Eu în 20 de secunde şi 30 de cuvinte
Mă gândeam zilele trecute ce anume simţi când viaţa îţi fuge prin faţa ochilor. Când ai în faţă un pericol real şi TU eşti pe punctul de a nu mai fi. Eu poate deveni doar o amintire. La ce te gândeşti atunci, în cele 20 de secunde pe care le ai la dispoziţie? Care sunt cele 30 de cuvinte pe care le poţi spune despre tine, ce va rămâne în urma ta?
Te gândeşti oare la cum erai tu copil? Îţi aminteşti de jocurile şi prietenii care te bucurau? Vei rememora ceea ce spun alţii despre tine sau ceea ce a fost definitoriu pentru ceea ce eşti tu, acum, în prezent.
EU poate însemna multe. EU sunt curajos, sunt visător, sunt implicat, sunt un om bun, sunt un profesionist. Eu sunt un prieten bun. Eu iubesc. Eu respir. Eu mint. Eu trădez. Eu mă ascund. Care dintre toate acestea este esenţial? Până la urmă, ce contează cu adevărat, mai ales în acele clipe.
Se spune că unii pot să îşi vadă viaţa şi să tragă cele mai profunde învăţăminte din ceea ce văd. În doar câteva secunde, pot deveni cu adevărat iluminaţi şi au puterea de a lua totul de la capăt. Descoperă, când sunt pe punctul de a pierde darul care este viaţa, descoperă adevărata lor Misiune Personală. Îşi dau seama că se aflau pe un drum greşit sau care nu îi ducea, cu adevărat, acolo unde vroiau să ajungă.
Eu care sunt AZI, aici poate fi şi de cele mai multe ori, chiar este, influenţa părinţilor, a modului cum am fost crescuţi dar şi a independenţei pe care aceştia au ştiut (sau nu!) să o cultive în noi. Eu de azi va decide corect şi va fi răspunzător pentru ceea ce decide. Dacă a văzut acest model. Dacă şi-a putut explica eficient de unde s-a pornit şi unde se va ajunge. Eu mă implic în deciziile care se iau în legătură cu mine şi viitorul meu sau, dimpotrivă, aştept de pe margine, vociferând sau lamentându-mă.
Eu aleg să folosesc poveştile pentru a creşte puiii de om pe care i-am primit în grijă. Aleg, cu inima plină de iubire, gândindu-mă la ceea ce vreau să cresc în copilul meu.
Tu ce alegi să sădeşti în solul fertil al adultului de mâine? Obedienţă? Pedeapsă? Percepţie asupra conceptelor? Consecinţe naturale sau doar frica de a nu fi descoperit şi sancţionat?
Privesc în jur şi văd, cot la cot cu mine, muncind dar, mai ales, vieţuind, adulţi care se închid în sine vorbind despre copilărie şi zilele de atunci.
Cunosc priviri care se pleacă la gândul umilinţelor trecute, a palmelor nemeritate, a golului din „Pentru că aşa spun eu”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „În bătătura mea, eu fac regulile”, „Tu să nu deschizi gura în faţa mea”.
Da, au fost vremuri grele. Au fost ani teribili şi poate că au făcut şi ei, dragii de ei, cum s-au priceput mai bine. O să îi respectăm pentru că ne-au dat viaţa şi ne-au hrănit. Pentru că ne-au îmbrăcat şi ne-au trimis la şcoală. O să îi iertăm, sper, pentru palmele primite. O să uităm gustul amar al clipelor când eram alungaţi de la discuţii şi eram obligaţi să acceptăm decizii care ne priveau, dar care se luau, ÎNTOTDEAUNA, fără noi.
Dacă EU aleg să fac ALT FEL pentru copiii mei, de ce să fiu judecată? Cu ce drept? Cum să mi se reproşeze că le ofer posibilitatea de alege dintre 2 variante? De ce să îi educ şi acum, tot DOAR cu palma şi vorba dură? De ce sa nu ştie că îi iubesc şi că sunt acolo, lângă ei, la nevoie?
În cele 20 de secunde dinainte de impactul catastrofal, aş vrea să mă gândesc la copilărie. Aş vrea să mă simt iubită. Să ştiu că am iubit cu fiecare fibră a corpului meu şi mi s-a răspuns la fel. Deşi am greşit. Deşi am plâns. Deşi am făcut cale întoarsă şi m-am răzgândit.
Aş vrea să simt că EU a contat. Că i-am făcut mândri şi că s-au bucurat de mine şi reuşitele mele, chair dacă ei ar fi ales altceva. Alt drum. Alte meserii. Alţi parteneri. Alte lupte.
Photo credit: Sorin-Bolog-Photographer
