De ce aleg ALT FEL…

Post edit: Această postare a fost scrisă și publicată pe blog în toamna lui 2014. August 2018 a adus câteva modificări și am simțit nevoia să apară și aici.

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: cum aleg la prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….ALEG/AM ALES

Aleg -Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei(da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

Aleg – NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține proteinele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli. Copiii mei vor afla, în timp, DE CE am ales astfel și vor putea decide pentru ei, la momentul în care vor fi pregătiți.

Aleg – ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

Aleg – PURTAREA ERGONOMICĂ – Mi/ni se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și în mai multe sisteme de purtare. Wrap-ul elastic și apoi Manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite. Prin mâinile mele au trecut alți copii și părinți lor pe care i-am ajutat, zâmbind, să aleagă și să regleze un sistem de purtare sau altul. Am făcut asta VOLUNTAR, fără a lua pentru mine decât bucuria că am mai văzut un pui de om la pieptul părintelui. Unii au apreciat timpul și disponibilitatea mea, alții nu.

Aleg – SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

Aleg – ATTACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de parentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții/socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce:P) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

Aleg – JOCURI ȘI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

Aleg – COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tac/mă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un om/loc/o situație nu mai „corespunde”, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

Aleg – SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun, scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singură, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

Aleg – România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Later edit – În august 2018, țara asta, pe care o iubesc și pe care o aleg pentru mine și copiii mei se desface în bucăți. Unii se fac doar că plouă. Unii se tem pentru siguranța lor, pentru pâinea pe care o vor pune mâine pe masă. Unii zâmbesc și fac frumos, la TV.

M-am gândit mult dacă să spun sau nu. Dacă să tac sau nu. Este, ca de obicei, o chestiune de alegeri. Pe care le faci sau pe care le accepți. Pe care le iei tu, cu puterea ta (multă, puțină, dar A TA).

Eu nu am fost acolo, în piață. Eram cu copiii la mare. Am aflat apoi, cu teamă și gust amar în gură. Poate nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ca despre multe alte lucruri. Dar cred că merit(ăm) niște explicații. Cei care au fost acolo și nu au înțeles DE CE și mai ales DE CE AȘA, merită să poată privi mândri, cu fruntea sus. Încerc să fac un rezumat, să le explic într-o poveste, copiilor mei care e treaba.

Din ceea ce au scris oameni pe care îi stimez pentru ceea ce sunt și fac, vă invit să vă faceți VOI o idee…

Piața Victoriei în seara de 10 august, evenimentele prin ochii mei

Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?

Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?

Partidul Trei Ponei pentru că dorim să ne creștem nepoții în casa părintească

Cine ne mai salvează acum?

Nu e nevoie să citiți fiecare postare pe tema asta. La fel cum nu e nevoie să reacționați cu un LIKE sau SHARE la comentariile celor pe care îi cunoașteți sau nu , dar simțiți că vă place vorba/gândul/fotografia lor. Musai ar fi însă doar să vă puneți VOI întrebări. În sufletul vostru. Pe întuneric sau lângă partener, într-o discuție. Poate că doar primul pas e cel mai greu. Și odată ce l-ai făcut, devine mai ușor. Poate…

Facebook Comments

Cum e viața fără telefon?9 lecții de viață

Dumnezeule, există așa ceva? În 2018, pe bune? Oameni care pot trăi fără telefon? Pfff…. Dacă n-aș fi trăit chiar eu această experiență, nu credeam că se poate supraviețui. Dar să începem cu începutul…

Cum am rămas fără telefon

Ei bine, se făcea că din vreme în vreme mi se tot cerea să actualizez aplicațiile. Eram de acord și puf! telefonul meu cel deștept îmi spunea că nu mai are memorie. Și eu, ca un vinovat cuminte ce eram, mă apucam să șterg din pozele (multe!) pe care Whatsapp le descărca. Am încercat chiar să îmi conving o parte dintre prieteni să mutăm conversațiile pe Telegram 🙂 Mai goleam puțin memoria cache. Mai făceam salvări ale pozelor mele pe laptop și le ștergeam din telefon.Mai dezactivam aplicații pe care nu le foloseam sau nu înțelegeam eu exact ce anume fac ele. Și încercam iar. Uneori mergea. Dar peste câteva zile se repeta istoria. Și am obosit. Și mă enerva treaba asta. Mai ales că acest telefon a fost ales fix pentru că soțul din dotare știa că am nevoie de spațiu 🙂

După multe astfel de episoade, după ce am fost acuzată ca „l-am stricat” (fie vorba între noi, nu mi se părea atât de important să fac în fiecare zi curățarea cache, dar na…). Am cedat. I-am vorbit frumos. Telefonului. L-am privit chiorâș și i-am zâmbit suav. La garanție cu tine!

