Oamenii mari cum îşi fac prieteni?

Oamenii mari cum îşi fac prieteni? Sau, întrebarea corectă ar fi, oamenii mari îşi mai fac prieteni?

Ieşind în parc, de multe ori, cu puiii de om, observ cum aceştia socializează. Văd cum se apropie de copii pe care nu îi cunosc. Uneori, gravitează o vreme în jurul lor, căutând un moment prielnic sau doar un pretext pentru a intra în vorba sau jocul lor. Sunt zile în care strategia funcţionează bine. Sunt zile în care unul dintre copii izbucneşte „Pleacă de aici. Eşti un bebe. Ne strici joaca”. Uneori, se lasă cu lacrimi şi cu alergat în braţele mamei. Alteori, micul suflet alungat se scutură de praf, se îndreptă de spate (şi pare înalt, puternic şi victorios) plecând spre alte jocuri, spre alţi copii, poate mai prietenoşi.

La oamenii mari, oare cum se întâmplă? Îmi amintesc de vremea în care mama îmi povestea de prieteniile pe care le păstra încă din vremea liceului. Mă gândeam cu jind – prietenii de oameni mari… Care rezistă timpului, distanţei, greutăţilor. Speram să ajung să am şi eu astfel de prietenii. Care să treacă dincolo de orice barieră. Visam să am norocul de a găsi şi păstra lângă mine oameni frumoşi, adevăraţi, care să îmi fie sprijin şi ajutor în clipele dificile. Oameni mari pe care să îi bucure micile mele victorii.

Acum, în nebunia vieţii de zi cu zi, mă întreb cum îşi fac prieteni oamenii mari? Nu ştiu să existe vreun parc unde adulţii să socializeze aşa de candid şi sincer cum o fac puiii de om. Ne dăm like-uri pe Facebook şi ne share-uim poze pe Instagram. Ne invităm unii pe alţii la fel de fel de evenimente organizate de X sau Z, ne isterizăm pe teme comune.

Dar oare prietenia, adevărată, curată şi sinceră, nu e dincolo de toate acestea? Oare prietenii nu sunt aceia care te ascultă cum te plângi de şefi sau de soacră, care te avertizează că la Lidl sunt la ofertă sutienele pe care ţi le doreai sau care te sună sâmbătă dimineaţă să te invite într-o excursie?

Suntem ocupaţi. Tot mai ocupaţi, tot mai singuri şi tot mai departe de ceea ce este cu adevărat important pentru sufletele noastre. Şi totuşi… dacă ar fi să numeri pe degete, TU câţi prieteni buni ai? Câţi dintre ei ar fi gata să fie babysitter pentru copilul tău? Câţi te ascultă când eşti trist şi simţi nevoia să vorbeşti sau să taci lângă un om care te iubeşte?

Oamenii mari cum îşi mai fac prieteni acum, în epoca vitezei, a cumpărăturilor online şi a joburilor care te ţin prizonier zi lumină, la muncă, departe de viaţa ta şi de oamenii dragi? Nici cafelele cu fetele nu mai sunt ce erau odată… Multe dintre noi abia avem timp să facem cumpărăturile săptămânale şi să mai strecurăm, pe ici, pe colo, câte o pauză binemeritată de film/lectură/ceva bun.

Pentru că mi-am propus să fac tot posibilul să întreţin relaţiile de prietenie pe care copilul meu le consideră importante, de multe ori, cu eforturi din partea mea, mă gândesc mult la importanţa unor prieteni.

Cât de mult ne ajută să ne simţim preţuiţi. Cât de faină e senzaţia că cineva te ascultă, te vede, te înţelege, te cunoaşte. Cât de revigorată mă simt după o conversaţie/întâlnire cu prietena mea, cum ne rămân mereu destule subiecte de dezbătut. Sper ca şi ele, prietenele mele, să simtă la fel, vis-a-vis de mine. Sper ca eu, prin ceea ce sunt şi fac, să pot fi de ajutor oamenilor pe care îi iubesc şi vouă, celor care vă faceţi timp să citiţi blogul meu.

Sunt sincer curioasă cum funcţionează prieteniile la voi. Unde v-aţi cunoscut acei oameni special (my people, cum spune Meredith Grey)? Cum faceţi să întreţineţi aceste relaţii şi cum reuşiţi să vă bucuraţi de beneficiile unor prietenii între oameni mari, de-a lungul timpului?