu lacrimi”.Pentru ca fiecare iubire de-a mea, indiferent cine i-a pus capat, s-a terminat, de fiecare data, cu lacrimile mele.Uneori amare….cand nu intelegeam de ce trebuie sa plece….de ce nu e EL acela….alteori, lacrimi sarate, victorioasa plecam eu, insa victoria avea gust de cenusa.Si plangeam pentru ca nu l-am putut face sa ma vada, sa ma cunoasca, sa ma aprecieze.

Port si-acum in inima primul sarut, prima atingere, primul baiat care mi-a sarutat mana alba si mica….primul martisor….primul ghiocel….Sunt parti din cea pe care cineva o iubeste azi.Parti din mine, care respira distinct, si uneori, fara sa imi lipseasca ceva anume din prezent, ma intorc la iubirile din urma, cele apuse, si le zambesc tainic, in vis.

Acum, imi place sa cred ca toate iubirile m-au implinit, m-au facut puternica si intreaga.Imi place sa cred ca de fiecare data, desi cu cioburi de vise in maini, am iesit din iubire cu fruntea sus.Senina.Increzatoare.Insa hotarata sa fie „mai bine” data viitoare, sa fiu mai buna,sa fiu mai sus, sa zbor mai inalt.Nimic, nici o durere, nu mi-a putut sterge din privire sclipirea de nebunie, „stelele din priviri”, cum zicea cineva drag.Mereu, fara tagada si fara masura, fara ratiune si, uneori, fara temei solid, am crezut ca undeva, dupa colt chiar…ma asteapta o mare iubire.Asteapta doar sa-mi usuc lacrimile, asteapta doar sa redevin senina si usor melancolica, si o sa imi sara in brate vioaie.

Cum sa poti vorbi despre cineva, o fiinta umana candva draga, ca despre ceva „fost”?revin la consternarea mea.Sau poate sunt doar eu „defecta” si ar trebui sa las trecutul sa moara.Sa uit cum se numea baiatul care mi-a furat primul sarut, sa sterg din memorie numele strazii pe care l-am cunoscut pe cel care mi-a „mancat ” aproape 2 ani din viata sau, mai mult, sa nu mai stiu zambetul celui pentru care am inceput sa scriu, din preaplinul unei iubiri impartasite si apoi negate.

Complicata dragostea asta!Norocul nostru ca nu ne „loveste” cu adevarat decat atunci cand o meritam cu adevarat. Ne gaseste din intamplare, credem noi, insa ea stie ca doar atunci o sa ii cedam fara lupta si vine, smechera, pas-pas, miseleste si ti se aseaza in poala si se alinta si mai fugi daca mai ai unde!…. 

Sunt bolnava de toate atingerile pe care le-am primit vreodata, sunt mereu avida sa daruiesc alte si alte alinturi stangace, iar inima mea ma condamna mereu la noi si nimicitoare razboaie. E parjol cand fluturi incep sa se zbarcoleasca gadilicios prin stomac.E prapad cand ma cuprinde dorul de ochiii pe care ii simt pandindu-ma de la departare.Si vreau mereu mai mult, mai profund, mai sus, mai adanca sa fie cicatricea iubirii.Cateodata obosesc si ma declar invinsa. Imi cer atunci dreptul la capitulare, imi cer portia de iubiri „comune” care nu ard, care nu taie, care nu spinteca si care nu invie.Insa, paradoxal, primesc doar o noua iubire grea.Care ma darama, ma sleieste de puteri.Si n-am stiut niciodata sa iubesc mai putin decat total, sa sarut doar un colt si sa imi doresc doar o secunda.Nu stiu sa vreau jumatati de masura.

Daca vreodata, ti se pare ca iau mai putin decat totul, daca ti se pare ca sunt calma si cuminte, mai gandeste-te odata.Imi adun doar forte pentru un nou atac.Imi strang puteri sa te apropii inca o data, de data asta definitiv.

Pentru ca, vezi tu, eu cred in iubire.Acea iubire mare, cu majuscula.Acea stare in care nu ai plasa de siguranta si nimeni nu te mai poate salva cand te duci in jos.Poate am sa-mi rup gatul intr-o zi, tot sarind in gol, iar si iar, convinsa fiind ca jos ma asteapta brate calde si protectoare.Sau poate…doar poate….ca intr-o zi, am sa gasesc ceea ce caut.Ceea ce cautam toti, dar nu recunoastem decat in soapta…Poate am sa gasesc IUBIREA.

