O femeie puternica sau nu

O femeie puternica arata, poate, ca toate femeile. Orice culoare de par sau constitutie ar avea, o femeie puternica se va deosebi prin puterea de reactie sau, din contra, prin lipsa unei reactii, uneori.

O femeie puternica nu va ridica (neaparat) greutati la sala de forta. Poate nici mobila prin casa nu o va muta, fara ajutor. Va cara, periodic, sacose cu mancare/diverse spre si dinspre casa. Poate se va opinti ridicand un lighean plin de rufe proaspat scoase din masina de spalat rufe. Se va ridica pe varfuri sa intinda aceste rufe sau, in anumite cazuri, se va cocota pe un scaun, boscorodind ca nu e si ea mai inalta.

O femeie puternica poate nu va gati cele mai gustoase mancaruri intotdeauna. Va stapani cateva retete foarte bine sau va prefera sa gateasca doar ce „se mananca” fara a testa prea mult, pe langa.

O femeie puternica se va juca, pe covor, cu copiii. Desi, poate, e obosita. Sau trista. Va zambi celor din jur si va pleca, gales, genele Celui drag. O femeie puternica stie sa dojeneasca si sa alinte cu vorba, cu fapta si chiar cu gandul.

Contrar asteptarilor si credintelor comune, o femeie puternica va plange, uneori. Pentru ca i-au fost inselate asteptarile. Pentru ca a obosit. Pentru ca nu gaseste solutie. Pentru ca simte ca e greu.

Din nou, o femeie puternica va alege drumul pe care merge. Oamenii pe care ii vrea langa ea. Sacrificiile pe care le face. Bucuriile pe care le imparte. Iubirile in care crede si cele pe care le lasa sa se stinga.

O femeie este puternica daca se simte astfel. La fel cum o femeie este frumoasa daca se simte astfel. Nu am pretentia ca detin adevarul suprem despre femei, dar, pentru ca sunt una, dati-mi voie, sa cred ca, inainte de orice, o femeie puternica este un cumul de clipe, trairi si actiuni.

O femeie este, de multe ori, un mister. Pentru multi. Merita sa ai langa tine o femeie puternica? Ai curaj sa tii langa tine o femeie puternica?

Da, poate femeia puternica va riposta cand o ranesti. Cand o faci sa planga sau cand alegi o Alta. Va intelege daca ii explici, poate. Dar o vei face? O femeie puternica va crede in tine, va ramane langa tine atata vreme cat meriti si stii sa o faci fericita, sa o faci sa se simta apreciata, dorita, iubita. Va ghici, intotdeauna, cand lucrurile se schimba. Din lucruri mici, din taceri si ridicari de spranceana, va simti ca locul ei in inima ta e amenintat. Va stii, uneori inaintea ta, ca a pierdut lupta.

Te va pastra mereu in suflet si in timp, probabil ca iti va sterge o parte dintre pacate. Pentru a se proteja pe sine si pentru a te face pe tine demn de iubirea ei.

Nu oricine stie sa recunoasca o femeie puternica. Nu oricine are curaj sa se lase cu totul pe mana ei. Poate nici nu merita oricine o astfel de femeie. Timpul va spune, de obicei, daca a fost sau nu. Daca a lasat semne demne de mentionat sau nu. Si nu, cu siguranta, nu va lovi cu pumnul sau palma.

Femeia puternica este copil in suflet, poate. Va visa, va dansa si va rade. Va povesti purtand in priviri stelute, va rosi unui gand, va lacrima unei emotii.

Ca orice om, si femeia puternica poate gresi. Isi poate alege gresit Omul sau calauzele. Poate sa cada sau sa se impiedice. Poate sa se inalte prea sus si sa isi arda aripile. Sau sa isi zdreleasca genunchii, dupa caz. Se va ridica mereu, demna si se va scutura de praf sau de regrete. Va analiza, cu intelepciune, daca e cazul sa continue sau sa se opreasca.

O femeie puternica va cere ajutorul fara teama si il va accepta, fara jena, cand ii este oferit. Va sti sa recunoasca greseala sa, dar si pe a altora. Va corecta putin sau va taia in carne vie pentru a modifica ADN-ul.

Puterea unei femei nu sta in contul din banca, in victoriile din sala de sedinte si nici macar in frecventa sau calitatea tratamentelor cosmetice sau chirurgicale la care se supune.

Taria ei vine din inima. Din ochiul interior si din balanta cu care va vedea si va judeca tot ce o atinge. Din degetele cu care va mangaia suprafata sau cu care va cauta, pe intuneric, dedesubturile.

Poate nu vei cunoaste sau REcunoaste niciodata o femeie puternica. E cersetoarea din colt care intinde mana tremurand sau mama batrana care asteapta sa o intrebi cum ii mai e. E sotia care iti zambesti dimineata sau iubita care iti iarta tacerile, chiar daca nu le intelege mereu. E sora pe al carei umar plangi sau colega de birou care iti imprumuta radiera. Poate fi oricine.

Daca ai ochi sa o vezi, zambeste-i! Nu ii ridica palate, adesea nu asta isi doreste. Nu ii asterne covorul rosu si nu ii lustrui pantofii, decat daca ti-o cere. Dar, respect-o!Strange in brate trupul ei! Mangaie-i inima, mai ales cand se apropie  furtuna. Da-i aer si timp. Sa creasca, sa devina, sa ierte, sa se intoarca. Dupa ce a plecat de tot sau doar s-a ratacit.

Nu o lega in lanturi si nu o expune ca trofeu. Nu-i intinde puterea pe toate drumurile si culorile tradarii. Nu o desconsidera si, mai ales, iubeste-o! Asa cum e ea. O femeie simpla, cu puteri nebanuite.

 

 

Tu stii sa spui un ferm NU?

Da, pe bune, chiar am decis să scriu despre asta. Tu ştii să spui, ferm, NU? Ştii să refuzi politicos? Când nu poţi sau nu vrei să faci un anume lucru. Când persoana care te roagă nu îţi place sau din anumite motive, nu îţi este comod, la îndemână sau dezirabil să contribui?

Am în jur oameni pe care îi observ. Care NU ştiu să spună NU. Care se tem sau se jenează să refuze. Care, de mila sau din prea multă bună creştere, acceptă, tacit, lucruri/comportamente/persoane care nu merită. Care nu le fac plăcere sau cinste. Care le chinuie. Care le afundă. Care le schilodesc sufletul şi viaţa.

Ştii să spui, ferm şi hotărât, politicos NU?

Nu, nu îţi pot împrumuta bani. Pentru că nu îi dai înapoi niciodată.

Nu, nu pot să te ajut cu o lucrare pe care trebuie să o faci pentru că le am şi eu pe ale mele. Sau pentru că nu am timp. Sau pentru că nu apreciezi niciodată ajutorul meu şi simt că îmi pierd timpul.

Nu, nu poţi să mănânci doar desert.

Nu, nu mă simt bine când lipseşti/întârzii fără să mă anunţi.

Poate că, mulţi dintre noi, am fost crescuţi să ajutăm, să fim darnici şi săritori. Poate ni s-a predicat mereu că un bun creştin întoarce şi celălalt obraz când primeşte o palmă. Poate e în firea noastră să avem răbdare şi încredere, să fim deschişi şi să nu ne pierdem speranţa în bunătatea şi corectitudinea oamenilor din jur. De multe ori, îmi dau seama că spun DA, fără să mă gândesc prea mult. Fără să îmi analizez toate sentimentele în legătura cu respectiva cerinţă.

Uneori, există oameni pentru care am spune DA orice şi-ar dori. Oameni pe care îi iubim şi pentru care am merge până la capătul lumii. Uneori merită, alteori nu prea.

Cred că e sănătos să ştim să spunem NU. Să fim oneşti cu ceea ce suntem şi credem. E absolut în regulă să ne răzgândim, dacă datele problemei se schimbă. Sau dacă realizăm ca primul răspuns, acel DA spus în grabă a fost o greşeală. Personal, accept mai uşor un NU sincer, o răzgândire decât un DA fals sau spus fără responsabilitate.

