Iubire vinovata – Recenzie Nancy Woodruff

Am deja cateva zile de cand am terminat de citit Iubire vinovata scrisa de Nancy Woodruff.

Romanul a aparut la editura Nemira in 2011 si impreuna cu alte romane cu dragoste face parte din colectia Nemira Damen Tango.

Desi povestea de Iubire vinovata mi-a placut, per total, ca si subiect, tehnica de scriere si problematica a persoanjelor, finalul m-a lasat cu un gust amar.

Nu mi-am pus niciodata, pana acum, problema gandurilor, trairilor si viselor ce populeaza vietile actritelor dar aceasta carte mi-a deschis apetitul pentru acest subiect.

Care este povestea cartii?

George Connoly este sotia lui Peter si mama a trei baieti. Viata lor se desfasoara linistit pana in ziua in care Peter primeste o slujba la Londra. In acest moment, viata lui Georgie se indreapta vertiginos spre momentele de iubire vinovata care se construiesc incet, dar sigur.

Nu mi-am propus sa creez polemici. Aceasta poveste de iubire vinovata mi se pare un simbol al unei perioade pe care o traversam.

Cunosc femei care aleg sa stea o perioada acasa, sa se dedice familiei si copiilor. Dar, la un moment dat, lucrurile se schimba putin si au nevoie de o pauza. Isi doresc mai mult decat sa stea acasa. Nu ca a sta acasa cu cei mici (sau mai mari) nu este o activitate (de fapt, o suita de activitati) maaaaaaaaaare consumatoare de energie si neuroni.

Nu glumesc! Respect pentru cele care pot face asta pe termen lung si sunt multumite doar cu asta. Personal, desi imi iubesc enorm de mult copiii pentru sanatatea mintala am simtit nevoia sa ma intorc la munca.

M-am bucurat sa descopar o carte realista si foarte expresiva in care, culmea, vocea unui barbat aduce in discutie dorul si „greul” pe care doar o mama il poate simti cand trebuie sa isi paraseasca copiii pentru a munci.

Inca o data, va spun ca nu mi-a placut sfarsitul cartii. 🙁 Dar nu cred ca o iubire vinovata ca aceasta este obligatoriu sa se „curete” prin moarte.

Oamenii se schimba, sentimentele isi mai pierd din intensitate, relatiile se transforma, in timp si cred ca trebuie sa incercam sa acceptam ceea ce se intampla. Nu, asta nu inseamna sa nu ne mai bucuram de viata si nici sa renuntam la ideea de iubire adevarata dupa o anumita perioada de relatie, dar sa descoperim noul si frumosul in ceea ce ni se intampla 🙂

 

Suflete pereche, dincolo de timp. Impresii de lectura – Jojo Moyes

Despre suflete pereche am tot scris, in gand, in ultima vreme. Ati auzit despre aceasta teorie a sufletelor pierdute? Se spune ca exista pentru fiecare dintre noi acele suflete pereche.

Cei mai norocosi, le vor intalni si isi vor da seama foarte repede ca este o experienta extraordinar de intensa. Ca ai senzatia ca il cunosti pe celalalt dintotdeauna. Uneori, nu e nevoie de cuvinte pentru a comunica intre voi. Asta nu inseamna ca totul e mereu calm si ca nu exista nici un fel de conflicte si potrivirea de gusturi/pareri/actiuni este 100%. Dar intreaga relatia cu sufletul pereche este una armonioasa, strabatuta de intelegere si lumina, de pace interioara si de sentimentul ca „asa trebuia sa fie”. Sufletele pereche nu sunt, neaparat sau intotdeauna persoane de sex opus cu care ai o relatie roamantica. Pot fi membri ai familiei, prieteni sau colegi. Relatia afectiva cu aceste persoane este foarte profunda si firele care va leaga sunt atat de stranse incat poti descoperi ca simti/stii cand celalalt este trist sau in primejdie.

Suflete pereche si povesti de dragoste

Am citit, de-a lungul vremii, multe povesti de dragoste. Unele m-au prins si m-au surprins. Cateva mi-au ramas adanc intiparite in memorie si le-am daruit mai departe unor oameni dragi, cu speranta de a-i bucura si de a-i ajuta sa creada in iubire, de a avea incredere ca lucrurile se vor rezolva si problemele momentului nu sunt decat pasi spre noi povesti.

Eu cred foarte tare in iubire, in suflete pereche si in capacitatea noastra de a recunoaste un astfel de suflet. 🙂 Cred, de asemenea, ca nu intalnim sufletele pereche de mai multe ori, de-a lungul existentei si avem ocazia sa indreptam lucrurile pe care nu le-am „nimerit” de la inceput.

Fata pe care ai lasat-o in urma scrisa de Jojo Moyes este prima carte a acestei autoare, a aparut la editura Litera (in colectia Blue Moon) in 2016 si m-a tinut conectata la subiectul sufletelor pereche vreo cateva zile.

Desi cartea are peste 400 de pagini, se citeste repede si cred ca merita sa investiti un sfarsit de saptamana pentru a descoperi acest giuvaer.

Din punctul meu de vedere, are cate putin din toate: dragoste, drama, istorie, putin suspans, intorsaturi de situatie, lacrimi, tensiune si un final pe masura.

Si inca…

Astept cu nerabdare sa citesc si Dupa ce te-am pierdut, dar recunosc deschis ca ma simt foarte atrasa de acest stil de a scrie a jurnalistei britanice. Cautand cateva informatii despre autoare, am descoperit ca Jojo se numara printre putinii autori care au castigat de doua ori premiul pentru cel mai bun roman de dragoste al anului (Romantic Novel of the Year Award). Desi nu este un criteriu dupa care aleg lecturile care imi populeaza clipele libere, ma bucur de aprecierea de care se bucura autori care imi sunt si mie dragi.

Observ tot mai des ca oameni care au lucrat in diferite domenii, mai mult sau mai putin artistice, prezinta cel mai fidel viata si stralucirile ei, atunci cand decid ca a venit vremea sa se apuce de scris.

Ma bucur nespus cand descopar, in tot mai multe carti, fotografii sau doar sugestii ale unor suflete pereche. Nu e usor sa vorbesti despre acest subiect si nici intalnirile „intamplatoare” cu aceste povesti nu sunt usor de dus pentru cei care aleg sa isi duca viata constient.

Cartile anului 2017

Am inceput in 2016 traditia recenziilor pe blog, la modul serios. 🙂 Sper ca sugestiile mele de lectura sa va placa, sa va inspire si, de ce nu, imi doresc, in anul acesta, mai multe colaborari cu edituri!

Cartile care mi-au ramas in suflet sunt aici. Si cum primele 3 luni din an sunt gata, am zis sa trecem in revista ce anume am mai savurat 🙂

Tentații la cumpăna anilor. MANIFEST pentru libertate

Inceput de an cu recenzii noi – Nopti in Rodanthe

Ioana Duda – Instinct

Iubiri si fluturi

Anita Shreve – Sotia pilotului, Ed. Allfa, 2006

Cateodata, se gandi ea, curajul insemna doar sa fii in stare sa mergi, pas dupa pas, fara sa te opresti.

Cristina Nemerovschi – Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata, Ed. Herg Benet, 2016

  • Stii cand e cel mai tampit moment sa mori?, ma intrebase Sin.
  • Intotdeauna e un moment tampit, am zis eu.
  • Asa-i, dar cred totusi cel mai aiurea dintre toate e atunci cand de abia ti-ai facut un tatuaj nou. Gandeste-te … ai rabdat durerea, numai la gandul ca te vei bucura mai apoi de el, cand il vei purta. Si, paf!, iti cade o caramida in cap, sau te calca trenul, si tatuajul ramane nepurtat. Te ingroapa aproape nou.

Imi spusese dintotdeauna ca incearca sa prinda in poezii frumusetea fiecarei zile prin care trece, si ca nu exista zi fara macar un moment care sa merite tinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Retinerea unui moment, a unui sentiment, asa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, intr-un fragment din timp care nu se va mai intoarce, care piere pentru totdeauna.

Poate pentru ca avea numai 14 ani. La varsta aia, ai mai putine dileme. Pe urma cresti, si intr-un fel te prostesti. Pierzi din vedere lucrurile care conteaza cu adevarat pentru tine. Te pierzi in amanunte si clisee, incepe sa-ti pese prea mult de ceea ce spun ceilalti. In cea mai mare parte a timpului, uiti sa traiesti.

Dar stiu si ca, dincolo de astea, vor mai fi si multe alte stari si sentimente. Stiu si ca am sa mai fiu fericita. Stiu ca voi mai simti entuziasm, si implinire, si satisfactie, si iubire. Stiu ca voi avea placeri mici, placeri mari, surprize, oameni noi pe care sa-i primesc cu inima deschisa, vechi prieteni pe care ii voi aduce inapoi, bucurii, zile pe care sa nu le poti uita, amintiri pentru anii ce vor veni. Si ca imi va fi bine. Uneori, si bine.

Stiu ca am sa ma mai pierd, pentru ca nu se poate altfel. Pentru ca nu putem lupta in fiecare clipa cu zmeul care a inteles cat de confortabil ii este acolo, in spatele nostru, cu aripile lui pline de solzi larg desfacute. Stiu ca nu putem sa castigam de fiecare data. Pentru ca exista oboseala, si dezamagire, si plictis, si durere, si tristetea lucrurilor care se repeta la nesfarsit.

Sa gasesti pe cineva pe care sa-l iubesti si care sa te iubeasca este un sentiment extraordinar, extraordinar. Dar sa gasesti sufletul pereche este si mai grozav. Un suflet pereche este unul care te intelege ca nimeni altul, te iubeste ca nimeni altcineva, va fi mereu de tine, indiferent ce s-ar intampla. Se spune ca nimic nu dureaza la nesfarsit, dar cred cu tarie ca pentru unii iubirea continua si dupa ce ei nu mai sunt printre noi.

Camere de hotel – Anda Docea (recenzie)

Cecelia Ahern – PS Te iubesc, ed. Alfa, 2010

O carte pe care am iubit-o de la prima pana la ultima pagina. O carte care m-a facut sa rad si sa plang. Nu am citate preferate, va invit doar sa o savurati!

Marc Levy – Si daca e adevarat, ed. Trei, 2015

Sa identifici fericirea cand se afla la picioarele tale, sa ai curajul si hotararea de a te apleca pentru a o lua in brate … si a o pastra. Asta-i inteligenta inimii. Inteligenta singura, fara aceea a inimii, este doar simpla logica si nu e mare lucru de ea.

~~~~~

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul sa ai un contract de inchiriere si sa fii locatarul ei. Trebuie sa-i platesti foarte regulat, altfel esti evacuat foarte repede.

~~~~

Voi ce carti ati citit de curand? Care v-a ramas la inima si care dintre cartile despre care ati citit asteapta sa ii vina randul? Nu de alta, dar poate ii fac o listuta mica-mica iepurasului! 🙂

Instinct (recenzie) by Ioana Duda

O carte care m-a lovit drept în moalele capului. O înghit greu, tocmai pentru că este dură, tăioasă, reală şi îngrozitor de adevărată. Din instinct, am strâns ochiii de fiecare dată când textul a devenit dureros.

Teme repetitive ca relaţia cu părinţii, prejudecăţile celor din jur, greşelile momentului, viaţa la limita supravieţuirii. Spun repetitive pentru că le simt curgând natural din text. Nu deranjant, doar ca un refren familiar.

Mi-au plăcut în mod special câteva pasaje 🙂

Oamenii se întâlnesc. Şi aleg să treacă şi petreacă împreună. Ca, vorba poetului, „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Bărbatul îţi e scut pe pielea goală. Bărbatul îţi e piept pe care să îţi sprijini capul îngreunat de prea multe mici ori mari păcate zilnice. Bărbatul îţi e bucurie şi împărtăşanie. Bărbatul îţi e spovedanie tăcută. Bărbatul îţi stă cuminte şi tăcut pe suflet. Bărbatul te sălăşluieşte şi îţi e templu, şi rugăciune. Bărbatul tău eşti tu, atunci când nu mai poţi fi tu. Preia ştafeta şi te trăieşte el, în locul tău.