Ma-ntreb atunci, ce imi voi mai dori?Ce gand ma va mistui si ce dor ma va insenina?

Departe de tine

Am sa plec departe.Pentru totdeauna.Undeva unde nu vei putea sa ma gasesti.Undeva unde nu te voi lasa sa ma mai impaci. Am sa plec…Ai sa vezi, acum chiar am sa plec!

Si o sa uiti.O sa fie mai bine.Nu ai nevoie de mine…Tu poti salva lumea si iti ajunge. E suficient sa te salvezi tu, sa iei cu tine „marea ta intelepciune”.Restul nu conteaza!Chiar nu mai conteaza….

Drum bun, sper sa fie totul asa minunat pe cat vrei tu!

Iti spun de o vreme ca nu mi-e bine.Ca ma tem, ca ma scutur de frigul pe care il aduce usa deschisa pe care o aplauzi.Si iti tot spun.Tu insa, astepti sa ma „calesc” de la frig.Sa mi se ingroase pielea, sa imi creasca blana si colti.Astepti sa ma transform, sa devin mai razboinica, mai curajoasa, mai neinfricata, mai putin amorfa si mai deloc ceea ce sunt.Ceea ce am fost intotdeauna.Si daca eu, asa cu toate penele mele, nu-ti sunt de ajuns, de ce sa stau?De ce?

Am sa plec, pentru ca locul meu nu mai e aici.Nu stiu cu certitudine unde e, insa nu aici.Unde ma chinui sa devin ceva ce nu sunt.Ceva ce nu cred ca vei putea iubi vreodata.Ceva ce nici macar nu cred ca as putea atinge cu buricele degetelor.Am sa plec, si-am sa caut un loc unde ceea ce sunt sa fie.Sa poata fi, in pace si in tihna.Pentru ca nu mai am un loc langa tine.Nu-i nimic.Nu vreau sa iau nimic cu mine, poti opri tu totul.

Fie ca blana si coltii sa iti tina de cald, sa iti tina de dor, sa iti tina de dragoste, sa iti tina de tandrete.Pentru ca eu nu voi fi decat departe.Departe de tine…

Un nou an, sperante noi…

A inceput un nou an.Ma incearca ganduri noi,sperante noi, visuri noi.Simt ca se vor schimba multe.Imi doresc sa fie schimbari in bine, as vrea sa am puterea sa le fac sa fie schimbari pozitive.Am sa fac asta, nu-i asa?

Anul asta, vreau sa fiu mai deschisa la lucruri noi.Vreau sa fiu mai sincera cu ceea ce simt, imi doresc si pot indeplini.Vreau sa imi permit sa ma bucur de oamenii extraordinari din viata mea.Vreau sa citesc mai mult.Vreau sa zambesc mai des.Vreau sa iert mai repede.Vreau sa cred in vise,in idei. Vreau sa imi vad prietenii mai des, sa le ascult vorbele si sa le sorb fericirile.

Anul asta, vreau sa invat sa ma inalt spiritual.Vreau sa inteleg ce mi se intampla si de ce.Vreau sa incerc totul si sa aleg doar ceea ce imi ajuta, pentru drum.Pentru ca simt ca ma pregatesc de un drum.De o devenire, de o transformare. De o metamorfoza care azi, ma depaseste.Insa, imi doresc sa o pot accepta.Sa o pot imbratisa, fara rezerve si fara intrebari.

In 2010, vreau sa am un suflet mai curat, o inima mai buna, sa privesc totul cu ochii mari si plini de iubire.Va fi cel mai frumos an, pentru ca il voi face de neuitat.Va fi un an benefic, pentru ca voi sti sa il merit astfel….

Azi a fost zi scurta, „repede”

S-a facut repede vremea de plecat.S-a facut repede noapte.O sa se faca repede maine.

Ce-i cu lumea asta?Toti sunt obsedati de viteza, de a face totul cat mai repede si mai „necomplicat”?Totul trebuie sa fie usor, fara complicatii….

