Exercitiu de imaginație/Banca noastră

O dimineaţă leneşă de duminică.

Mă trezesc înaintea tuturor. Lipăi uşurel, ca o pisică, spre bucătărie. Am picioarele goale şi pijamaua cu Mickey Mouse. Simt gresia rece şi zâmbesc. Mereu mă cerţi că nu-mi iau şosete. Sau măcar papuci de casă.

E încă noapte afară şi e linişte în casă. Îmi place să vă privesc dormind, să mă mişc în voie prin bucătărie. Să aşez micul dejun în linişte şi să vă aştept în tihnă, cu o carte şi o cană de cacao fierbinte în faţă.

Azi o să fac… Poate clătite? Ce dulceaţă oi avea la dispoziţie? Aş vrea de căpşuni. Sau de vişine. Mmmm…. Super! Nu este decât dulceaţă de gutui. Dar tot am să fac. Ştiu sigur că o să primesc în dar multe zâmbete. Poate şi pupici lipicioşi.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

E aproape miezul nopţii şi mă trezesc de sete. Mă dau jos din pat, uşor, încercând să nu deranjez copiii risipiţi în poziţii imposibile pe la capetele patului mare. Pisica ridică un pic privirea spre mine, dar nu catadicseşte să se mute mai departe. O ocolesc uşurel, simţind-o cum toarce mulţumită.

Ajung în sufragerie, e întuneric şi razele lunii bat pe covor. Privesc pe geam şi mă bucur să văd că ninge. Mâine iarăşi vom avea de curăţat maşina. Copiii or să se bucure şi iar întârziem la muncă.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Te aştept, ca întotdeauna la ora asta. Mă uit la ceas şi privesc pe geam, aşteptând să primesc un ceai fierbinte. Te aştept în cafeneaua unde am stabilit că ne întâlnim. Probabil eşti pe drum şi sunt nerăbdătoare să te văd, să mă cuibăresc în braţele tale. Au trecut atâţia ani şi încă mă ameţeşte parfumul tău. De fiecare dată când mă săruţi, încerc să îmi revin din dulcea reverie. Au fost mii de sărutări, au fost mii de clipe în care te-am mângâiat încet, memorând fiecare cută şi fiecare rid de expresie. Zâmbeşti prea rar, dar mi-eşti drag aşa grav, serios şi preocupat. Te descopăr mereu ca prima oară şi mă mir cum de s-au aşezat astrele, atunci demult. Dacă tu ai fi ales alt drum…dacă eu aş fi ales alt moment…Dacă era scris să ajungem aici, am fi ajuns, oricum. Aşa mi-ai răspunde, dacă te-aş întreba. Dar nu te mai întreb. Te plictisesc şi te obosesc întrebările. Oricât ţi-aş fi de dragă, mai tare mă iubeşti dacă sunt liniştită, dacă tac şi te privesc doar. Râd. Te privesc venind, de departe şi te recunosc dintr-o mie. Te privesc şi de fiecare dată simt fluturi, ca şi cum ar aştepta doar un semn ca să îşi agite aripile.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Aniii au trecut şi banca noastră, din parc, a rămas la fel. Poate i s-au schimbat puţin culorile, de-a lungul timpului. Poate aleea care trece prin faţa băncii are dale noi, mai puţin tocite şi perfect îmbinate. Banca noastră ne-a adăpostit sărutări timide, la început. Ne-a suportat reproşuri mute şi lacrimi îndelung ascunse. Banca în urmă a rămas când vreunul dintre noi a tăcut mai mult decât putea suporta celălalt. Banca a asistat, mută şi neputincioasă, la înstrăinări grăbite. Banca, iubita noastră bancă din parc, ne-a primit apoi, peste ani, când ne-am iertat reciproc rătăcirile. Ne-a ascultat poveştile, ne-a iertat nespusul şi neiubitul. Acum, străină şi singură, banca îţi este doar ţie tovarăş. Eu, de-acolo de sus, te iubesc. Orice ar fi, întotdeauna te voi iubi. Chiar dacă nu mai sunt să o spun. Chiar dacă nu mai pot să îţi mângâi obrazul drag şi nu îţi mai pot cuprinde pieptul cu braţele albe şi calde.