Bărbatul nu ţi-l urli, pentru că îţi e iubire şi tot ce-i adevărat pe lumea asta nu are nevoie să fie rostit.Există şi gata. Iar când ştii, nu ai nevoie să îţi confirme nimeni asta. Nici măcar tu. Bărbatul ţi-l trăieşti. Te bucuri de el. Îl priveşti şi îi vorbeşti cu ochii. Cu privirea îl mângâi, pentru că două mâini nu îţi ajung pentru a acoperi atâta suflet. Bărbatul îţi e lumină şi cale dreaptă. Îţi e ibovnic şi aer. Bărbatul îţi e copil, şi frate, şi tată, şi duhovnic, şi camarad.

Şi incă, pentru că Ioana Duda scrie rupt din instinct, tăios şi dor, dar neasemuit, neînchipuit de frumos.

Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ce tu urăşti mai abitir la tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag samă că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum, pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea Îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta, începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost fost frică. Doar ştiu şi eu din astea.

Pare ruptă din realitatea pe care o trăim noi, acum, în România lui 2016-2017. Acidă, o cursă pentru supravieţuire şi reuşita celui mai rapid, mai puternic, mai vivace.

Io nu-s ea, fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară speciile de pe pâmântul asta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu.

Voci ridicate şi o secundă până la renunţare, asta îmi trezeşte cartea.

Aştept cu răbdare să citesc şi ce-a dea doua carte a Ioanei care mi-a poposit în braţe, datorita editurii Herg Benet.

După câteva zile…

Am citit cu sufletul la gură cea de-a doua „bucăţică” de Ioana Duda – Jurnalul primei mele morţi.

Am iubit şi urât-o, pe rând, pe Ioana/Valentina. M-am rugat să nu moară. Să nu apuce să moară. Mi-am exersat, în cap, multe texte pe care să i le spun pentru a o convinge să trăiască. Am iubit îngerul şi m-am trezit, efectiv, încurajându-l şi susţinându-i punctul de vedere. Pentru că aşa sunt şi eu. Nu, nu înger :)! Aşa mă încăpăţânez şi eu să văd partea plină a paharului, să justific orice rană şi durere prin devenirea pe care mi-a adus-o. Cred şi sper, până la capăt.

Noi, de fapt, suntem ca florile. Tot ce avem nevoie e să existăm, pur şi simplu. Dar nu ştim asta. Pentru că ne naştem şi apoi familia ori societatea sau ambele împreună vin şi ne îndepărtează de noi. Unii, cei mai norocoşi, îşi dau seama pe parcurs că le lipseşte ceva. Şi vor începe căutările. Habar nu au ce caută. Unii află că în căutarea lor au plecat, de fapt. Alţii continuă toată viaţa să caute frenetic. Iar alţii înaintează din inerţie. Primii sunt singurii care se vor afla. Cei din a doua categorie sunt ăia care, atunci când află că vor muri curând, îşi fac un bucket list şi încearcă din răsputeri să  recâştige timpul pierdut. Cei din a treia categorie sunt cei care, la sfârşit, se întreabă „Ce ar fi fost dacă?”

Să nu spun, dar o iubesc pe fata asta…Ioana/Valentina sau cum s-o mai numi în continuare… Final perfect, aplauze la scenă deschisă:

  • Ce m-a salvat în dimineaţa asta, îngere?
  • Ceea ce salvează toţi oamenii. Singura salvare care există în toate lumile, văzute şi nevăzute, pe jumătate văzute ori simţite: iubirea.

Fluturi şi iubiri. Irina Binder – impresii de lectură

Întâlnirea cu fluturi

Am citit, prima dată, primele 2 volume din Fluturi, scrise de Irina Binder la câteva luni după apariţie. Am primit atunci, de la un om drag sufletului meu, varianta e-book a poveştii pline de emoţie şi am citit-o pe nerăsuflate, cu zâmbet cât toată faţa şi lacrimi şiroind uneori. M-a răscolit şi m-a făcut să trăiesc mult mai intens orice mică bucurie.