Fără telefon în concediu

Viața mi-a oferit această surpriză cu telefonul fix când mi-era lumea mai dragă. Am decis că vacanța la mare fără telefon nu va fi extrem de greu de dus. Numai bine fac pauză de la tonele de minute de comunicare (cum spunea soțul meu, mustăcind). Zis și făcut, plecând din oraș, în drum spre vacanță, ne-am oprit la distribuitor și am lăsat telefonul acolo. Și viața mea (a se citi BIATA MEA VIAȚĂ :P) fără telefon a început.

Au trecut de atunci…17 zile lungi. Fără să știu cât e ceasul. Fără să îmi aduc aminte de lista de cumpărături. Fără să fac schimb de mesaje cu unii sau alții. Fără să fac poze. Fără să monitorizez cantitatea de apă pe care o beau. Fără să fac poze cu farfuriile echilibrate (sau mai puțin) pe care le mâncam. Fără să îmi dau CHECK IN și fără să anunț întreaga suflare a celor care mă cunosc și apreciază CÂND, UNDE, CU CINE, CUM și DE CE. Fără alarme. Fără notificări.

Ați spune că viața e mai liniștită fără telefon. Da! Sau poate nu. Primele zile am fost așa cum îmi închipui că sunt cei care se luptă cu nevoia unui fum sau unui gât de …ceva 🙂

M-am trezit de vreo 2-3 ori disperată că nu am încărcat telefonul. Mi-am verificat de vreo 5-6 ori geanta în căutarea lui. A telefonului. Palpitații nu pot raporta, dar mers vioi, bronz uniform, sare din belșug în păr și funcționarea optimă a ambelor urechi DA.

După primele câteva (2-3) zile a început să fie de-a dreptul interesant. La București a trebuit să fac pe hârtie traseele pentru a ajunge la locațiile unde aveam treabă. Cu siguranță știți și voi ceva bancuri privind femeile și orientarea în spațiu. Țineți-le pentru voi, răutăcioșilor! 😛

La mare, stabileam „planuri” prin care să mă pot întâlni cu soțul și copiii la anumite perioade de timp,dacă trebuia să ne despărțim. Am verificat obsesiv soldul cardului, dar asta e mai puțin important (știe cineva cum se pot direcționa și SMS-urile către alt număr?). Dar, una peste alta, slavă cerului și tuturor sfinților, după aventura fără telefon, am supraviețuit.

Ce am învățat fără telefon
  1. Se poate supraviețui.La limita existenței. DAR se poate!!!
  2. Cât timp pierd(em) butonând telefonul aiurea!!!
  3. Există multe moduri în care poți suplini lipsa telefonului – de la listele de cumpărături scrise pe hârtie, la treseele scrise în agendă, la stabilirea unor intervale orare anume în care poți fi contactat și unde anume, etc.
  4. Mi-am oferit o pauză de la a alerga mereu. Programări, notificări, alarme – toate ne stresează, ne fac să fim contratimp, să simțim nevoia de a bifa constant cât mai mult, cât mai repede, cât mai ușor.
  5. Am redescoperit scrisul în agendă. 🙂 Am redescoperit cât de mult îmi place să citesc și să mă bucur de oameni, de conversații, de odihnă. Fără limita de timp, ci doar de chef și conjunctură.
  6. Am avut mai mult timp de scris, de meditat, de bibilit la postările de pe blog.
  7. Am fost mai activă pe pagina de FB a blogului și am încercat să pun constant semne către voi, prietenii mei 🙂 Între timp, am aflat că s-au schimbat ceva algoritmi pe acolo și nu primim notificări decât de la o parte dintre cei cu care interacționăm (cele mai frecvente persoane), deci e bine să revedeți periodic unde vă place să „ardeți” timpul pe FB și cu cine, unii pot intra în lista scurtă, alții nu prea 🙂
  8. Am realizat cât de puțin îmi exersez memoria. Pot reproduce, din memorie, doar vreo câteva numere de telefon. Evident, există agenda telefonică, dar important este să fie actualizată cât de cât, nu?
  9. Lista rămâne deschisă…încă nu mi-am recuperat telefonul. Aștept cu mare interes părerea celor de la service (Depanero) privind puterea de reîncarnare a telefonului meu.
Mai stau/vreau fără telefon?

Aici, o să vă spun că răspunsul nu este unul simplu. A fost și este o  perioadă interesantă, destul de încărcată de semnificații și cred că este o experiență MUST DO pentru fiecare dintre noi, măcar o dată în viață.

Da, recunosc, fără telefon mi-a fost și îmi este destul de greu, evident. Dar nu imposibil. Recunosc deschis că m-am cam temut de această experiență când soțul meu mi-a propus asta. Am amânat momentul cât de mult am putut și în ultima seară m-am despărțit de El, telefonul care mi-a scos peri albi cu ochiii (aproape) în lacrimi.

În trecut, am avut mereu un telefon de rezervă unde am putut pune cartela și pe care l-am folosit, în perioada de avarie. E adevarat că și acum, apelurile mele au fost redirecționate către numărul soțului și că am avut acces (limitat!) la telefonul lui. Chiar și conexiunea la internet m-a ajutat, în special de pe laptop, în perioada concediului, dar mult mai puțin decât de obicei. Să zicem undeva la 1 h/zi, seara sau în pauza de prânz, când copiii dormeau.

Și ce dacă eu am fost fără telefon, te întrebi…

Chiar așa, ce naiba o fi așa interesant la povestea asta. De ce am consumat timpul meu (și pe-al tău, dacă ai parcurs textul până aici)scriind despre așa ceva? Ce a vrut să spună autorul, de fapt?

Se poate trăi fără telefon. Viața e mai tihnită puțin. Am văzut lucrurile puțin mai real, fără a fi mereu conectată la toată comunicarea online. Fără telefon, m-am rupt puțin de ceilalți, dar, îndrăznesc să cred, m-am apropiat mai mult de mine. Și asta este un pas în direcția corectă. Poți încerca și tu, poate vei fi surprins ce anume vei descoperi. 🙂

PS: Nimeni nu a suferit leziuni importante în această perioadă. Oamenii (mici și mari) care m-au însoțit în această minunată aventură există încă, întregi, vorbesc la fel (de mult, unii!). Iar dacă a mai trăt cineva astfel de experiențe tranformaționale, v-aș fi recunoscătoare să îmi fiți alături. Am impresia că sunt singura de pe planetă 🙂 și este un blestem pe care mi l-am atras cumva.

Photo credit: Pixabay.com

Facebook Comments

Alimentaţia echilibrată. Experţii la microfon. Partea a 2. SMfP 2018

Despre primele idei generale desprinse din experienţa Social Media for Parents 2018 am scris deja – moderaţie, nu-i uşor să fii blogger, dar nici imposibil, respectă-te pe tine (și pe ceilalți!)  şi oferă copilului părinţi întregi, bucuroşi să fie acolo. Acum, despre alimentaţia echilibrată la mici şi mari, din tot ce am auzit atunci şi ce am mai aflat de atunci încoace.

Ce-mi veni cu alimentația echilibrată

Mi-a plăcut mult faptul că la un astfel de eveniment, cum e Social Media for Parents, organizatorii (Evensys) au simţit necesar să aducă la masa discuțiilor câţiva specialişti din zona de sănătate. Mă refer la Mihaela Bilic, Mirela Horumba, Sorin Cadar, Valeria Herdea, Ana Maria Iulian.

Dacă despre primii 3 vorbitori am adus vorba deja, voi reuni aici cele câteva îndemnuri referitoare la alimentaţia copiilor (şi a adulţilor, pentru că… ei bine, cei mici preiau fidel ceea ce observă ), evident, trecând în revistă ceea ce cred/aplic eu, în familia mea.

Deci, ce spun experții?

Deşi nu am prins decât puţin din intervenţia Valeriei Herdea, medic de familie- Preşedinte al Asociaţiei pentru Educaţie Pediatrică a Medicilor de Familie (how cool is this?), mi-a plăcut tonul degajat al discuţiei şi citind ce au scris deja o parte dintre bloggerii prezenţi, am simţit nevoia să stiţi şi voi cum se vede această necunoscută  – alimentaţia – din banca specialiştilor către care ne îndreptăm, când avem nevoie de răspunsuri.

