Doi copii şi-o mâţă

Pentru cine se întreabă, DA, am copii și pisică. Sau mâță, cum o alintă uneori, Matei. Am avut pisică dinainte de a avea copii, de fapt, chiar dinainte de a avea soț pentru că, dacă nu mă lasă memoria, Leonardo, motanul birmanez a ajuns la noi în familie cu aproape o lună înainte de nuntă. Deci nici măcar nu eram o familie (în acte) înainte de a avea primul „copil”: motanul!Nu, nu cred că suntem nişte părinţi iresponsabili pentru că expunem copiii la pericolele părului de pisică. Nu, nu cred că într-un moment de neatenţie pisica o să atace pe unul dintre cei mici sau pe noi, la fel cum nu cred că o să ne mănânce nasul sau o să ne scoată ochiii, în somn! Funnz, totuşi!

Dar cred că, pentru copiiimei, copilăria cu un animal de companie este prilej de joacă şi veselie, că astfel învaţă să respecte şi să iubească animalele, că descoperă ce puteri are omul şi cum trebuie să le folosească inteligent.

Pentru cine se întreabă, DA, am copii și pisică. Sau mâță, cum o alintă uneori, Matei. Am avut pisică dinainte de a avea copii, de fapt, chiar dinainte de a avea soț pentru că, dacă nu mă lasă memoria, Leonardo, motanul birmanez a ajuns la noi în familie cu aproape o lună înainte de nuntă. Deci nici măcar nu eram o familie (în acte) înainte de a avea primul „copil”: motanul!

Deși mai degrabă m-aș fi văzut având un câine, de multe ori viața îți oferă șanse (sub forma unor provocări) care îți demonstrează contrariul. Dar să povestim pe îndelete cum au ajuns micile feline să ne aleagă de stăpâni. Sunt de părere că fiecare are, sau nu, animalul de companie pe care îl merită și, de multe ori, ei, patrupezii, își aleg aparținători bipezi. Valabil şi pentru copii, dar despre asta am mai scris!

Soţul meu, la momentul povestirii încă prietenul meu, avea pisică. Eu nu eram înnebunită după „aşa ceva” (reminescenţă din copilărie a unor întâlniri nu tocmai plăcute cu pisica naşei mele), dar ne-am acceptat, a se citi, TOLERAT reciproc. Apoi, la un moment dat, pisica în cauză a dezertat în vecini. Se pare că se pregătea să devină mămică şi nu i-a plăcut mediul. Sau cine stie 🙂 Cert e că a dispărut din peisaj. Nu, eu nu locuiam acolo, deci nu a plecat din cauza mea!

Cu o lună înainte de nunta noastră, o prietena dragă (care între timp a devenit năşica celui de-al doilea crai, Petru Andrei) i-a făcut cadou omului meu, de ziua lui, o pisică. Am fost să „alegem” pentru că erau un EL şi o EA disponibili şi „dânsul” (aka Leonardo, alintat Leo) m-a cam ales pe mine. Adică, s-a aşezat la picioarele mele şi a început să toarcă. Pur si simplu. Pentru mine nu a fost chiar dragoste la prima vedere, dar văzându-l aşa mic şi speriat (în primele 2-3 zile), ceva din mine m-a făcut să îi ofer… prezumţia de nevinovăţie şi am ajuns să îl iubesc.

Leo era un birmanez destul de sălbatic (în comparaţie cu zvăpăiata de acum), dar foarte afectuos. A fost prima fiinţă care mi-a simţit, încă de la stadiul de embrion, micul puiuţ de om şi mi-a ţinut de urât (bine, şi cald :P) în lungile nopţi când soţul lucra în tură de noapte. Nu prea vorbesc despre asta, dar nu-mi place deloc să dorm singură!!!

Iată şi exemplificarea 🙂

69740_185561761457164_7245308_n 65733_185560254790648_2023176_n 252472_235320189814654_1957679_n

Apoi, a venit pe lume puiul uman nr. 1, Matei Nicolae! Şi, chiar dacă Leo nu a mai avut parte de acelaşi tratament preferenţial şi de întreaga noastră atenţie, a rămas mereu o parte importantă a familiei noastre!

551668_511315545548449_2115298196_n 281726_269427976403875_4578388_n 375868_633584633321539_295799747_n

După cum se vede, Matei a crescut frumos, sănătos şi vesel! S-au jucat, s-au alergat şi s-au mai supărat! Dar mereu, seara i-a găsit prieteni. Leo era primul care mă avertiza când cel mic plângea sau se trezea, dacă nu eram lângă el. Leo era cel care mă avertiza dacă altcineva ţinea copilul în braţe 🙂 Tind să cred că, deşi Matei nu mai ţine minte foarte bine perioada respectivă, i-a prins bine apropierea şi joaca cu un animal frumos, drăgăstos şi uşor posesiv. Numai eu ştiu ce „scandal” mi-a făcut când am lăsat-o pe sora mea să ţină copilul pe piept, când bebe avea vreo 2 luni 🙂 Bine bine, şi ea, Adelina îşi aminteşte, cu siguranţă!

Din păcate, Leo nu mai este printre noi… A avut un accident şi ne-a lăsat pe noi, părinţii, cu sufletul sfâşiat de durere. Poate veţi râde, ştiu că există şi tragedii mai mari, dar vă asigur că, pentru un stăpân de animăluţ, oricât de mic şi „neînsemnat”, această pierdere este una foarte grea…:( Mă bucur însă că Matei nu a înţeles pe deplin ce anume s-a întâmplat, atunci.

Dar ne-am revenit, ne-am adunat şi soarta ne-a dăruit un nou patruped, în persoana domnişoarei Maya! De această dată, stăpânul ales a fost chiar Matei, care avea deja 1,6 ani. Domnişoara l-a preferat, l-a mirosit şi a ales să meargă cu noi acasă. Aşa a început aventura noastră 🙂

1468623_753090031370998_1842834251_n 1231681_714061178607217_658888440_n

Cu o noua prezenţă feminină în casă, eu m-am simţit foarte bine! Aşa de bine încât, destul de repede, un nou membru s-a hotărât că e cazul să apară… Aşa că, bebe numărul doi şi-a găsit culcuş cald şi bun la mine în burtică.

Maya este foarte prietenoasă, curioasă şi mereu gata de joacă! Este mai mică şi mai graţioasă decât predecesorul ei, dar ambii copii o iubesc. Mai nou, cel micuţ, în încercarea de a se ridica singurel în picioare, o prinde şi o foloseşte ca punct de sprijin. Ca să nu mai spun că ea îl păzeşte, vigilentă, ori de câte ori doarme sau se joacă singur.

Fotografii pentru exemplificare, în curând 🙂

Nu, nu cred că suntem nişte părinţi iresponsabili pentru că expunem copiii la pericolele părului de pisică. Nu, nu cred că într-un moment de neatenţie pisica o să atace pe unul dintre cei mici sau pe noi, la fel cum nu cred că o să ne mănânce nasul sau o să ne scoată ochiii, în somn! Funnz, totuşi!

Dar cred că, pentru copiii mei, copilăria cu un animal de companie este prilej de joacă şi veselie, că astfel învaţă să respecte şi să iubească animalele, că descoperă ce puteri are omul şi cum trebuie să le folosească inteligent.

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

2 comentarii la „Doi copii şi-o mâţă”

  1. Hmmm..cu articolul asta mi am dat seama ca nu prea pui poze in articole…Ne ar prinde bine, noua, cititorilor! 😀 Ca sa nu zic ca articolul m a facut sa lacrimez la amintirea lui Leo…Hai, va pup!:*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *