Despre regăsiri și clipe unice
Mi se face dor de tine, câteodată. Atât de dor încât doare. Și mă întreb prin câte vieți, prin câte universuri, prin câte vise te-am căutat. De câte ori te-am strigat. M-ai auzit vreodată?
Mi se face dor de tine ca și cum ai fi marea cea mare. Și necuprinsul tău m-ar chema mereu, în fiecare vară și cu fiecare adiere de vânt. Și acum, fără liniște, fără stele și fără cuvinte, mi-e dor.
Dor de regăsiri și clipe unice. Dor să îmi șoptești că sunt unica, singura pentru tine. Să mă minți că nu ai iubit așa niciodată și că nu mai există vreo iubire atât de mare, atât de profundă ca a noastră. Dor să alerg prin lume cu tine, despletită și zâmbind. Să nu ne fie sete și foame, să nu sune alarma deșteptătorului și tu, dragul meu drag, să rămâi mereu, același irepetabil Tu.
Despre regăsiri și clipe unice n-am scris de mult. Poate pentru că îmi pare că miile de secunde se tot repetă, nebune și avide. Mușcă din mine, muscă hulpave din visele mele. Și dorul ăsta năpraznic… Offf… Că tare-i greu…
Cum să-ți spun? Cui să strig dorul ăsta? Cui să-i pese oare?
Se face dimineață? Sau e deja noapte? Nu mai știu, ceasul bate minutele invers și te privesc printre gene. Unde-i cana mea de ceai? Unde-i războiul din dragostea asta? Unde sunt eu… dar tu, tu? Tu, nicăieri.
Cu regăsiri mi-ar plăcea să înceapă totul. Ce frumos ar fi! Să înceapă viața cu moartea, să râdem de fiecare durere și să am certitudinea că undeva, la capăt de lume virgină, te voi găsi. Iar. Încă o dată. Și apoi, ca doi copii, să terminăm jocul . Să ducem la bun început promisiunea.
Foto credit – Andrei Badea
Eu n-aș mușca mărul. Ce prostie! Nici nu-mi plac merele… Și șarpele, ce josnic… Cum ar fi…
Hai să tragem stelele peste inima mea, peste brațele tale mari, peste coapsa mea albastră… Să îmi săruți lobul urechii, să taci încă o dată. Eu să zâmbesc.
Cu dor… Despre regăsiri și clipe unice? Niciodată. Întotdeauna despre dor.
Mi-ar plăcea să te întâlnesc într-o seară, la plimbare. Să-ți spun ce mai e nou cu mine și ai mei. Să îmi zâmbești frumos, protocolar și să ne luăm rămas bun. Odată pentru totdeauna. Crezi că se poate? Există astfel de întâlniri? Astfel de oameni? Există cu adevărat?
Minunat, ca-ntotdeauna, mi-ai răspunde. Căci tu ești și rămai impenetrabil. Impasibil în hotărârea ta. Ca o balanța aflată în echilibrul nesigur al vieții. Sau al morții. Ce mai contează, de-acum s-a sfârșit. E totuna. Viu sau mort, de ochiii mei nu te poți ascunde.
Hai, spune tu…
