Educaţie – aşa cum văd eu lucrurile

Fiecare dintre noi a primit un anumit tip de educaţie. Aceea pe care părinţii săi au ştiut sau au putut să i-o ofere. Am crescut cu toţii purtând valori pe care le transmitem mai departe copiilor noştri. Unele dintre lucrurile cu care am crescut nu ni se mai potrivesc, adulţi fiind. Alegem să dăm la gunoi ceea ce părinţii ne-au dat nouă sau încercăm să modelăm, astfel încât să se potrivească vieţii şi convingerilor noastre.

Oricare dintre variante am alege-o, doare! Pentru că părinţii, copilăria, vorbele şi poveţele lor sunt adânc întipărite în sufletul şi mintea noastră. De unele ne amintim cu mare drag. Gustul micului dejun pregătit de mama şi povaţa ce decurge de aici – nu ieşi din casă cu stomacul gol! De altele, ne leagă lacrimi, gânduri triste sau chiar palme primite în suflet. Care dor încă, şi-acum. Tabla înmulţirii, cerceii pe care i-am pierdut…. O notă mică la teza de la mate…

Îmi amintesc mereu, părinte la rândul meu, expresii şi gesturi care mi-au marcat copilăria. Poate nu am avut cele mai multe jucării, cele mai şmechere haine sau nu am fost mereu la curent cu ultimele filme/cărţi/spectacole/etc., dar am avut o copilărie fericită. Şi le mulţumesc dragilor mei părinţi pentru că mi-au oferit, prin educaţie, aripi să zbor şi rădăcini care să mă ajute să fundamentez ceea ce sunt şi am.

Am avut bibliotecă în casă şi aşa am descoperit lectura. Am avut mereu ceva bun, făcut în casă cu drag şi ingrediente de primă mână şi aşa am devenit dependentă de dulce. Am fost mereu în concedii cu părinţii mei şi aşa mi-am cultivat dragul de frumos, de călătorie, de descoperiri. Au existat mereu ţigări în casă, dar nu mi-am dorit niciodată să încerc măcar. Am încercat mereu să fiu mai mult, să pot mai bine pentru că asta se aştepta de la mine. Mi-am făurit aşteptări imense de la oameni şi de la mine, lucru care m-a făcut de multe ori să sufăr. Dar am învăţat şi să mă ridic, să merg mai departe.

Pentru că sunt şi eu părinte, mă gândesc adesea ce fel de educaţie vreau să le dau copiilor mei. Care sunt acele valori pe care e important să le deprindă acum, încă din sânul familiei şi ce anume vor învăţa în timp.

Nu pentru că aş fi vreun specialist, ci tocmai pentru că am ars deja nişte etape, crescând doi pui de om, mi-am permis să scriu. Experienţa mea este reală, perfectibilă şi chair m-aş bucura să primesc veşti de la voi. Consider că este important, mai ales în educaţie (dar nu numai!) să primim feedback la ceea ce facem, este util să vorbim despre ceea ce credem şi alegem să aplicăm, să fim dispuşi să ascultăm şi alte păreri/exemple, luând şi adaptând ceea ce considerăm că ni se potriveşte.

Deci, revenind la educaţie şi cele câteva idei/valori pe care vreau/sper să le sădesc în sufletele copiilor mei, iată lista scurtă:

  • Sentimentele sunt importante – Da, vorbesc mult cu băieţii mei despre ceea ce (re)simt, încerc să le explic şi să dau nume stărilor prin care trec ei şi prin care trecem noi, adulţii din jurul lor. Da, le permit să plângă dacă simt nevoia (chiar dacă sunt băieţi!) şi da, mă cobor la nivelul lor (uneori, aş spune că trebuie să mă ridic pentru a face asta) pentru a înţelege ceea ce simt şi pentru a le fi alături. De fiecare dată când au nevoie. De fiecare dată când sunt în stare să fac asta, cu răbdare şi empatie. Da, mai greşesc şi eu, sunt om.
  • Violenţa nu are scuze şi nu este o soluţie niciodată. Aici este destul de clar, sper. Eu am primit un astfel de tratament, copil fiind. Probabil că şi marea majoritate a adulţilor din jurul meu. Îmi vine câteodată să ridic palma. Mă abţin. Sufăr, plâng, dar prefer să mă lovesc pe mine. E greu. E al naibii de greu câteodată. Să opresc palma unui copil ce cade spre celălalt copil. Dar cred în ceea ce spun. Violenţa nu este o soluţie.
  • Respectul se câştigă, se merită şi se poate pierde. Cu alte cuvinte, e absolut în regulă să nu fii deosebit de prietenos cu oamenii pe care nu îi cunoşti, doar pentru că sunt mai în vârstă. Copiii mei iubesc şi respectă pe cei care merită să fie respectaţi. Adică, îi tratează ca pe nişte fiinţe umane, egale, nu ca pe animale de companie sau subspecie. Este în regulă să descoperi că un om este altfel decât ai crezut iniţial, în sens pozitiv sau negativ şi să îl tratezi ca atare.
  • Alegeri, preferinţe şi obligaţii – Ştiu deja câteva persoane care vor ridica din sprâncene aici, în cazul în care vor citi această postare. Da, încerc, pe cât posibil să nu frâng voinţa copiilor mei. Asta înseamnă că le permit să stea fără căciulă, dacă ei îşi doresc asta (deşi eu cred că ar fi cazul de cap acoperit). Nu îi oblig să facă nimic. Negociem mult. Uneori rezolvăm repede. Uneori iese ca mine, alteori ca ei. De cele mai multe ori, găsim o cale de mijloc. Da, îmi asum timp în plus pentru aceste negocieri. Da, ştiu şi văd reacţiile celor din jur la asta. Nu, nu îmi prea pasă de ele. Evident, la chestiile de securitate nu se negociază şi copiii ştiu asta.
  • Oamenii sunt buni. E posibil să greşească în comportamentul lor, e posibil să rănească sau să nu aibă toate informaţiile pentru a lua hotărârea potrivită, dar oamenii sunt buni. Îi tratam ca atare, nu îi judecăm şi nu plecăm de la premisa că vor greşi.
  • Timpul cu copiii este prioritar. Încă o dată, pentru sprânceana ridicată. Da, pot trăi perfect mâncând de 2 ori pe zi acelaşi fel de mâncare şi ştiind că am 7 cămăşi care îşi aşteaptă rândul la călcat. Prefer să stau pe covor să construiesc lego. Sau să ne jucăm de-a monstromami. Sau să colorăm. Sau să… aţi înţeles ideea.
  • Timpul cu sine este important. Asta înseamnă că sunt zile în care am nevoie să citesc/dorm/scriu/mă plimb doar pentru sufletul meu. Şi copiii mei ştiu asta. Deşi nu e uşor mereu, au învăţat să accepte. Prefer să ştie încă de acum că timpul cu sine este o investiţie în sănătatea mintală şi nu o pierdere de vreme. Da, ochiii care se dau peste cap n-au decât!
  • Nu este ruşine să ceri ajutor.
    De fapt, mi se pare un semn de înţeleciune să îţi evaluezi şansele, să accepţi că nu te poţi descurca, să cauţi ajutor şi să spui mulţumesc pentru efort. Este importantă atitudinea celuilalt, dar asta depinde mult de tipul de oameni pe care ALEGI să îi ai în jur.

Cu siguranta, mai sunt lucruri importante în educaţie. Dar pentru moment, aşa văd eu lucrurile. Mă lupt cu modalitatea de a transforma educaţia pe care am primit-o eu în educaţie pe care să o pot transmite mai departe. Eventual, să fac asta fără a-mi răni în nici un fel părinţii. Dacă voi aveţi ştiinţa despre astfel de metode, rogu-vă frumos, luminaţi-mă şi pe mine!

Cum alegi încălţările potrivite pentru copii?

Iată/Sper că vine (în sfârşit!) vremea frumoasă şi ne bucurăm cu toţii. Nu ştiu cum o fi la voi, dar la mine acasă e vremea de scos,curăţat,sortat, evaluat şi eventual cumpărat adidaşi pentru copii. De ce? Pentru că vremea caldă înseamnă multe activităţi afară. Iar alergatul (da, la 2 şi la 4 ani, alergatul este o activitate în sine) pe afară, fotbalul, plimbările cu rolele/tricicleta şi/sau excursiile pe deal/munte sunt parte integrantă a vieţii.