Mi s-a întâmplat cu oameni la care nu m-aş fi aşteptat. Cu oameni mari, şcoliţi şi care par a fi stăpâni pe viaţa şi deciziile lor. Mi s-a întâmplat să fiu dusă cu vorba, după un DA entuziast care a ajuns să devină un NU nespus, înţeles doar, după o vreme.

Tu ştii să spui NU? Fără furie, fără să îţi dai importanţă şi fără să răneşti? Pur şi simplu, un NU care se cere spus.

Nu…nu te pot ierta…

Nu te mai cred…

Nu te mai pot aştepta…

Nu înţeleg…

Nu ştiu…

Nu te mai iubesc…

Albastru cu verde

 

Albastru cu verde
Albastru cu verde

nu prea merge.

Si totusi, albastrul cerului tau

Zambeste primaverii din mine.
Daca ne-am intalni la mijloc?

Ar iesi roz?

Sau poate mov?

Ar face nod sau fundita.

Mai bine fluturi.
Daca verdele deschis al vietii tale

N-ar fi poposit niciodata

pe marea inimii mele…

Ai fi inventat un cod sursa ca

sa ma nasc din spuma marii.

Nu-i asa?

Albastru cu verde

Cum ar fi?

Mirosul lui

As vrea sa nu treaca timpul si sa nu se stearga. Mirosul lui din narile mele. Atingerea lui pe pielea mea alba. As vrea sa raman aici, prizoniera a imbratisarii si a timpului. Mirosul lui cand se apleaca spre mine si imi sopteste „Noapte buna, printesa!”

Mirosul lui cand isi aseaza palma mare pe perna. Sau cand ii urmaresc ochii. Pielea din coltul ochilor ce a capatat, in timp, mici riduri de expresie. De la prea multa concentrare. De la prea mult privit la ecrane.

Intreaga lui faptura imi da putere. Cand il stiu aproape, nu ma tem de nimic pe lume. Stiu ca m-ar proteja cu trupul lui doar, daca doar asta ar avea la dispozitie. Stiu ca ma va tine de mana cand eu voi vrea sa ma opresc, pe marginea drumului, transpirata si obosita. Stiu ca va rade si va face o gluma nesarata ca sa ma vada infuriindu-ma si provocandu-ma sa mai merg putin. Sa mai fac un pas. Sa mai dobor o limita. Sa ajung mai sus. Sa nu ma mai tem.

Stiu ca mirosul lui ma va insoti in zilele ce vor veni. Stiu ca nici o baie lunga, cu spuma sau doar cu saruri nu va putea sterge acest miros din narile mele. Pentru ca viata, oricat de tare ne-ar instraina cateodata, nu stie o astfel de reteta.

Viata este un sir de clipe. O colectie de oameni care vin si pleaca, de lacrimi si de rasete. Ce ramane dupa ce se stinge lumina si fiecare pleaca la casa lui?

Mirosul lui in camera… camasa lui asezata pe spatarul unui scaun… Perna lui aruncata intr-un colt de pat. Jumatatea lui de casa. Jumatatea mea de inima. Intregul.

As vrea sa nu ne fie atat de greu de spus MI-E DOR DE TINE.

As vrea sa nu mai fie atat de greu sa faci, de fiecare data, un pas (INCA UN PAS) spre un om care ti-e drag. Un om care inseamna ceva pentru tine.

E primavara afara si in gand. Undeva, sta sa ploua. Chiar si in ploaia rece, mirosul lui, forma imbratisarii si privirea care spune atat de multe, raman intiparite in irisul meu.

 

 

Eu în 20 de secunde şi 30 de cuvinte

Mă gândeam zilele trecute ce anume simţi când viaţa îţi fuge prin faţa ochilor. Când ai în faţă un pericol real şi TU eşti pe punctul de a nu mai fi. Eu poate deveni doar o amintire. La ce te gândeşti atunci, în cele 20 de secunde pe care le ai la dispoziţie? Care sunt cele 30 de cuvinte pe care le poţi spune despre tine, ce va rămâne în urma ta?

Te gândeşti oare la cum erai tu copil? Îţi aminteşti de jocurile şi prietenii care te bucurau? Vei rememora ceea ce spun alţii despre tine sau ceea ce a fost definitoriu pentru ceea ce eşti tu, acum, în prezent.

EU poate însemna multe. EU sunt curajos, sunt visător, sunt implicat, sunt un om bun, sunt un profesionist. Eu sunt un prieten bun. Eu iubesc. Eu respir. Eu mint. Eu trădez. Eu mă ascund. Care dintre toate acestea este esenţial? Până la urmă, ce contează cu adevărat, mai ales în acele clipe.

Se spune că unii pot să îşi vadă viaţa şi să tragă cele mai profunde învăţăminte din ceea ce văd. În doar câteva secunde, pot deveni cu adevărat iluminaţi şi au puterea de a lua totul de la capăt. Descoperă, când sunt pe punctul de a pierde darul care este viaţa, descoperă adevărata lor Misiune Personală. Îşi dau seama că se aflau pe un drum greşit sau care nu îi ducea, cu adevărat, acolo unde vroiau să ajungă.

Eu care sunt AZI, aici poate fi şi de cele mai multe ori, chiar este, influenţa părinţilor, a modului cum am fost crescuţi dar şi a independenţei pe care aceştia au ştiut (sau nu!) să o cultive în noi. Eu de azi va decide corect şi va fi răspunzător pentru ceea ce decide. Dacă a văzut acest model. Dacă şi-a putut explica eficient de unde s-a pornit şi unde se va ajunge. Eu mă implic în deciziile care se iau în legătură cu mine şi viitorul meu sau, dimpotrivă, aştept de pe margine, vociferând sau lamentându-mă.

Eu aleg să folosesc poveştile pentru a creşte puiii de om pe care i-am primit în grijă. Aleg, cu inima plină de iubire, gândindu-mă la ceea ce vreau să cresc în copilul meu.

Tu ce alegi să sădeşti în solul fertil al adultului de mâine? Obedienţă? Pedeapsă? Percepţie asupra conceptelor? Consecinţe naturale sau doar frica de a nu fi descoperit şi sancţionat?

Privesc în jur şi văd, cot la cot cu mine, muncind dar, mai ales, vieţuind, adulţi care se închid în sine vorbind despre copilărie şi zilele de atunci.

Cunosc priviri care se pleacă la gândul umilinţelor trecute, a palmelor nemeritate, a golului din „Pentru că aşa spun eu”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „În bătătura mea, eu fac regulile”, „Tu să nu deschizi gura în faţa mea”.

Da, au fost vremuri grele. Au fost ani teribili şi poate că au făcut şi ei, dragii de ei, cum s-au priceput mai bine. O să îi respectăm pentru că ne-au dat viaţa şi ne-au hrănit. Pentru că ne-au îmbrăcat şi ne-au trimis la şcoală. O să îi iertăm, sper, pentru palmele primite. O să uităm gustul amar al clipelor când eram alungaţi de la discuţii şi eram obligaţi să acceptăm decizii care ne priveau, dar care se luau, ÎNTOTDEAUNA, fără noi.

Dacă EU aleg să fac ALT FEL pentru copiii mei, de ce să fiu judecată? Cu ce drept? Cum să mi se reproşeze că le ofer posibilitatea de alege dintre 2 variante? De ce să îi educ şi acum, tot DOAR cu palma şi vorba dură? De ce sa nu ştie că îi iubesc şi că sunt acolo, lângă ei, la nevoie?

În cele 20 de secunde dinainte de impactul catastrofal, aş vrea să mă gândesc la copilărie. Aş vrea să mă simt iubită. Să ştiu că am iubit cu fiecare fibră a corpului meu şi mi s-a răspuns la fel. Deşi am greşit. Deşi am plâns. Deşi am făcut cale întoarsă şi m-am răzgândit.

Aş vrea să simt că EU a contat. Că i-am făcut mândri şi că s-au bucurat de mine şi reuşitele mele, chair dacă ei ar fi ales altceva. Alt drum. Alte meserii. Alţi parteneri. Alte lupte.