Eu protestez.Eu vreau sa cresc incet.Sa fac o minune sa traiesc fiecare secunda cu tine de 2-3000 de ori.Sa mananc lucrurile care imi plac si sa simt inca gustul lor.Sa raman cu visele frumoase chiar dupa ce s-a facut dimineata.Sa ascult muzica ce ma fascineaza, in tihna, fara „fast forward”.Sa imi vad prietenii si sa vorbim mult, sa nu numar in minute,impulsuri, kilometri, lei sau euro prezenta lor.

Vreau sa ma bucur de fiecare gand despre viitorul meu.Viitorul meu cuib, viitorul meu sot, viitorul meu cuib, viitorul meu job. Nu vreau sa uit repede si sa sterg durerea cu buretele prin cine stie ce procedura miraculoasa.Vreau sa simt lacrimile, daca ma vei face sa plang.Asa cum vreau sa mi se faca dor, daca vei pleca vreodata.Asa cum vreau sa te astept daca te vei simti „nevoit” sa te intorci.

Vreau sa pictez peretii sufletului tau cu vorbe, cu vise, cu amintiri.Si nu voi accepta un „deadline” pentru asta.Vreau sa zambesc oamenilor care ma iubesc, fara ceas, fara minutar si mai ales fara condica.

Vreau sa iert cand e nevoie, sa sufar daca „se impune”, sa jelesc daca voi simti nevoia, sa fiu alintata cand am chef, sa scriu mult, despre orice.Si vreau sa imi raspunzi.Fara sa conteze ca esti acolo, ca nu e „nimic logic de raspuns”.Vreau sa imi construiesc, piatra cu piatra, floare cu floare, casa pe care o vad un cuib al iubirii noastre, o ascunzatoare a tuturor gandurilor pe care le port prin lume de atata vreme.Vreau sa respir aerul bradului de Craciun, sa te sarut lung, la cumpana dintre ani, fara sa-mi pese ca ne „priveste cineva” sau ca „incurcam circulatia”.

Eu vreau toate astea.Vreau sa stii si tu. Pentru ca toate „manualele de comunicare” care isi propun sa elucideze misterul „de ce barbatii nu le asculta pe femei” ma indeamna sa spun clar si concis ceea ce vreau.Se pare ca barbatii ar fi niste fiinte partial dezvoltate care nu se pot concentra pana la capatul propozitiei ( cu exceptia unor anumiti barbati si a unor anumite propozitii care implica un alt fel de activitate) si al caror vocabular nu poate percepe toate cuvintele (inventate sau nu) pe care le folosesc femeile.Asa ca am declarat clar si tare ceea ce vreau. Si, mai ales, se pare ca am facut-o public.

Ai o gramada de avantaje.Daca uiti ceea ce am spus/vrut/solicitat/debitat, poti revedea „doleanta”.Mai mult, poti cauta in dictionar, in timp real, toate cuvintele pe care, din diverse motive, nu le intelegi.Mai ramane doar sa intelegi mesajul.Ca intreg.Rupt din context, separat de vorbe.MAi ramane sa surprinzi esenta(Ai grija ca, saraca esenta, e tare agitata si poti sa o ratezi, daca nu te „misti natural”!!!).

Nu te grabi.Ai tot timpul din lume, in fond, asta si spuneam.Ca nu vreau sa fac nimic „repede, pe fuga, fara complicatii”.

Vezi tu, mie imi plac lucrurile complicate.Capul meu nu poate sa perceapa ceva simplu.Se incapataneaza sa nu functioneze cand e vorba despre solutia cea mai facila, cea mai comoda.Pu si simplu, se blocheaza.Si nu mai pot decat sa citesc pe display SYSTEM ERROR.Ar trebui sa stii ca asa un mesaj nu e bun.Nu e bun deloc.E chiar grav.Asa ca, in concluzie, nu te grabi.

Nu e simplu ce vreau eu.Dar nici tu nu faci parte din specia de „subdezvoltare masculina”, nu?Ar fi prea simplu sa fie asa.Sa fie barbatii asa.Sau nu.Sa fie barbatii din jurul meu asa.

Numar zile…oameni…iubiri.Numar.

Numar zilele pana cand va fi 2010.Numar secundele pana se face „ceasu” de plecat de la munca si de mers acasa. Numar orele pana cand ai sa vii.Numar bataile inimii pana cand ai sa ma auzi, ai sa ma crezi, ai sa ma stii….