Trecând peste faptul cî, după o zi lungă de muncă, plină de legături  telefonice, de încărcat/descărcat adrese în cele X conturi din programul Y, după mape de întâlniri, după cafeaua de dimineaţă şi cea de la 13.15 (nu ale mele, că eu nu beau cafea decât rar, aşa cum mă lăudam acum o vreme), mami bloggeriţa este numai bună de alergat după păţări (=păsări), de bătut migea (=mingea) sau participat la întreceri (unu, do, ci, tat!=unu, doi, şi start!). Să purcedem deci la joacă în aer liber, că doar e sănătate curată, nu?

Dar, înainte, cum facem cu adidaşii pentru copii? Sunt tare curioasă voi, cititorii mei, cum alegeţi, de unde, în funcţie de ce criterii şi eventual, sfaturi privind acest subiect pentru cei care nu se confruntă ÎNCĂ, la momentul azi, cu aceste probleme.

Cum spuneam, cei doi pitici din dotare aleargă. Fiecare după putinţă, dorinţă şi pricepere. Cel mare are deja preferinţe – „eu vreau încălţările cu Spider, cravata roşie şi fără căciula! – în vreme ce puiul de om numărul 2 este mult mai vocal şi mai puţin explicit – „Nu bun ata!!!” . Bun, deci, prin urmare este musai să am la dispoziţie măcar câte 2 perechi de încălţări pentru fiecare pereche de picioare. Asta este ideea de la care am pornit la capitolul adidaşi copii. În plus, fiecare dintre cei 2 ştrumfi alergători are o pereche de „încălţări de bălţi”= cizme de ploaie care trebuie musai să fie uşoare, colorate şi impermeabile.

Dacă ne aruncăm privirile în magazinele care comercializează încălţări pentru copii, descoperim o gamă variată de modele, forme, materiale şi texturi. Subliniez faptul că oferta pentru fete mi se pare mult mai generoasă, iar eu, ca mamă de băieţi, îmi cam bag unghia în gât, dar trecem peste acest detaliu.

Ce alegem? Luăm încălţări de o bună calitate (pe care, de fapt, o cam bănuim/ghicim/sperăm, că nu prea ştim sigur ce noroc vom avea), la un preţ care ne cam descurajează să avem schimburi la încălţări. Sau… luăm încălţari mai ieftine, sperând că vor rezista măcar un sezon, dar luând în calcul şi varianta de a le înlocui dacă nu rezistă.

Personal, am optat, pe rând, în funcţie de disponibilităţile financiare de la momentul respectiv şi de răbdarea copilului implicat, pentru fiecare dintre cele două opţiuni. Astfel, am avut încălţări rezistente, frumoase şi mult plimbate pe care le-am cumpărat fără eforturi financiare colosale. Am avut, de asemenea, adidaşi de copii mai scumpi, mai de fiţe/firmă, care nu numai că nu şi-au scos banii, dar m-au dezamăgit din n motive.

Copiii au mai primit încălţări în stare bună de la prieteni/cunoscuţi, pe care le-am folosit preponderent la joacă. Despre unele dintre ele am doar cuvinte de laudă. Unele sunt, într-adevăr, produse foarte bune, care arată foarte bine şi încă îşi fac treabă, după 2 copii. Despre acestea, nu ştiu cât au costat şi de unde au fost achiziţionate, deci nu pot exprima o părere clară despre calitatea, raportată la preţul de achiziţie şi rezistenţă în timp.

Probabil că undeva, în copilăria mea, mi-a fost indusă această idee conform căreia un lucru/obiect este BUN/PREFERABIL/VALOROS dacă şi numai dacă există un raport corect între preţul plătit la achiziţie şi durata de viaţă/folosinţă a bunului respectiv.

Copiii mei sunt încă mici, aşa că schimbăm încalţările odată cu schimbarea sezonului. Încerc, pe cât posibil, să am câte 2 perechi pentru fiecare sezon şi, recunosc, am mare noroc pentru faptul că, pentru cel mic, am putut refolosi o parte din încălţările celui mare. Exista un întreg traseu prin care hăinuţe, jucării şi încălţări sunt transmise între 2-3 generaţii de copii. Mi-e drag să dau mai departe lucruri pe care noi nu le mai folosim şi am primit, de multe ori, cu bucurie, de la alţii astfel de lucruri. Pe de altă parte, sunt recunoscătoare copiilor mei că nu am ajuns ÎNCĂ la timpul în care copiii să se încalţe exclusiv cu ce vor ei.

Da, este foarte adevărat că am început să îl consult pe cel mare în legătura cu ceea ce cumpăr pentru el. Vorbesc aici despre haine, încălţări, jucării, activităţi, etc. Încerc să îi explic, pe înţelesul lui, cât pot de clar şi simplu, care sunt CRITERIILE după care ar trebui să aleagă o variantă sau alta. Mai mult, pentru a nu isca lupte de putere la acest capitol, sondez iniţial piaţa singură, ochesc 2-3 variante care pe mine mă mulţumesc şi i le prezint pe acelea, oferindu-i posibilitatea de a decide el.

Veţi râde, poate, sau veţi ridica din sprânceană, aşa cum mi se întâmplă uneori, în magazin. Dar, pentru noi, funcţionează această metodă. Nu prea se întâmplă să ies din magazin cu copilul urlând din tot sufletul şi nici să ajungem acasă cu o pereche de încălţări care rămân nepurtate. DAR asta înseamnă, de multe ori, negociere de câte 10-20-30 de minute în magazin, răbdare şi explicaţii şi empatie şi un zâmbet mare. Înseamnă, de asemenea, că îmi fac timp să văd ce anume doreşte copilul meu, DE CE e musai să fie X şi nu Y şi, în plus, timp/energie să caut şi să găsesc varianta care este cel mai aproape de suma dorinţelor lui şi nevoilor mele, raportate la persoana lui.

Luând în considerare faptul că picioruşele mici cresc atât de repede, câteodată mi se pare că mai mare e daraua decât ocaua şi că soluţia cea mai bună ar fi să cumpăr încălţări cu preţ modic, de o calitate acceptabilă, pentru că oricum le voi schimba foarte repede.
Am descoperit, cu timpul, că pe termen lung, există bunuri pentru care merită să plăteşti un preţ mai ridicat, în vreme ce pentru altele, diferenţa de preţ între produsul cotat DE TOP şi unul mediu nu are susţinere în realitate, respectiv diferenţa de calitate nu este una pe măsură. O vorbă destul de cunoscută spune „suntem prea săraci ca să cumpăram lucruri ieftine”. Aşa o fi?

Voi cum alegeţi încălţările pentru copii? Câte perechi de adidaşi au copiii voştri şi cât de des le cumpăraţi încălţări noi? Acceptaţi să trasmiteţi încălţări de la un copil la următorul, dacă sunt încă în stare bună sau achiziţionaţi altele noi, pentru fiecare copil în parte?

De ce aleg ALT FEL…

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: alegerile prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….

Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei ( da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține vitaminele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli.

ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

PURTAREA ERGONOMICĂ – Mini se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și in mai multe sisteme de purtare. Wrapul elastic și apoi manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite.

SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

ATACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de patentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce?) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

JOCURI SI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tacmă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un omloco situație nu mai corespunde, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun,scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singura, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Octombrie. Soare. Vant de dor

Octombrie frumos, cu  frunze arămii foșnind sub tălpi micuțe. Cu plimbări lungi, acompaniate de întrebări cu „de ce”, ” ce fel de” și ” dar dacă „. Răspund calm, micului pui de om ce crește și prinde rădăcini.

Ce repede trece timpul în casa Omului. În jur, am pitici sprinteni ce râd cu gura până la urechi. În priviri, am o iubire mare, rotundă, care își caută, iarăși, locul și timpul. Iar în inima, ehei!, în inima port un foc de dor ce arde.

Octombrie, cu soare dodoloț și dinți ascuțiți. Cu ceață colorată și prima ninsoare. Zâmbete calde, ceai cu rom și scorțișoară, pâine fierbinte și tu. Nicăieri….

Unde s-au dus prietenii nopților nebune de vară? In tarile calde….Unde e pădurea mea verde smarald? Și cântecul de sfârșit? Unde sunt unicornii violet din visele mele?

La cimitir! E liniște și pace. Parcă mereu e luni, la cimitir. Toate zilele sunt la fel. Iar noaptea, stelele numără din doi în cinci.