Photo credit: Sorin-Bolog-Photographer

Dor. Amnezii trecute

 Mi-e dor de tine cu toată fiinţa mea. M-a pălit tare, în moalele capului şi-n baierele inimii. Cu tine era atât de uşor. Să râd şi să plâng, să cânt şi să dansez. Uneori în chiar aceeaşi silabă a unui cuvânt rostit alene.
E vară plină şi ceasurile rotunde stau să pocnească. Mi se face atât de sete de adierea glasului tău încât mă scurg şi mă revărs.
Şi au trecut atâtea veri în care nu am (mai) adulmecat urmele paşilor tăi prin atrii şi ventricole. Da, atât de simplu. Mi-e dor de tine şi în secunda asta, simt că nu voi mai fi vreodată întreagă, fără tine.
Cum să explic toate astea? Cui? Cine ar putea să înţeleagă? Mereu mi-ai spus că eu sunt altfel, că nu sunt un om obişnuit. De-aici oare trăirea asta intensă? Zbuciumată?
De-aici gândul şi dorul şi setea? De când… De unde… Şi, mai ales, până când? Până unde ar putea să se întindă… Cât de mare să se facă… Cât de lungă şi tumultoasă să îi fie revărsarea pentru ca cineva sau ceva să o poată opri?
Vă mai exista vreodată dor care să nu mă doară? Se va umple golul? Se va şterge rana, sau măcar se va cicatriza şi nu va mai avea puterea să doară atât….? Şi din ce…? Din prea mult soare. Din prea vară. Din prea sete. Din prea dor…
♥♥♥♥♥♥♥♥
Te visez. Începe tu. Spune tu că îţi pare rău…Că nu ştii să îmi spui ce simţi pentru mine, că nu ai curaj să spui vorbele de teamă că te-ar putea durea. Te visez luând atitudine în faţa tăcerii mele… Mă chircesc de durere însă. Tu taci, în continuare şi nu ştii (poate) cât de drag îmi eşti. Chiar aşa, dur şi hotărât să mă laşi pe mine să renunţ iar, la „revolta” mea. La dor încastrat în tăcere.
O să mai fim o vreme înstrăinaţi. O să mai taci o vreme şi eu am să blochez toate canalele prin care ai putea să iei legătura cu mine. De fapt, nu chiar toate… Dacă ai fi vrut, ai fi putut să dai un semn…să laşi o urmă… să arunci un gând…o privire….să laşi orgoliul la o parte şi să recunoşti că am dreptul să îţi cer lămuriri.
Dovezi… Ce aiurea sună!Parcă am fi la tribunal, sau la poliţie…sau la Corpul de control…
Aş vrea să recunoşti, măcar o dată, că ai nevoie de mine. Că îţi place compania mea. Că îţi face bine şi că ţi-o doreşti constant(ă) în viaţa ta. Că sunt importantă în echilibrul sufletului tău. Că ţi-e dor. Să îţi fie dor şi să spui vorbe mari, frumoase….Chiar dacă ştim amândoi că dincolo de ele nu se mai poate merge. Că nu s-a putut niciodată. Că nu se poate, nu în viaţa asta…
Și totuşi tu taci. Tu, deşi exişti undeva în lume, refuzi să spui „Îmi pare rău”, „Iartă-mă”, „Primeşte-mă înapoi, te rog”, „Mi-e dor de tine. Mereu.”…. Tu nu spui asta niciodată, aşa-i? Cu atât mai puţin mie…cea care nu am făcut decât să îţi zgudui din temelii fericirea călduţă. Care m-am încăpăţânat să nu îţi intru ŞI în pat, dar m-am infiltrat adânc în fiinţa ta, în sânge, în vise şi-n scris. Cea al cărei nume nu-l poţi rosti cu voce tare niciodată, dar pe care îţi doreşti să îl strigi în gura mare în fiecare primăvară când prinzi iz de dragoste, de hai-hui şi dor de ducă…
Cea care ştii că nu îţi va purta niciodată numele, dar îţi închipui cum ar fi, totuşi… Cea pe care nu o poţi vedea cu ochiii minţii mamă… Dar o ghiceşti mereu. Tristă sau doar absentă. Un copil femeie sau o femeie copil?
Mă alint, vei spune. Ştiu. O, cât de bine ştiu. Parcă îţi pot simţi zâmbetul nervos, uşor jenat. Dacă ai citi vreodată rândurile astea… Dacă ai mai veni vreodată… Daca ai să meriţi vreodată să îţi mai pun, o dată în plus, sufletul meu în palmă.
Ştii cât poate să doară de fiecare dată când fărâm în picioare toate cioburile mândriei mele şi îţi spun, o dată şi încă o dată, ca (O MARE) parte din mine e a ta? Şi nu de azi, de ieri. Ci dintotdeauna. Şi pentru totdeauna. Că port lungi conversaţii cu tine, în mintea mea. Şi uneori ne certam,şi ne împăcăm apoi. Şi totul e aşa real… Şi ducem o viaţă pentru care nimeni nu ne poate condamna. Şi trăim fiecare zi aşa cum vine. Cu furtună sau doar cu nori. Cu nehotărâri de-o clipă marca dorului din mine şi fraze lăsate în coadă de peşte marca unui alt dor, ce alergă mereu spre tine.
Par aşa reale pentru mine toate…Numai că nu e nimic real, ştii? Şi nu sunt nebună. Doar că… uite, taci iar.
Şi azi taci.
Şi eu, IAR EU, am început să scriu. Pentru că altfel aş simţi că o iau razna şi aş striga în toate cele 4 zări. Şi cum să te strig….când tu poate nici nu mai ştii glasul meu? Cum să te strig când urma paşilor tăi din camera noastră s-a pierdut de atâta vreme? Cum să te strig când tu adormi şi te trezeşti mereu lânga EA? Cum să mă auzi tu dacă nici un pic de dor nu te aduce înapoi, aici?
Eşti fericit? mă întreb mereu… Dacă eşti fericit şi tăcerea ta asta înseamnă… Am să tac. N-am să te strig deci. Dacă venirea anunţată a iernii te-a alungat în cea mai fericită emisferă a oraşului tău? Dacă faci planuri cu pentru un alt dor, dacă îţi sărută tâmpla şi îţi ştie toate gândurile….? Dacă totul nu e decât visul imaginaţiei mele….Dacă totul a fost doar o secundă de nebunie, o rătăcire dintr-o „criză de dor” a unui bărbat….? Cum să ştiu? Cum să cred…?
E târziu. Am obosit. De câte ori ţi-am zis asta….De câte ori m-ai ascultat? De câte ori ai înţeles? De câte ori, iubire? Şi totuşi….Iată-ne iarăşi aici. În pustiul tăcerii dintre două orgolii. Iată-ne iar însinguraţi şi trişti. Iar 2. Iar noi, cu n mic.
Poate ar trebui să ştii. Poate vorbele astea, aşa nebune, aşa răzleţe, ar fi în stare să îţi spună, altfel decât am ştiut eu, că doare. Nereacţia ta doare. Mai mult decât cearta. Mai mult decât îndepărtarea ta chiar. Şi rănile se adună. Şi dor. Năprasnic dor. Iar dor.
Şi nu ştiu cum să îţi mai spun că am nevoie să fii mare, puternic şi să mă faci bine. Am nevoie ca tu să mă „repari” pentru că, vezi tu, iubire, toate rănile despre care vorbesc poartă numele şi amprenta ta.
Taci şi azi…Iar eu mai mor puţin…Mai sângerez vise şi gânduri. Şi tot te strig, mut, în privirea pierdută, stinsă. Şi nu te văd, nu te aud venind. De nicăieri.
♥♥♥♥♥♥♥♥
Aș vrea să îţi pot spune „ne vedem acuşica”…. Aş vrea să număr orele până când te voi vedea şi aş vrea să tresar auzindu-ţi paşii. Aş vrea să cred că mă pot teleporta acolo unde eşti, când ţi-e greu, când mi-e dor, ca să fie iarăşi bine… Aş vrea să mă încarc de energie privindu-te cum sufli în lumânările tortului aniversar, cum îţi sclipesc ochiii de bucurie desfăcând cadouri şi cum zâmbeşti enigmatic în aşteptarea invitaţilor dragi. Aş vrea să ştiu ce visezi şi care e primul tău gând, dimineaţa. Aş vrea să îmi adormi alături, uneori, şi să întind doar mâna, în somn şi să te pot atinge.