Câteva zile, până am reuşit să parcurg toate paginile poveştilor, nu m-am putut gândi decât la Irina, la Matei şi la Robert. Să vă spun că şi eu sunt tot o Irina, că minunatul meu prim copil se numeşte Matei şi că sunt convinsă că multe episoade din carte seamănă (mai mult sau mai puţin cu bucăţi de viaţa pe care le-am trăit sau care au trecut pe lângă mine)?

Fluturi, iubire, speranţe, vise, îmbrăţişări, dorinţe, gânduri, declaraţii. Toate le regăsiţi în cartea Irinei Binder. Toate vă poartă într-o lume în care totul e posibil, în care viaţa loveşte şi viaţa salvează. O iubire cu fluturi este o viaţă despre care poţi povesti râzând, o poveste de dragoste cu fluturi în stomac este o fărâmă de rai, o promisiune şi o reamintire a ceea ce a fost, este şi s-ar putea să fie.

Acum, după o vreme, după alte lecturi şi alţi fluturi (treziţi la viaţă de oameni, întâmplări sau doar CĂRŢI), am primit în dar, de la bunul şi dragul Moş Crăciun, al treilea volum de … Fluturi 🙂

Am aflat, cu această ocazie, cum a devenit povestea Irinei o colecţie de fluturi, cum a poposit sub privirea doamnei Monica Vişan, fondatoarea editurii For You.

Volumul 3 mi-a reamintit de ce o iubesc pe Irina din carte, dar şi de ce mi-e dragă Irina din oglindă. Citind, pagina după pagină, m-am simţit purtată într-un univers atât de plin de viaţă, de emoţie. Am simţit, cu inconştienţă poate, fiecare lacrimă de drag şi dor. M-am îndoit, o vreme, de final, dar mi l-am dorit, cu tot sufletul. Mi-am dat seama că, după astfel de poveşti, simţi nevoia unui sfârşit luminos.

Nu vă voi povesti prin ce aventuri vor trece Matei, Robert şi Irina în acest ultim (cred?) volum, dar vă las două fragmente care mi-au plăcut 🙂

Fluturi de la EA

Când am primit primul parfum bun din viaţa mea, îl foloseam cu teamă, doar câte puţin şi doar când ieşeam în oraş, ca să nu îl consum. Nu mă dădeam cu el când mergeam să cumpăr pâine, fiindcă nu mi se părea importantă acea ieşire. Ştiam că nu îmi voi mai putea permite altul, cel puţin nu în următorii ani, aşa că îl păstram pentru momente speciale, fără să ştiu că orice clipă din viaţa mea era, de fapt, un moment special. Când mă dădeam cu parfum, mă simţeam minunat! Mi se părea că sunt mai frumoasă şi mai puternică si că toată lumea mă admira. Acum îmi pare rău că nu l-am folosit ori de câte ori mi-aş fi dorit. Ce ştiam eu atunci despre a nu amâna momentele de fericire? Nu ştiam că sfârşitul vieţii mele va veni atât de curând.. .Nu amâna să faci ceea ce îţi place! Parfumează-te chiar şi atunci când stai în casă şi faci curăţenie, dacă aste te ajută să te simţi bine! Nu păstra lucruri pentru mai târziu, nu ţine nimic doar pentru tine! Lucrurile care te bucură şi care te fac să te simţi minunat trebuie trăite din plin şi tot timpul, nu doar cu ocazii speciale. Nimic nu îţi garantează că va exista acel „mai târziu”…

Dacă zilele trecute vă îndemnam să fiţi curajosi în 2017, acum vă propun să vă permiteţi voluptatea zborului de fluturi, să vă oferiţi iubiri frumoase, care să vă întregească inima şi să vă ajute să evoluaţi!

