Iubirea (ne)condiționată

Tocmai am terminat conspectul după prima carte pe care am citit-o integral, în limba română, scrisă de buna și înțeleapta Dr. Laura Markham. Printre ideile pe care le-am primit, ca un minunat dar, în cele peste 200 de pagini, cea care mă inundă și mă motivează azi este iubirea necondiționată.

Poate părea un clișeu, dar vă provoc să închideți ochii pentru câteva secunde, să vă întoarceți în timp, în copilărie și să vedeți, de această dată, cu ochii de adult, o clipă, una singură, în care ați fost sau v-ați simțit învăluiți de iubirea necondiționată a părinților voștri.

Mi-ar face mare plăcere să gust asemenea momente alături de voi, dacă îmi permiteți accesul în acea lume și îmi veți detalia scena printr-un comentariu/mesaj aici sau în privat. Cu toate acestea, înțeleg că vorbim despre clipe prețioase, intime aproape, care, de multe ori nu pot fi transpuse în cuvinte sau simpla lor divulgare pare că le știrbește din magie.

Și totuși… din păcate, vor exista persoane care nu vor avea ce să-și amintească, oricât de mult ar încerca. Pentru că pe ei, iubirea necondiționată i-a ocolit în copilărie. Și astăzi, părinți fiind, obsedați să ofere copiilor totul, se luptă să se vindece. Părinți care caută informații și instrumente, părinți care au cariere și smartphone-uri, care trec mereu cu zâmbetul pe buze. Și doare a naibii toată agitația asta din lumea părinților atașați, informați, cool sau la modă. Pentru că iubirea necondiționată rămâne un obiectiv greu de atins.

Aș vrea să cred că numărul unor astfel de oameni este mic. Aș vrea să pot spune ca toți am trăit copilării de poveste, că ne-am găsit parteneri de viață echilibrați și plini de empatie, gata să aducem pe lume pici bulgări de lumină pe care să îi ghidăm prin viață, fiind generoși, recunoscători și înțelepți.

Din păcate, cunosc adulți care, copii fiind, au fost abandonați la bunici până la vârsta școlii. Cunosc adulți care au crescut doar cu mama și care vedeau în tatăl lor un fel de zeitate, coborâtă pe pământ. Copiii care și-au văzut părinții luptându-se fizic. Am auzit chiar povești despre copiii care li se adresau părinților folosind apelativul „dumneavoastră” și care și-au crescut efectiv frații și surorile mai mici, în lipsa sau absența părinților.

O fi un alt fel de iubire, dar nu e iubire necondiționată.

Și-apoi, celelalte feluri de mici sau mai mari traume. Continua nemulțumire a părinților în fața comportamentelor sau rezultatelor copilului. Mereu e loc de mai bine. Se putea și mai mult. Dar X, Y ce-a făcut? Eu te-am făcut, eu te omor. Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Vă sună cunoscut? Vă trezește ceva amintiri? Se aude zgomotul palmei peste obraz? Se simte trasul de cozi sau, în unele cazuri, de perciuni?

Probabil că sunt puțini cei care vor recunoaște cât au durut – cât dor încă toate acestea. Vom închide link-ul/pagina, tab-ul sau vom da un LIKE pentru a scăpa repede de responsabilitate. Și cu inimile grele, cu miile de întrebări și de lacrimi de atunci, din copilărie, ce faceți? Și ele reacționează la SHUT DOWN?

Copiii nu se nasc răi și profitori. Copiii nu trebuie îmblânziți și supuși. Ei nu sunt sclavi și nici animale sălbatice. Copiii nu ți urcă în cap dacă îi săruți, îi îmbrățișezi sau îi susții. Copiii nu trebuie să se învețe cu greul de mici pentru a crește frumos.

Copilul tău merită iubire necondiționată. Tu meriți iubire necondiționată. Şi asta înseamnă să fii acolo, lângă el. Înseamnă să îţi permiţi să îl asculţi, să îl cunoşti şi să nu fiţi mereu de acord. Iubire necondiţionată înseamnă să fii întreagă în faţa lui, cu greşelile tale şi cu limitele pe care alegi să le impui, cu empatie DAR şi cu fermitate.

Tu oferi iubire necondiţionată ? Tu primeşti iubire necondiţionată? Crezi în ea?

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

5 comentarii la „Iubirea (ne)condiționată”

  1. Eu nu am fost batuta in copilarie insa imi amintesc cu strangere de inima acele momente in care eram intrebata „x si y cat au luat la lucrare” si pentru ca de cele mai multe ori erau note mai mari inevitabil venea si reprosul…
    Insa imi aduc aminte cu drag si ca mama a fost cea care a aflat prima ca mi-am inceput viata sexuala si de data asta fara judecati si lectii din partea ei
    Per total spun ca am avut o copilarie fericita cu putine lucruri pe care le-as schimba
    Si mai spun ca mama e acum cea mai buna prietena

    1. Da, din pacate si aceste comparatii dor. Si lasa urme atat de adanci. 🙁 Ma bucur ca ai o relatie atat de frumoasa cu mama ta, ca reusiti sa gasiti modalitatea CEA MAI POTRIVITA de a pastra aceasta prietenie.

  2. Buna Irina, aici Oana. Un articol frumos si rascolitor… am si eu un pui de om de doar 3 luni caruia imi doresc din suflet sa ii pot oferi aceasta iubire neconditionata….cu toate ca nu imi va fi deloc usor, eu avand un caracter vulcanic de felul meu. Despre mine….e greu sa ma gandesc la copilaria sub 8 ani…mama mea a murit cand eu aveam doar 8 ani, iar sora mea 10….dar apoi pot sa spun ca am avut o copilarie frumoass. Un episod in care am simtit dragostea nemarginita a tatalui meu a fost cand s-a dus sa ia bani imprumut pt ca eu sa merg in excursie, undeva prin clasa a 6-a. Fizic nu am fost traumatizata, dar verbal cu siguranta….de multe ori as fi preferat sa imi dea o palma numai sa nu mai urle….adolescenta nu e usoara. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, imi iubesc enorm tatal si il admir f tare, nu e usor sa cresti 2 fete singur si din copilarie am si f multe amintiri frumoase. Tatal meu, desi om simplu si fara facultati, a avut darul de a ne creste fara a ne compara cu altii si de a ne invata sa fim responsabile si sa ne asumam faptele, iar in plus fiind barbat am avut parte si de o mare doza de libertate pe care mamele mult mai greu ar putea-o oferi. Astazi tatal meu are tot respectul meu si multa dragoste din partea mea, chiar daca eu locuiesc on Germania si el in Timisoara. Te imbratisez cu drag, om cald.

    1. Ma bucur mult ca mi-ai scris! Si mai tare insa, ma bucura faptul ca poti privi senin spre copilaria nu tocmai usoara. Parintii mei traiesc inca, dar nici nu pot sa imi inchipui cum ar fi fost copilaria mea fara unul dintre ei. Te imbratisez cald si te mai astept in vizita, pe blog, oricand simti nevoia! Nu am pretentia ca detin adevarul absolut in ceea ce scriu, dar pun mult suflet si asta este ceea ce imi doresc sa ajunga la cei care poposesc aici. Multumesc pentru poveste, om frumos! Sunt sigura ca de acolo de unde este, mama ta este foarte mandra de tine si va vegheaza pe voi si copiii vostri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.