Exercitiu de imaginație/Banca noastră

O dimineaţă leneşă de duminică.

Mă trezesc înaintea tuturor. Lipăi uşurel, ca o pisică, spre bucătărie. Am picioarele goale şi pijamaua cu Mickey Mouse. Simt gresia rece şi zâmbesc. Mereu mă cerţi că nu-mi iau şosete. Sau măcar papuci de casă.

E încă noapte afară şi e linişte în casă. Îmi place să vă privesc dormind, să mă mişc în voie prin bucătărie. Să aşez micul dejun în linişte şi să vă aştept în tihnă, cu o carte şi o cană de cacao fierbinte în faţă.

Azi o să fac… Poate clătite? Ce dulceaţă oi avea la dispoziţie? Aş vrea de căpşuni. Sau de vişine. Mmmm…. Super! Nu este decât dulceaţă de gutui. Dar tot am să fac. Ştiu sigur că o să primesc în dar multe zâmbete. Poate şi pupici lipicioşi.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

E aproape miezul nopţii şi mă trezesc de sete. Mă dau jos din pat, uşor, încercând să nu deranjez copiii risipiţi în poziţii imposibile pe la capetele patului mare. Pisica ridică un pic privirea spre mine, dar nu catadicseşte să se mute mai departe. O ocolesc uşurel, simţind-o cum toarce mulţumită.

Ajung în sufragerie, e întuneric şi razele lunii bat pe covor. Privesc pe geam şi mă bucur să văd că ninge. Mâine iarăşi vom avea de curăţat maşina. Copiii or să se bucure şi iar întârziem la muncă.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Te aştept, ca întotdeauna la ora asta. Mă uit la ceas şi privesc pe geam, aşteptând să primesc un ceai fierbinte. Te aştept în cafeneaua unde am stabilit că ne întâlnim. Probabil eşti pe drum şi sunt nerăbdătoare să te văd, să mă cuibăresc în braţele tale. Au trecut atâţia ani şi încă mă ameţeşte parfumul tău. De fiecare dată când mă săruţi, încerc să îmi revin din dulcea reverie. Au fost mii de sărutări, au fost mii de clipe în care te-am mângâiat încet, memorând fiecare cută şi fiecare rid de expresie. Zâmbeşti prea rar, dar mi-eşti drag aşa grav, serios şi preocupat. Te descopăr mereu ca prima oară şi mă mir cum de s-au aşezat astrele, atunci demult. Dacă tu ai fi ales alt drum…dacă eu aş fi ales alt moment…Dacă era scris să ajungem aici, am fi ajuns, oricum. Aşa mi-ai răspunde, dacă te-aş întreba. Dar nu te mai întreb. Te plictisesc şi te obosesc întrebările. Oricât ţi-aş fi de dragă, mai tare mă iubeşti dacă sunt liniştită, dacă tac şi te privesc doar. Râd. Te privesc venind, de departe şi te recunosc dintr-o mie. Te privesc şi de fiecare dată simt fluturi, ca şi cum ar aştepta doar un semn ca să îşi agite aripile.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Aniii au trecut şi banca noastră, din parc, a rămas la fel. Poate i s-au schimbat puţin culorile, de-a lungul timpului. Poate aleea care trece prin faţa băncii are dale noi, mai puţin tocite şi perfect îmbinate. Banca noastră ne-a adăpostit sărutări timide, la început. Ne-a suportat reproşuri mute şi lacrimi îndelung ascunse. Banca în urmă a rămas când vreunul dintre noi a tăcut mai mult decât putea suporta celălalt. Banca a asistat, mută şi neputincioasă, la înstrăinări grăbite. Banca, iubita noastră bancă din parc, ne-a primit apoi, peste ani, când ne-am iertat reciproc rătăcirile. Ne-a ascultat poveştile, ne-a iertat nespusul şi neiubitul. Acum, străină şi singură, banca îţi este doar ţie tovarăş. Eu, de-acolo de sus, te iubesc. Orice ar fi, întotdeauna te voi iubi. Chiar dacă nu mai sunt să o spun. Chiar dacă nu mai pot să îţi mângâi obrazul drag şi nu îţi mai pot cuprinde pieptul cu braţele albe şi calde.