Numar oamenii care imi zambesc.Numar oamenii care devin mari si buni si frumosi in sufletul meu.Ii numar, uneori, si pe cei care s-au dus la cimitir.Si nu se mai intorc niciodata.Numar ….unu,doi, trei….zece…..

Numar iubirile care se nasc,mor.Se transforma.Se topesc.Numar iubirile pe care le ning nori, apoi le bate soarele in cap.Numar cat mai am pana la implinire, desi…habar n-am cum voi recunoaste asta.Eu numar inainte.Mereu.Constiincioasa, ca un scrib.Ca un mic invatacel care invata sa numere, sa adune, niciodata sa scada.

Si pentru ca toate numerele trebuie sa fie cu mine, le tot plimb prin oras.Prin lume.Le car, le scap din brate cateodata.Sunt grele, vei spune.Mai ales pentru un om asa mic.Dar eu vreau sa fiu om mare.Asa ca numar.Si imi iau munca foarte in serios.Si numar mereu.

Tu ma intrebi mereu totalul.Atata tot.Cat da la urma, asta este tot ceea ce vrei sa stii.Prea multe cifre strica, e parerea ta.Ca si cum tu planifici ceva, un mare buget de clipe, de ani, de trairi.Si eu, personal de executie, trebuie sa muncesc sarguincios.Sa fiu corecta si exacta.Sa stiu totul, la virgula, la punct.Sa „functionez ceas”.Deci, numar.

Si azi, si maine.Eu numar.Bine macar ca ninge si copacul meu zambeste.Ti-am spus ca am un copac?!.A fost primul meu prieten cand mi-am luat in primire postul de „numarator sef subaltern executant”.Si eu l-am parasit intr-o zi.Dar m-am intors apoi.El nu uitase.Si acum, dupa atata vreme, copacul meu nu ma minte niciodata.

Eu numar si el stie sa ma aline.Sa ma alinte.Copacul meu crede ca fac o munca importanta, inventez cine stie ce mare antidot pentru vreo boala cumplita.El ma vede mare si curata si imi zambeste ca si cum as fi centrul unui univers enorm.Dar eu stiu ca nu sunt.Si numar.

Numar.Azi,maine, ieri.Tu, eu,el.NOI.Noi?Dupa asta nu stiu ce urmeaza.Cred ca asta e ultimul numar.Dupa NOI nu mai exista nimic.E doar vid.Si eu numar, pana ajung la noi.Copacul zambeste.Eu numar.

Azi ma gandesc la tine

Dragul meu drag,

E duminica dimineata.Mi-ar fi placut sa fii aici.Sa ma alint in bratele tele, sa lenevim in pat si sa vorbim despre planurile pentru 2010.Te-as ciufuli si as incerca sa te conving sa ne petrecem toata duminica impreuna.Mi-as dori atunci sa nu existe pe lume nici informatica, nici poezie – pentru ca vezi, iubire, acestea sunt cele doua mari semne de intrebare ale vietilor noastre.Si pentru ca ele ne cer mai mult, de fiecare data ne cersesc clipe si secunde si ore in plus, uitam ca NOI e mai presus de atat.E mai presus de orice, de fapt.

Chiar si asa, cu tine undeva pe drumul dintre informatica si poezie, cu tine la mii de pasi distanta, nu trebuie decat sa inchid ochii.Si esti cu mine, ca un gand care nu-mi da pace, ca o adiere care ma alinta, ca un vis frumos care se termina la ivirea zorilor, dar traieste in suflet mereu.

Ma intrebai zilele trecute daca e mai mult decat se vede…Daca este vreun firicel de iubire printre celelalte mii de fire ce par sa se lege si sa se dezlege intre noi.Am zambit si mi-ai simtit zambetul in taste, in virgule, in punctele de suspensie…Ce pot eu sa raspund unei asemenea provocari?Am sa iti raspund cu o intrebare, asa cum m-ai invatat sa vad viata ca pe un joc.Fara reguli, fara scheme fixe de succes si fara raspunsuri bune, corecte.Ti-ai dori sa fie?