Foarte frumos a sintetizat informaţia despre trenduri în nutriţie Ana Maria Vasilache, mămică de 3 (în curând!) pe care am descoperit-o la cel de-al doilea treat în materie de blogging din luna trecută. 🙂

De asemenea, mi-a placut că doamna doctor pledează pentru un parteneriat părinte-medic, pentru comunicare între cele două părți și, Yey! pentru moderație.

S-a vorbit despre diversificare, acest bau bau al lumii mamelor şi mi-am amintit cât de des revin întrebările Cu ce încep? Câte mese?Ce cantitate? în grupurile de mămici unde (încă) mai activez.

Un alt mesaj transmis de către vorbitori, mai mult sau mai puțin nuanțat, a fost acela de prezență conștientă, activă, vizibilă în viața copiilor noștri. Fie că ne referim la mesele împreună, servite fără electronice alături și într-o atmosferă caldă, conectați unii la alții și împreună la familie, ca la un membru drag :), fie că vorbim despre implicarea copiilor în prepararea hranei – cât mai simplu și mai colorat, toate ar fi bine să ducă spre o situație ideală.

Alimentația echilibrată – în practică la noi acasă

Masa împreună, măcar o dată pe zi, când suntem acasă este una dintre obsesiile mele. Da, se mai întâmplă și să facem picnic în sufragerie sau să mâncăm în altă companie (reuniuni de familie, aniversări, etc.), dar pe cât posibil, îmi învăț copiii că masa împreună este un prilej excelent de a vorbi cu cei dragi, de a afla cum le-a fost ziua, care a fost momentul WOW al dimineții și ce au învățat nou. Da, a început ca un joc, cu întrebări repetate, dar ne-a intrat repede în obișnuință și acum mi se pare ciudat când nu reușim să avem parte de așa ceva.

Despre principiile diversificării, recomandările doamnei doctor Valeria Herdea și cum a fost la noi această etapă, voi scrie pe larg, într-o altă postare. 🙂

Dr. Anamaria Gabriela Iulian este un alt om pe care l-am descoperit cu bucurie la eveniment și vă voi spune și de ce. Pentru că din postura de medic nutriționist, organizator al unor tabere  de Nutriție și Dezvoltare Personală pentru Copii, dar și co-autor a 2 manuale de educație pentru un stil de viață sănătos, mi-a validat câteva dintre alegerile alimentare pe care le-am făcut pentru copiii mei.

Mai exact, impactul alimentelor consumate în prezent ne-a transformat profund percepția asupra gustului cu consecințe grave, dar încă insuficient evaluate: alergii, tulburări de dispoziție, afecțiuni cardiovasculare, neoplazii, boli neurologice degenerative, obezitate morbidă.

Pare destul de dur spus, dar DA, sunt motive pentru care oamenii aleg să consume un anume fel de mâncare, în defavoarea altuia. Motive valide pentru care unii reduc treptat consumul de carne, elimină folosirea zahărului sau aleg să cumpere conștient, cu respect pentru mediu și producătorii locali.

Câteva recomandări…de bun simț

M-am bucurat să văd că recomandările sunt simple și (relativ) la îndemână:

1. Alegeri alimentare corecte
2. Bun management al stresului – cultivarea emoțiilor pozitive
3. Mișcare – de orice fel

Beneficiile unui comportament alimentar corect sunt multe și cred ca fiecare dintre părinții prezenți la eveniment (sau dintre voi, cei care citiți abundența de informații din online) și le dorește pentru sine și pentru copil:
1. energie crescută
2. bună-dispoziție
3. poftă de viață – faimosul “joie de vivre” mediteranean
4. imunitate optimă
5. formă fizică de invidiat
6. menținerea pe termen lung a kilogramelor mult visate

Și eu cred, cu toată inima că o alimentație echilibrată poate fi cheia spre un astfel de deziderat. Concret, ni se propune o strategie din 10 pași și anume:

– 3 mese și 2 gustări
– Mic dejun obligatoriu
– Think green 🙂
– Gustări – fructe de sezon
– Farfuria sănătoasă
– Uitați dulciurile
– Mișcare – “less is more”
– E-movere – gratitudine( reinventare/resimbolizare)
– Motivație –  ca driver al unui stil de viață sănătos
– Repetitio est mater studiorum

La final, concluzii și semne de intrebare

Sună simplu sau pare ideal ? Depinde de fiecare. Am văzut că au existat voci în sală care nu au fost foarte impresionate, așa cum mi s-a părut că recunosc și câteva priviri luminate de un AHA moment :), ca și mine.

E absolut ok ca puiul de om să nu sară în sus de bucurie de fiecare dată când îi oferi cine știe ce minunăție pentru care ai petrecut n ore în bucătărie. Între 2 și 6 ani, apetitul lor este foarte variabil tocmai pentru că se dezvoltă diferit și într-un ritm alert.

Nu odată am trecut printr-un montagne russe de vreau și eu ceapă și eu nu mânânc mâncare verde! Dar, cu răbdare și curaj, au trecut. Toate. Au venit altele. Gustul se educă și se pliază, în timp, astfel încât copilul va ajunge să facă exact ce faci tu (nu ceea ce predici, deci mare atenție!)

Implicarea copiilor în pregătirea mesei și/sau în procurarea ingredientelor poate fi o soluție salvatoare, merită încercat! Eu îi duc uneori la țară, să vadă cum/de unde vin legumele, cum se hrănește o văcuță și nu mică mi-a fost mirarea că își amintesc încă o grămadă de detalii din aceste călătorii. De asemenea, faptul că li se permite să aleagă ce fruct (preferabil,de sezon) vor primi la gustare oferă puiului de om șansa de a gestiona o parte din responsabilitatea propriei alimentații.

Un mare thumbs up pentru lista de NU prezentată de doamna doctor:

  • Nu trebuie obligat să mănânce
  • Nu primește atenție excesivă
  • Nu insistăm cu alimente noi
  • Nu mănâncă asistat de gadget-uri sau televizor
  • Nu primește recompense dulci dacă mănâncă
  • Nu primește gustări sau fresh-uri (între mese/în afara celor deja în meniu/la nimereală/de context)
  • Nu primește laude pentru că mănâncă

Voi câte le bifați? Citind, îmi dau seama că încă mai fac(em) greșeli. Dar nu e sfârșitul lumii, cred că este important să conștientizăm, să aplicam și să mergem înainte.

Până la vârsta de 3 ani un copil ar trebui să aibă porțiile de mâncare de 1/2 din cele ale adultului, iar pana la 6 ani de 2/3 din aceeași farfurie de om mare. Din păcate, tindem să oferim porții mult prea mari și insistăm să nu rămână nimic în farfurie că, deh…puterea ta stă în ultima bucățică, ați auzit asta vreodată?:(

Concluzia: Părinții sunt responsabili pentru dobândirea unui
comportament alimentar corect și pentru inocularea principiilor de alimentație echilibrată.

Facebook Comments

World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – http://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia „cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de „egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii „good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!

Facebook Comments

Efectul scrisului pe blog. Şcoala DPT 15. Cum faci să aibă sens

Al doilea eveniment de parenting/blog-ing la care am participat în scurta şedere la Bucureşti. Al doilea DPT la care particip şi sunt bucuroasă că am putut fi acolo. Sunt recunoascăatoare pentru tot ce am primit (informaţie utilă, tips & tricks, teme de gândire, socializare cu oameni faini, motivaţie să continui, giveaway de la sponsori).

Despre primul eveniment – Social Media for Parents – am scris deja. Partea a doua – Blog Talk a fost puţin mai tehnică, s-a vorbit despre responsabilitatea celor care scriu, despre importanţa caracterului OMULUI din spatele tastelor şi cred că o parte din informaţiile preluate de acolo sunt de interes pentru voi, cei care citiţi aceste rânduri.

Sâmbăta dimineaţa, ca în fiecare lună, o mână de oameni cu drag de scris şi blog, s-au întâlnit la DPT 15. Cele două maestre de ceremonii (Ana şi Lavinia) reuşesc de 2 ani de zile să aducă în faţa noastră teme de interes într-un format atractig, Digital Parents Talk.  La mulţi ani, oameni dragi şi faini! Fie ca misiunea voastră – de a crea o comunitate de părinţi bloggeri conştienţi şi creativi să vă împlinească pe cât oferiţi celor din jur 🙂

Din punctul meu de vedere, dincolo de mici nuanţe legate de CUM, CÂND şi PENTRU CINE scriem pe blog, am înţeles, încă o dată, cât de important este să fii TU  în textele tale, să fii ACOLO şi să fii UMAN.

