Eu cred că viața e un sport de echipă

Da, exact așa cum am scris în titlu. Totul a pornit de la o idee care m-a „lovit” în timp ce terminam curățenia de sărbători, în baie. Eram harnică nevoie mare și, în timp ce ștergeam cu drag și spor faianța băii mele albastru indigo, mă bucuram, în sinea mea. De ce? Pentru că, uite, lucrând în echipă cu soțul meu, am reușit să terminăm curățenia. A fost multă muncă, pentru că suprafața de curățat e mai mare acum, la un apartament cu 3 camere și ajutoare nu avem (încă). Ne-am împărțit sarcinile echitabil, ne-am suplinit unul pe altul și acum putem declara misiunea CASA CURATĂ ca fiind un succes!Cine are unul, doi sau trei copii (micuți) înțelege de ce un asfel de demers dus la bun sfârșit cu bine reprezintă o imensă provocare!

Îmi plac oamenii care știu să facă echipe… De la medicul care îmi tratează copiii care, dacă e atent ales, mă va coopta pe mine, ca mamă și fină cunoscătoare a copilului, în ECHIPA de INTERVENȚIE care va descoperi, va tria, va analiza și va trata mica sau mai marea problema cu care se confrunta copilul. Da, știu că medicul are în spate ani mulți de școală și de experiență, dar eu cred foarte tare că soluțiile miraculoase apar dacă lucrăm individualizat. Adică, e util uneori să ieșim puțin din zona noastră de confort, să ascultăm argumentele și temerile omului din fața noastră și să găsim, împreună, cea mai bună soluție. Chiar dacă asta înseamnă să citim ceva în plus, să aflăm mai multe despre o modalitate complementară de tratament sau despre un remediu, să petrecem câteva minute în plus punând cap la cap informații, date și senzații despre cel tratat și mediul lui. Toate acestea nu se pot face dacă sau când consultațiile vin pe bandă rulantă și durează FIX 20 de minute.

Iubesc educatoarele/profesoarele care ascultă și simt copiii. Pe cele care își permit să fie, în fața lor, adevărate și care îi ajută să vadă LUMEA COLORATĂ, dar și când și unde au greșit, fără a-i călca în picioare. Eu cred că astfel de persoane trebuie,înainte de orice, să aibă, pe lângă pregătire teoretică (care nu stă musai în diplomă, cât în dorința și putința/energia de a pune în scenă jocuri/joacă), experiența în lucrul cu diferite categorii de copii, să vorbească deschis cu părinții despre progresul sau, din contră, regresul odraslelor și să fie mai mult mentor/ghid și mai puțin paznic. Poate greșesc, dar îmi doresc dascăli/pedagogi pe care copiii mei să îi respecte și  să îi iubească pentru că merită și pentru că îi îndrăgesc, nu pentru că îi știu de frică.

Îmi plac de nu mai pot colegii de muncă sau breaslă 🙂 de la care ai ce învăța, care nu se tem ca le poți „fura” scaunul sau că le „sufli” avansarea. Colegi care vor sincer să te îndrume, dar respectă faptul că, la un moment dat, vei alege, poate, să faci altfel decât au făcut ei toată cariera lor. Colegi sau șefi care te ghidează și îți împărtășesc din experiența lor, fără a te face să te simți mic neînsemnat, doar pentru că ești tânăr și la început de drum.

Cred în curajoșii care pornesc afaceri noi, având ca singur combustibil pasiunea. Sunt acei oameni care fac echipă cu cei din același aluat, care se înconjoară de trăiri și mai puțin de lucruri. Pe ei, aș paria vise, într-o clipită!

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *