De ce se rătăcesc Oamenii?

A fost un sfârşit de săptămână ciudat. Pe de-o parte, bucuria vieţii unui om mic. Zâmbet, curaj, răbdare, vis şi paşi mici, care se leagă într-un parcurs frumos. Să fie viaţa mereu ca acum, să aibă mereu în jur oameni frumoşi, buni care să manifeste iubirea, în toate formele ei.

Şi ieri…o veste tristă. Care pe mine m-a răscolit, m-a atins mai tare decât aş fi crezut vreodată. Şi totuşi… oamenii se mai rătăcesc. Unii de alţii… Se pierd. Uneori, voit, alteori, poate doar din neştiinţă, din neputinţa de a face un pas, un gest.

Eram încă adolescentă când am simţit gustul metalic al rătăcirii unor alţi oameni. Atunci, erau cei care mi-au fost părinţi spirituali. Ce ciudat să vorbesc despre ei la timpul trecut! Ei există încă, slavă Domnului! Dar cumva, în capete diferite de lume. Cu gânduri, poveşti şi vise pe care nu le mai împart. Viaţa a curs firesc pentru fiecare dintre ei, poate au îmbătrânit puţin mai repede. Poate mai poartă încă rana cu numele celuilalt. Sau poate nu. Nu am întrebat niciodată. Şi ce ar fi de întrebat… De ce se rătăcesc Oamenii? Cum apucă pe drumuri diferite?

Acum, rătăcirea a lovit altundeva. A lovit de mult. Acum doar ajunge zvonul ei la mine. Încerc  să înţeleg, încerc să ghicesc unde au fost ascunse cioburile de inimă. Mi-e greu să percep că e adevărat.

Cine e cel curajos şi puternic? Acela din doi care pleacă primul? Care deschide ochiii mai repede şi înţelege că lucrurile s-au schimbat şi e cazul să aleagă? Cel care mai speră, mai crede, mai luptă, mai încearcă, mai vrea? Oare ce doare mai tare, să fii lăsat pe afară. cu bagajele la uşă şi câteva cuvinte aruncate în suflet? Să pleci gândindu-te o vreme că poate ai greşit, că te-ai grăbit?

De ce se rătăcesc Oamenii? Unii de alţii şi împreună de Iubirea mare, frumoasă şi rotundă care i-a unit cândva?

Oare unde este punctul din care nu mai este întoarcere? Care e semnalul unde ar trebui să pornească alarma şi beculeţele roşii să se aprindă frenetic, a pericol?

Aceasta va fi o postare tristă. Aceste gânduri vin din suflet… Un om drag a trecut prin multe clipe de gânduri şi poate, lacrimi amare. Un om aflat departe, dar pe care îl port în suflet.

Ştiu că nu îţi pot lua durerea, draga mea.Ştiu că sunt, probabil, multe detalii pe care nici nu le bănuiesc… Aş vrea doar să simţi că mă gândesc la tine. Aşa cum nu am vorbit despre rătăcirea părinţilor mei spirituali atunci, de mult, acum simt nevoia să primesc răspunsuri.

Pentru că rătăcirea ne loveşte pe toţi, câteodată. În doze diferite şi cu intensităţi mai mari sau mai mici. Cu toţii avem parte de clipe în care pare că nu mai este nici o scăpare, nici un colţ de cer senin pentru noi.

Şi totuşi… de ce se rătăcesc oamenii? Şi, mai ales, care sunt acele gesturi, cuvinte sau fapte care te ajută să mergi mai departe după o astfel de rătăcire?

De ce se rătăcesc Oamenii?

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

4 comentarii la „De ce se rătăcesc Oamenii?”

  1. Ma tot intreb asta de vreo doi ani , cand s-au ratacit cei mai dragi preteni ai mei….inca nu am reusit sa inteleg. Acum ma intreb din nou acelasi lucru cand li se intampla celor din familia mea…to nu reusesc sa inteleg…cum?de ce? in ce fel ajungi sa uiti sau sa nu mai conteze ce te-a adus impreuna prima data

  2. F frumos scris articolul….eu sunt proaspata mamica a bebelasului Christian care are azi 3 saptamani. Sotul meu, tatal copilului meu este cel care a reusit sa mearga mai departe atunci cand credea ca viata lui nu mai are nici o valoare si singurul care ii dadea puterea de trai era copilul lui, ingerasul lui tati. Nu pot sa spun de ce la ei nu a mai functionat sau ce a dus la ruptura….parerea mea personala este ca desi ne este greu sa acceptam in situatiile astea sunt amandoi vinovati, nu unul singur, cu toate ca unul probabil sufera mai mult ca celalalt… Ce vreau sa subliniez este ca desi cu multe compromisuri se poate ca fosta cu actuala sa aibe o relatie de prietenie de dragul acelui copil nevinovat prins la mijloc. Ii sunt recunoscatoare „fostei” pt ca am putut trai o dragoste de frate daruita cu atata puritate cum nu multi o traiesc…si asta in conditiile in care traim in tari diferite iar ingerasii au acelasi tata dar mame diferite…am lacrimi in ochi doar cand imi aduc aminte ca cineva l-a intrebat pe puiut „Dar cine este Oana?” Iar raspunsul lui a fost „Oana este un fel de mamica”… ii multumesc li Dumnezeu pt cei 3 puiuti ai mei, puiul mare(tati), puiul mijlociu (fratele mai mare sau ingerasul mai mare al lui tati) si puiul mic (propriul meu copil)…
    Daruind dragoste copiilor, sufletelor nevinovate, primim inapoi tot dragoste…..

    1. Multumesc si eu pentru vizita si pentru poveste! Într-adevar, nu e usor pentru nici una dintre parti…Iar cand sunt si copii la mijloc, situatia este cu atat mai complicata. Imi ridic palaria in fata celor ca voi, care reusesc sa gaseasca drumul cel mai curat, care se aseaza la masa negocierilor si cauta solutia care li se potriveste lor, in momentul respectiv. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *