Ce a lăsat în urma ei (recenzie)

Ellen Marie Wiseman a scris Ce a lăsat în urma ei. O carte despre care am auzit undeva, acum câteva luni și mi-am notat-o repede în lista de dorințe de pe site-ul de unde mă aprovizionez cu cărți.

Timpul a trecut repede, am citit diferite lucruri și am uitat de asta. Când i-a venit rândul, simțeam nevoia de „altceva” în vreme ce luam, mental notițe din Ordinea nașterii (promit să revin cu impresii de lectură cât de curând).

Ce a lăsat în urma ei este un roman apărut la editura Trei, în anul 2017, în traducerea Anei Andreescu. Acțiunea este destul de simplă, dar, pe parcursul poveștii, începem să descoperim o altă realitate, dincolo de prezent.

Clara Cartwright este o frumoasă și tânără aristocrată care respinge o căsătorie aranjată de părinții ei, preferând iubirea unui băiat simplu, Bruno Moretti. Pentru a o împiedica să facă numele său de rușine, tatăl ei o trimite, pentru o vreme, la un azil de lux, sperând ca fata să regrete nesupunerea ei și să își trădeze iubirea. Printr-un concurs de împrejurări, Clara ajunge să își petreacă restul zilelor lungi și triste într-un hidos ospiciu, chinuită, înfometată, părăsită de toată lumea. Acolo, dă naștere fiicei sale, sperând că va primi învoirea de a părăsi locul nepotrivit creșterii unui copil și îl va regăsi pe Bruno.

Peste 100 de ani, în apropierea azilului unde Clara născuse pe micuța Beatrice, o tânără orfană (ajunsă la o familie care se ocupa de muzeul din zonă, după un lung șir de familii adoptive), o cunoaștem pe Isabelle Stone. Izzy este un copil chinuit care și-a văzut mama împuscându-l mortal pe tatăl ei. Crescută de bunică vreme de cativa ani, fata refuză să își viziteze sau asculte mama ucigașă, fără a cunoaște adevărata poveste din spatele crimei. Izzy găsește jurnalul Clarei din perioada exilului de la ospiciu și cele două povești încep să își succeadă episoadele într-un ritm care dă cadența potrivită lecturii.

Acest roman se citește repede. Este scris cu inima deschisă și fiecare bucată de text pare ruptă din realitate, perfect credibilă, desi autoarea recunoaște că totul este pură ficțiune. Condițiile în care au trăit pacienții unor ospicii, tratamentele la care au fost supuși, modul în care funcționa lumea în vremea aristocrației par, astăzi, povești de necrezut.

Nu am vărsat nici o singură lacrimă, deși am simțit, tot timpul lecturii, o stare de spirit specială, pe care nu am mai trăit-o de mult, citind o carte. Frustrările și micile bucurii ale adolescentei, relații de putere și cercurile de interese din liceu îmi par atât de cunoscute, deși au trecut deja mai mult de zece ani de când am depășit această perioadă.

Sfârșitul romanului este ușor previzibil, deși îndoielile constante ale lui Izzy apar mereu, umbrind clipele fericite. Vă invit să citiți această carte, să meditați asupra a ceea ce ne dorim și a prețului pe care suntem discuși să îl plătim pentru ceea ce iubim. Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a apăra oamenii dragi? Cât de tare ne poate îndoi suferința fizică, lipsurile materiale, frigul, foamea, condițiile inumane de trai? După ce lăsăm toate acestea în urma noastră, putem să mai zâmbim, să mai credem în umanitate, în bine și în frumos?