Zambesti dulce, amar….Dulce-amarui….Ca povestea asta, care s-a nascut odata cu timpul, care nu moare niciodata.Ca iubirea lui Eliade pentru Maitrey.Sau ca iubirea ei pentru Adolescentul miop.Asa…doar ca o boare….Nimic tangibil, concret….ar spune cineva.Si totusi, atat de multe.Atat de adanc esti sadit in inima mea, atat de propriu gandurilor mele cele mai tainice …. ca uneori, incep sa se amestece franturi de vise, de conversatii, de povesti, de cuvinte.

Crezi tu oare  in viata vesnica?Prin iubire, prin gand curat si neatins de perversitatea lumii fizice.Inclin sa cred ca da, ca iti permiti, o data in plus, sa iubesti asa….fara ratiune si fara conditii, fara sa astepti decat respiratia mea la celalalt capat al wireless-ului, uneori, la celelalt capat al conexiunii….Cred ,cu toata puterea mea de om mic si naiv, ca n-am sa pot renunta vreodata la tot ceea ce esti, ca voi purta mereu in suflet, in privire si acolo, pe umar unde-ti place sa depui mereu sarutul, povara tainica a „neiubirii tale”.

M-am trezit cu gandul la tine.Oare ce faci?Oare zambesti?Si ma inspaimanta gandul ca imi intorci gandul exact acum, in clipele cand iti scriu.A inceput sa ninga…Inchizi ochii si stii ca sunt „toata numai un zambet”.Oftez, dar nu te intrista.Nu vor veni lacrimi, nu voi fi trista…E iarna iarasi, iubire si vreau sa o impart cu tine.Aici, acolo….nu conteaza asa de mult cand stiu ca trandafirii cei rosii, desi ninsi, nu ii poate ucide nimeni.

Sunt sute de cuvinte pe care nu le-ai auzit niciodata de la mine, insa simti toate miile de vorbe pe care le rastorn mereu deasupra ta, cand mi-e bine.Sau cand mi-e jale si vreau sa ma ascund, dar plansul aripilor mele te cheama.Si atunci, de oriunde ai fi, tu stii.Si vii….fara cal, fara armura.Vii simplu, fara scut si fara palos.Si  asez sufletu-mi in palma, inca respira, greu, sacadat…dar inca nu-i totul pierdut.Si faci o vraja, il descanti, il mangai cu privirea…Ahh, privirea aceea pe care o pot recunoaste oricand, care ma arde si ma sprijina…..Si sufletul uita sa moara.Si uita ca sangera, si uita sa taca.Si iar mi-e bine, pana la urmatoarea jale.

Ne spunem multe, uneori fara vorbe.Alteori fara lacrimi.Dar nimeni nu stie ca tu…ca eu….NOI.Si-asa de tare mi-e dor, acum cand ninge.Acum cand e duminica.Acum cand stiu ca esti aproape si ar fi de ajuns ,poate, sa intind o mana mica, alba, fara manusa, caci nu le pot suferi, sa te pot atinge…Dar, vai!Nu mi-e permis sa ating un inger, nu am voie sa ii simt albul patrunzandu-mi in vene, in suflet, in sange…Si strang degetele in pumn, a furie.Nu a neputinta, nu a „neiubire”.Doar a furie.Dar vine noaptea, iubire….Sa vezi atunci cum dispar distante si oameni si legi!….Si o sa fii aici, in suflet, unde e cald si bine.Unde stau stivuite ,cuminti, zeci de sarutari de la tine.Pe toate le-am pastrat, pe toate le inscriu in testament si am sa le las stramosilor nostri.Pentru ca ele trebuie sa se intoarca de unde au plecat, sa se nasca si sa se sfarseasca in NOI.Ca-ntr-o oaza de verde, de albastru, de rosu.Iar noi, vom ramane mereu asa, „neiubindu-ne ” unul pe celalalt.Prea incapatanati  sa recunoastem, prea orgoliosi  sa stim sa plecam.Prea copii ca sa fi invatat ce inseamna tradarea.Prea NOI ca sa mintim in iubire.

Azi, ma gandesc la tine.Cu fiecare frantura de vers si fiecare silaba de vis, la tine, ingerul meu de pe pamant.Si-n veci, pe pamant sau in stele, nu voi stii sa simt decat bataia aripilor tale si pulsul sarutului tau.Indiferent….Impotriva….Ce daca?!

Azi ma gandesc la tine.Punct.Mereu.La tine.Punct.