Fluturi de la EL

Şi pentru că vă spuneam că eu am primit zvonul acestor fluturi de la un suflet drag, iată cum explică Robert de ce o iubeşte pe frumoasa şi puternica Irina:

O iubesc pentru că ea e darul pe care viaţa mi l-a făcut ca să cunosc iubirea. O iubesc pentru că este blândă şi bună, pentru că, oricât s-ar strădui câteodată să arate că n-are inimă, este atât de bună, încât ai impresia ca în inima ei s-a adunat toată bunătatea acestei lumi. O iubesc pentru că este puternică, pentru că este responsabilă, pentru că nu trăieşte doar pentru bucuria ei, ci se dăruieşte frumos celor pe care-i iubeşte. O iubesc pentru că schimbă frumos minţile şi vieţile oamenilor, că-i ajută pe toţi să vadă ce au mai frumos în ei, că ochii ei sunt o oglindă frumoasă care-i face să se simtă frumoşi chiar şi pe cei mai urâţi oameni. O iubesc pentru că  orice atingere a ei este mângâiere, pentru că, oricât de bărbat şi de puternic aş fi, în braţele ei devin mic şi dependent de dragostea ei.

Frumoasă declaraţie din partea unui bărbat îndrăagostit, nu? Nici nu mă mir de mulţimea de fluturi pe care i-a provocat Irinei 🙂

Nopţi în Rodanthe. Viaţă sau renunţare?

Să te bucuri de viață sau să te lași dus de valurile ei? Să te încrâncenezi pentru fiecare mică luptă sau să renunți, așteptând să primești ceea ce ți se oferă?

Ştiţi că vă spuneam că o grămadă de cărţi mă „lovesc” exact în momentul potrivit? Ei bine, se pare că nimic nu este întâmplător. Mi-a plăcut stilul lui Nickolas Sparks încă de la prima carte citită. Nopţi în Rodanthe este deja a treia carte pe care o citesc, pardon, devorez pe nemestecate.

Filmul nu l-am văzut şi nici nu îmi propun,încă. Poate când mă va lovi vreo stare mai … lacrimogenă, să spunem.

Ce să spun despre carte? Off, Doamne! Mi-a plăcut că personajele sunt oameni maturi, că povestea de dragoste nu este una clasică. Mi-au plăcut clipele în care Sparks a descris starea de spirit a personajelor. Poate nu pare, dar partea asta, psihologică a literaturii mă încarcă într-un fel în care nimic nu o poate face.

Da, râzând, aş spune că cineva drag mi-a tot spus, mai ales în ultima vreme că „cititul MEU dăunează grav sănătăţii CELOR DIN JUR”. De ce? Pentru că, pe mine, cititul mă face să ies din zona mea de confort, mă face să îmi/pun întrebări, să caut răspunsuri şi să găsesc soluţii (uneori, cât se poate de ciudate/năstruşnice).

Povestea nopţilor în Rodanthe este de fapt, după părerea mea, timpul pe care fiecare dintre noi ar trebui să îl petreacă doar cu sine. Să cauţi răspunsurile de care ai nevoie. Să fii bine tu cu tine. Să îţi ierţi greşelile şi să te iubeşti. Să te accepţi. Nu e mereu uşor, nu e de fiecare dată la fel. Dar e foarte important.

Mai mult, Nopţi în Rodanthe este despre iubirea care vine la momentul potrivit şi despre faptul că prezenţa fizică este sau poate fi atât de plină , atât de îndestulătoare, încât să îţi ajungă mult, mult timp.

Nopţi în Rodanthe poate fi văzută ca o carte tristă, dar eu simţit-o ca vorbind despre speranţă. O iubire pe care viaţa o oferă celor doi protagonişti, dar care nu se finalizează aşa cum ne-am fi aşteptat, poate. Cei doi nu rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Aflaţi voi de ce şi cum se termină.

Niciodată nu e prea târziu să iubeşti, să te bucuri cu toată fiinţa de omul drag şi de clipele, mai multe sau mai puţine, pe care le ai alături de el/ea. Important este să ai încredere, să nu te ascunzi şi să nu îţi pierzi speranţa, oricât de greu ar părea.

 

Recenzie: Biblia pierdută de Igor Bergler

Deşi au trecut aproape trei luni de când am terminat de citit această carte – Biblia pierdută de Igor Bergler – iată că abia acum i-a venit, pe blog, rândul recenziei să vadă lumina 🙂 tiparului.

Aş putea să scriu despre stil, despre ritmul povestirii care abia îţi dă vreme să respiri, despre întortocheatele situaţii prin care trece profesorul Baker de la Universitatea Princeton prin Transilvania şi apoi prin alte câteva locuri surprinzătoare din lume. Aş putea să scriu despre faptul că Igor Bergler îmbină armonios cunoştinţe şi informaţii despre astrologie, istorie, istoria religiilor, puţină teorie conspiraţională şi muuuuuuuuuuuultă adrenalină 🙂

Aş putea să scriu despre faptul că toate cele peste 500 de pagini ar fi putut să mă sperie, având în vedere muuuuuuuuuuultele atribuţii de mamă, soţie, spălător de vase, bucătar, psiholog, etc. pe care le am trecute în fişa postului 🙂 Aş fi putut, la fel de bine, să aleg, pentru concediu, o lectură mai uşoară, mai relaxantă şi mai puţin serioasă 🙂 Nu regret nici o clipă că am urmărit o vreme această parte pe Elefant.ro şi am comandat-o când am prins o ofertă bună (în ultima vreme, cam aşa am achiziţionat multe cărţi!) şi mă bucur că mi-am luat inima în dinţi şi am devorat până la ultima pagina Biblia pierdută.

Voi lăsa câteva paragrafe care mi-au plăcut şi care merita să ne pună mintea la contribuţie 🙂

Paradoxul este că acest a fi mereu cu cineva te face să fii mai singur ca niciodată. Cu cât sunt mai mulţi cei cu care eşti în permanentă legătură, cu atât mai rău. Deoarece creşterea numărului de conexiuni scade direct proporţional numitorul comun. Şi toată ţesătura de relaţii se petrece în jurul acestui numitor comun, extrem de rudimentar. Niciun fel de legătură serioasă nu e posibilă, nu există schimb de idei, nici un fel de ataşament în afara dependenţei de a avea senzaţia ca eşti mereu în preajma cuiva, ca eşti conectat, la o adică. . Plimbi un număr finit de idei şi de expresii rudimentare. Relaţiile devin reduse la o superficialitate ultimă, la stratul cel mai epidermic cu putinţă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. În acest sens, nu ajungi să cunoşti cu adevărat, de fapt, pe nici unul dintre cei cu care eşti în acest fel de contact. Le ştii, poate, numele – când nu sunt doar porecle – vezi fotografiile pe care aleg ei să ţi le arate şi afli despre ei doar ceea ce vor ei să transmită. De regulă, locuri comune. Familie, chef, distracţii, excursii exact ca ale turiştilor japonezi care se înghesuie ca oile, la nesfârşit, în aceeaşi coloană, cu acelaşi pas, în aceleaşi haine. Până şi unghiurile din care sunt făcute fotografiile sunt de cele mai multe ori identice. Aceleaşi locuri de vizitat, acelaşi fel de a te distra, aceleaşi lucruri uşor de comunicat. Cu cât sunt mai uşor de comunicat, cu atât sunt mai de suprafaţă Gândire în absenţa ei, totul este prefabricat. O singurătate extrem de zgomotoasă, asurzitoare.

Cum vi se pare? Aşa o fi? Mie mi-a luat multă vreme să mestec pe îndelete acest pasaj şi cred că ascunde un mare adevăr. Vezi toată nebunia din spatele comunicării on-line, FB, mail, pieţe şi relaţii virtuale, etc.

Orice ar spune oricine, Biblia pierdută este o parte puzzle, care te ţine în priză, care te aleargă prin diferite colţuri ale fricilor tale şi care vorbeşte, dincolo de impresia de moment, despre omul de azi. Om care poţi fi TU, cel care citeşti aceste rânduri sau EU, cea care le-am scris.

Biblia pierdută este, pentru mine, o nestemată literară pe care abia aştept să le-o prezint copiilor mei, când va veni momentul potrivit 🙂

PS: Această carte este cea care mi-a dat ideea unei postări mai ample despre TOATE  cărţile acestui an care merită a fi enumerate la final de an, ca parte a darului meu de Săarbători pentru voi!