Mi-a plăcut sugestia de a coborî mai mult în offline, de a ne implica activ în comunitate şi cred că este un sfat înţelept, realizabil. A avea un blog este o parte din viaţă, dar nu trebuie să fie un glob de cristal în care te ascunzi şi de unde îţi arunci frustrările spre lume, oricât de „sănătoase” ar fi (sau ţi se pare ţie că sunt).

Cred cu tărie că blogging-ul, ca formă de exprimare a experienţelorşi personalităţii, este un act de a te arăta lumii aşa cum eşti. Suntem cu toţii oameni, cu bune şi mai puţin bune, cu momente WOW şi clipe BLEACH, cu susţinători şi  (din păcate) contestatari. Toate, absolut toate, fac parte din viaţă, iar ceea ce alege fiecare dintre noi să prezinte public, pe blog/FB/Instagram este o chestiune de alegere, de cele mai multe ori.

Îţi asumi ceea ce scrii. Eşti (sau poţi deveni) formator de opinie, poţi influenţa pe cei din jur, deci ATENŢIE la mesajul pe care îl transmiţi. Alege cu atenţie informaţiile pe care le dai mai departe şi modul în care faci acest lucru.

A scrie sincer, cu sens şi poate cu autoironie nu este uşor. De ce? Pentru că înseamnă să fii (pe alocuri) vulnerabil şi asta nu este o experienţă suportabilă pentru oricine. Dar nu e imposibil 🙂

Apoi, o altă concluzie pe care o subliniez este că succesul, de orice fel ar fi el, vine cu multă muncă. Nu cred în vedetele apărute peste noapte, nu cred în „înţelepciunea” picată peste tine din cer şi în portretele super fardate, scoase din cutie mereu.

Oi fi eu mai sceptică, dar cred sincer că echilibrul este cheia şi mă bucur foarte tare când aflu că oameni pe care şi voi şi eu îi citim (Ana Nicolescu, Ioana Chicet Macoveiciuc, Cristina Oţel, Cristina Ologeanu, etc.) sunt dispuşi să spună lucrurilor pe nume, cu + şi -.

Pentru mine, care am pendulat cândva între meseria de JURNALIST şi restul opţiunilor, discuţia privind posibilele influenţe pe care această profesie le aduce în scrisul pe blog a fost de-a dreptul revelatoare. Concret, am simţit că îmi lipsesc (încă) noţiuni teoretice importante, dar m-am bucurat că scriu din suflet, fără a urma dumnezeieşte vreo reţetă.

Mi-am luat notiţe şi sper să îmbunătăţesc tehnica de scris. Ajută mult şi cititul, deci NU DEGEABA trag de mine cu provocări de lectură. 🙂

Mi-am dat seama că, în entuziasmul meu de moment privind X subiect sau Y situaţie, (mai) pierd din vedere util-ul pentru cititor. Aici voi mai lucra, cu siguranţă!

Am înţeles că validarea mea ca blogger bun nu vine neapărat din numărul de like-uri sau din părerea mamei despre textele mele. Nu este doar despre asta. Dacă eu mi-s ok cu mine şi ceea ce ofer sufletului meu scriind pe blog este ceea ce am nevoie, este primul pas. Se adaugă apoi partea mai tehnică a unui text, modul în care verifici informaţiile şi sursele folosite, imaginea de ansamblu a textului, când îl publici şi cum îl promovezi.

La partea de socializare am descoperit oameni faini, unii dintre ei au căpătat un chip şi despre alţii am aflat lucruri noi. Mi-e puţin ciudă că Piatra Neamţ e aşa departe şi nu pot participa mai des la astfel de întâlniri, dar încerc să aduc acasă, la voi şi aici, pe blog, plus valoare de la întâlnirile la care pot ajunge.

Câteva sfaturi care mie îmi prind bine, poate ajută şi pe cei care nu au fost la întâlnire, dar sunt pasionaţi de subiect:

  • Limba română corectă nu este OPŢIONALĂ, ci OBLIGATORIE. Cu atât mai mult cu cât avem pretenţii că suntem creatori de trenduri, ok?
  • Diacritice! Pentru că nu e ușor de parcurs un text în care trebuie să ghicești din context dacă e vorba de pana, pană sau până. (idee preluată ad literam de la Cristina Ologeanu de la Blogulmamei.ro – mulţumim pentru timpul investit şi pentru notiţe. pentru mine, cel puţin sunt de mare ajutor 🙂
  • Cei care au deja succes în lumea bloggingului recomandă concizie în text şi exprimare(propoziţii scurte, cuvinte simple, cu înţeles direct, descriptiv), informaţie verificată (din mai multe surse).
  • Poate ajuta un CAP LIMPEDE când textul e gata sau recititrea lui a doua zi, înainte de publicare.
  • Pentru textele mai pragmatice este uşor şi util să urmăreşti structura unui text jurnalistic – să răspundă următoarelor întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut). 
  • Este foarte important cum/unde te poziţionezi în tratarea unui subiect, oricare ar fi el. Nu deţii adevărul suprem, deci NU ARĂTA CU DEGETUL! 

Întâlnirea a avut loc la OK Center – de acolo sunt şi frumoasele fotografii realizate de Mihai Răitaru – mulţumim pentru răbdare, cu siguranţă nu este o misiune uşoară să fii pe fază cu atâtea voci feminine în jur 🙂

Sponsorul oficial a fost Lidl România – un loc în care ne place să ne facem cumpărăturile şi pe care îl recomandăm cu drag.

 

Facebook Comments

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche „Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat „mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Facebook Comments

Social Media for Parents 2018. Experţii la microfon. Partea 1

 

Când viaţa devine grea 🙂 şi parenting-ul pare că nu mai e distractiv, e cazul să dăm refresh. Concret, mă bucur că există evenimente ca SMFP 2018 sau Social Media for Parents. Anul acesta am reuşit să îmbin armonios 2 evenimente legate de blogging în luna iulie.

Dar ce este Social Media for Parents 2018?

Social Media for Parents este, pe înţelesul tuturor, un loc de întâlnire pentru bloggeri care activează pe nişa de family/parenting. Adică părinţi sau aspiranţi la titlul acesta. Din orice colţ al ţării ai fi, dacă scrii despre/pentru părinţi şi te interesează ce este nou/hot/în trend în acest domeniu, este o experienţă utilă să ajungi la o astfel de întâlnire.

Eu anul trecut am aflat despre SMFP după ce deja avusese loc. Mi-ar fi plăcut să ajung, dar am compensat cu experienţa Webstock 2017 🙂

Anul acesta m-am bucurat când am văzut lista vorbitorilor de la aceast eveniment 🙂 De ce? Pentru că fiecare dintre ei „promitea” mult din punctul meu de vedere. Pe unii dintre ei îi mai auzisem sau îi urmăream, cum este cazul Otiliei Mantelers, Anei Nicolescu, Ioanei Chicet Macoveiciuc sau Cristinei Oţel.

Pe alţii i-am descoperit acum şi am bucuria să vă fac şi vouă cunoscute gândurile şi ideile lor 🙂 Pentru că, de fapt, acesta este motivul pentru care am investit timpul meu în participarea la acest eveniment, nu?

Nu am să vă plictisesc  cu detalii tehnice despre care noi, bloggerii vorbim, tocmai pentru a impartasi experienţe comune şi a găsi modalităţi prin care mesajul nostru să ajungă mai repede şi mai pe înţeles la voi.

Dar voi lăsa câteva  idei generale de la Social Media for Parents 2018:

Despre Otilia şi ceea ce ne-a învăţat când ne-am cunoscut, la Piatra Neamt am mai scris. Şi acum, la întâlnirea de la Hotel Caro a întărit faptul că Nu trebuie să fii perfect. Mi-a plăcut mult faptul că Otilia oferă exemple clare pentru a exemplifica ceea ce spune 🙂 Pentru a-ţi putea asuma rolul de părinte pentru copilul tău este necesar să cunoşti (=conştientizezi) şi să înţelegi venirea ta PE lume şi tot parcursul tău de până acum.

Uşor de spus, mai greu de făcut. De ce? Pentru că mulţi dintre noi au răni nevindecate, frustrări cărora nu le-am făcut faţă corect şi lucruri pe care le-am înghiţit pe nemestecate, iar acum fiecare dintre acestea revin.

Ai simţit vreodată că marea majoritate a sentimentelor pe care le ai azi, ca adult, vin din experienţa ta de copil? Ei bine, este extrem de important să nu amestecăm experienţele, să nu transferăm rolul de ascultător şi mediator al lecţiilor tale propriului copil. Concret, Otilia spune aşa: Rezolvă-ţi problemele în compania unui adult, la fel şi frustrările.

Copilul tău îţi va pune constant în faţă o OGLINDĂ pentru a-ţi arăta punctele tale slabe, până când vei lucra la ele. Poţi vindeca o traumă şi curăţa o rană doar oferindu-ţi prilejul de a trece iarăşi pe acolo, prin acelaşi parcurs 🙂 Perspectivă destul de înfricoşătoare, pentru noi, adulţii de azi. Care trebuie să fim stăpâni pe situaţie şi pe reacţiile noastre, mereu.

Util mi s-a părut şi sfatul de a selecta foarte atent nuanţele şi vocile din capul nostru: a cui este vocea „nu vreau să greşesc”? A cui e vocea care te obligă să fii perfect în parenting?

Nu te mai agresa!!! Fii un părinte OK, nu unul perfect. Este calea sigură pentru a creşte pui de om echilibraţi, care văd UMANUL din tine, nu doar REGULA, NORMA.

Fii sincer cu tine şi cu puiul de om.

Nu este nevoie ca tu să rezolvi traumele copilului, pentru asta există ajutor specializat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru traumele tale şi/sau ale partenerului. Venind de la un expert în parenting şi specialist în joaca terapeutică cu copiii, mi se pare, cu adevărat, una dintre ideile WOW ale evenimentului.

De asemenea, un părinte care poate fi un model bun pentru copilul lui este un părinte care trăieşte pentru sine, care se bucură de viaţă şi de experienţe. Nu trăi exclusiv prin copil şi pentru el – un gând luminos pe care sper să în purtaţi în suflet ori de câte ori sunteţi coplesiţi.

Despre ândemnurile Mihaelei Bilic  voi mai vorbi, curând – pregătesc un material mai amplu. Las aici doar câteva idei îndrăzneţe, mai ales venind de la cineva care nu este părinte:

Copiii se nasc cu instinctele corecte şi foarte conectaţi la propriul sine

Dezechilibrele alimentare vin din probleme psihologice, comportamentale, lipsuri afective

Hrăneşte-ţi copilul mai des prin prezenţa ta conştientă, lângă el

Mirela Horumbă, „psihologul părinţilor”a vorbit despre metoda EU POT în acţiune (kids skills). Subiectul a fost oarecum învăluit în ceaţă şi nu am înţeles foarte clar cum anume se aplică şi unde, dar promit că voi cerceta 🙂

O idee de bază care mi-a plăcut este referitoare la echilibrarea prin hrana emoţională zilnică. 

Am rămas plăcut surprinsă de intervenţia dr. Sorin Cadar – medic primar ORL şi preşedinte al Asociaţiei Române de Homeopatie Clinică. Mesajul lui a fost unul simplu, dar foarte puternic, după gustul meu 🙂

Cu riscul de a-mi atrage hater-i pe acest subiect, cred că mesajul este important.

Idei simple, daca nu aveţi vreme/chef/răbdare să ascultaţi cele 10 minute de emisiune:

1.  Alopatia este comodă şi rapidă, dar prin ABUZ, devine nocivă

2. Limita unde poţi atinge abuzul este capacitatea organismului de a integra ceea ce îi oferi

3. Pentru a avea rezultate, este necesar să aplicăm corect metodele şi să beneficiem de discernământ medical

4.Oamenii nu sunt poligon de încercări. Ei trebuie trataţi corect, la timp.

Pe scurt, la o primă vedere, despre aceste subiecte am luat notiţe la Social Media for Parents 2018. Am câteva idei noi pe care vreau să le dezvolt, deci veţi mai auzi despre cei care au venit cu material pentru mine şi cu informaţii pentru voi 🙂

Deşi Social Media for Parents a beneficiat de transmisiune în direct, probabil o parte dintre voi nu aţi aflat decât acum despre eveniment. Îmi face plăcere să ştiu cum vedeţi voi temele acestea – sunt utile? E nevoie de astfel de informaţii?

 

 

Facebook Comments