La taifas cu Sinele – Zilele care nu vor mai fi niciodată (recenzie)

Probabil nu v-am spus niciodată încă, dar pe vremuri, adolescentă fiind, îmi doream să urmez cursurile facultăţii de psihologie şi mă visam tare mândră, doamna psiholog. 🙂 Vremea a trecut, ideile s-au mai schimbat, m-am reprofilat şi am ajuns la alte concluzii.

Cu toate acestea, încă îmi place să ascult un psiholog vorbind, încă îmi pun fel de fel de întrebări privind modul în care funcţionează creierul/mintea/sufletul celorlalţi şi încerc să găsesc cea mai potrivită cale de a rezolva diferite probleme de oameni mici sau mai mari. Încă ajută să stau de vorba cu sinele când simt că pierd controlul.

Despre Cristina Nemerovschi am aflat cu ajutorul editurii Herg Benet. Mi-a plăcut coperta cărţii şi mi-am dorit să o citesc. Nu aveam cum ghici că, deloc întâmplător, voi sta la taifas cu Sinele în exact aceeaşi perioadă.

Cine este Cristina Nemerovschi şi despre ce scrie… aleg să nu vorbesc eu, acum şi aici. O puteţi descoperi pe blogul ei, puteţi să căutaţi interviuri cu ea şi să citiţi cărţile ei. Eu plănuiesc să mai cumpăr câte ceva din ceea ce a scris, în perioada următoare 🙂

Voi relata însă experienţa mea citind şi adulmecând toată lupta cu sinele, cu anxietatea, cu vina, cu întrebările care m-au făcut să strâng la piept această carte.

Întâmplarea (neîntâmplătoare!) a aranjat lucrurile în aşa fel încăt să încep lectura într-o perioadă tulbure pentru viaţa şi sănătatea mea mintală. Nu râdeţi, cred sincer că avem, cu toţii, momente în care suntem la un pas distanţă de marginea prăpastiei. Şi da, prin prăpastie, mă refer la luptele din interior, la dezechilibrele psihice şi mentale, la personalităţi disfuncţionale şi la tot ce derivă de aici.

Pregătind un interviu cu un psiholog, acum o vreme, am primit multe semnale de la persoane ce par a fi absolut în regulă dar care îşi pun probleme de tipul Cum să contracarăm atacurile de panică?

Cartea Cristinei mi-a dat imboldul necesar să trec peste o perioadă agitată, plină de lovituri şi de întrebări fără răspuns. Am conştientizat, o dată în plus, că nimeni nu te poate ajuta dacă TU alegi SĂ ÎŢI faci rău.

Ana din carte poate fi oricare dintre noi. Mai mult, ceea ce gândeşte, simte şi face ea poate fi în perfect acord cu ceea ce ar face un om considerat (şi tratat ca atare) NORMAL.

Să vă spun şi că această carte m-a scos dintr-o depresie mică -mică? Sau că mi-a fost tare ciudă că am ajuns la final. Parcă mai vroiam puţin, parcă mai mergea o pagină, două, treizeci. 🙂

Am o colegă de birou cu care împart frăţeşte cărţile pe care eu dau bani. Le citim (eu prima!), fiecare în colţul ei de lume şi apoi, când e linişte şi nu mai avem chestii urgente de făcut sau e rost de ha-ha şi hi-hi, ori când una dintre noi are ceva de exemplificat, luăm la disecat: subiect, autor, poze (dacă este!), temă, citate (care este!!!)

Ea abia o citeşte. Deci…this is just me, folks!

Îmi spusese dintotdeauna ca încearcă să prindă în poezii frumuseţea fiecărei zile prin care trece, şi că nu există zi fără măcar un moment care să merite ţinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Reţinerea unui moment, a unui sentiment, aşa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, într-un fragment din timp care nu se va mai întoarce, care piere pentru totdeauna.

În câteva cuvinte, vă spun că viaţa la sanatoriu pare mai normală decât ceea ce trăim, uneori, doar în cruda realitate. Şi da, frate, poate n-oi fi înţeles eu mare lucru din cartea asta de introspecţie/dezvoltare personală sau cum veţi considera oportun să etichetaţi această carte, dar mi-a picat la ţanc!

Am avut răgaz, citind-o în tihnă, să stau de vorbă cu sinele, să îl caut de „bube” şi să îi fiu camarad de nădejde. Cred că toţi avem nevoie să fim prieteni cu noi şi cu ceea ce simţim. Să ne bucurăm şi să ne iertăm. Uneori merităm şi e uşor să facem asta, alteori e MUSAI să facem asta pentru a merge înainte.

PS: Fotografiile nu-mi aparţin, mi-am permis să le împumut de pe pagina Cristinei pentru ca volumul meu e împumutat şi naşte pasiuni, undeva 🙂

Facebook Comments
Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

1 comentariu la „La taifas cu Sinele – Zilele care nu vor mai fi niciodată (recenzie)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *