Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

Facebook Comments

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Facebook Comments

Când vorbele tac…

… și plânge inima, mă așez în genunchi și mă rog. 

Când simt povara grea și drumul îmi pare peste puteri, îmi privesc în ochi iubitul și îmi sărut pruncul.

Când lacrimile îmi întunecă vederea și uit să vorbesc, scriu.

O să îmi lipsești. Întodeauna. O să mai lăcrimez o vreme, cu gândul dureros, îndreptat spre tine. Sunt recunoscătoare că ai făcut parte din viața noastră. Îți mulțumesc infinit și de mii de ori pentru toate clipele de iubire, de încântare și de prea plin pe care mi și ni le-ai dăruit. 

Îmi place să cred că ai dus o viață frumoasă. Că ți-ai împlinit misiunea și că acum, te pregătești de noi și noi peripeții, alături de alte ființe care, poate, au nevoie de tine. Noi… o să te purtăm în gând.

Și poate, când vom înghiți gălușca de amar și lacrimi, vom reuși să dăruim iubirea altui suflețel mic.

Mi-e greu să îți spun ADIO… Poate pentru că, în adâncul sufletului, tot mai sper să răsari în calea mea, de undeva, și să îți ceri porția de iubire. Poate pentru că îmi doresc să mă treyesc și să realizez că am visat urât și ești încă aici.

Deși, rațional, știu că ți-ai găsit liniștea într-un loc frumos, plin de viață și verdeață. Inima mea refuză să proceseze informația asta.

Adio, suflețel mic și drag!Te-ai lipit atât de adânc de fiintța mea…cum n-aș fi crezut că se poate…

 

Imagine

Facebook Comments

Ganduri pentru puiul de Om

Deschid azi, acum, o noua fila pentru tine, rodul drag al iubirii noastre. Curand, peste cateva zile doar, vei implini 9 luni. E mult…cand ma gandesc la toate clipele care au trecut peste mine de cand am aflat ca voi deveni mamica. S-au schimbat multe. M-am schimbat si eu. Am devenit poate mai matura, am inceput sa vad viata (si) cu alti ochi. Da, prin tine, pentru tine si cu tine, pui de Om, eu si tatal tau am devenit Parinti.

Ramanem, inainte de toate, sot si sotie, ramanem iubiti, ramanem Oameni. Dar acum, mai presus de orice, suntem Parinti. Parintii puiului de Om. Alte ganduri, alte prioritati, alte asteptari, alte ierarhii de valori. Mi-e greu sa nu mai fiu doar eu cea alintata, cea iubita. Mi-e greu sa nu mai am (aproape) niciodata timp pentru mine. Dar te privesc, iti masor raspiratia linistita, senina si calda si stiu ca toate sunt bune in lume. Stiu ca lumea mea este in pace. In absoluta pace.

Acum, de cand suntem mai mult in cercetarea casei, in explorarea tuturor cotloanelor ce ascund mici minuni pentru tine, atentia mea este/trebuie sa fie mereu in alerta. Eu trebuie sa fiu mereu gata sa te sustin, cand ai nevoie de mine. Insa incerc sa nu stau in calea exlporarilor tale. Incerc sa nu te franez in dezvoltarea ta, sa nu te invalui intr-un cocon de protectie. Imi impun sa te las sa descoperi lumea incet, in ritmul tau. Ai voie sa cazi, ai voie sa plangi, ai voie sa gusti pietrele din parc si frunzele si ai voie sa iti incerci puterile aruncand jucariile…

Mi-e tare drag sa te simt la san, chiar daca stiu ca incepi sa devii independent. Ce ciudat suna!Ai doar 9 luni si deja poti sa faci o gramada de lucruri fara mine, deja nu-ti mai sunt necesara mereu…E bine si totusi e trist. Ma bucur si totusi, simt ca inceputul rupturii e deja aici. Da, stiu povestea cu taierea cordonului ombilical. Zambesc…Mama imi spunea zilele trecute ca baietii nu ii cresti pentru tine, ci pentru femeile din viata lor. Altele decat tine. E foarte adevarat. Baietii pleaca, cel mai adesea. Nu ca fetele nu ar pleca, dar cu baietii e altfel. Acum, daca ma gandesc bine, cred ca mereu m-am inchipuit pe mine mamica de baiat si de fata. Tati zambeste…stie el ce stie!

Acum, te dai huta cu tati. Imi zambesti. Toata camera se lumineaza… Offf, de-am fi stiut noi ce minuni ne asteapta in lume odata cu venirea ta la noi.

Cateodata, mi-e dor sa imi inchipui cum vei fi…Cate conversatii am purtat cu tine in burtica!Acum, incerc sa imi imaginez ce fel de adult vei fi. Ce anume vei alege sa faci in viata, ce drum vei parcurge…

Facebook Comments

Sapte luni +

Cum trece timpul…:)

Pui mic, ai trecut deja in a doua jumatate a primului tau anisor langa noi. In fiecare zi, te descopar mai bun, mai cuminte, mai mare…Sunt ore pe care le petrec fara tine si, desi mi-e bine cu viata mea de „dinainte de tine”, ramane mereu un gol. Te port mereu in gand, ma grabesc sa ajung la tine repede, sa te strang in brate si sa ma bucur cand imi spui…MAMAAAAAAA….Nu as fi crezut vreodata ca e asa frumos, asa bine, asa greu si asa „nemaitrait” cand un bot de om te cheama…Cand stii ca are nevoie de tine, ca prin tine creste, invata si devine ceea ce ii e dat sa fie.

Te-ai trezit si imi zambesti dintre perini.Te ridici in picioruse bine si trebuie sa te „pazesc” mereu pentru ca esti foarte curios, esti „argint viu” cum spune bunica.

A venit toamna si zilele trecute, privind copii si parinti alergand grabiti spre scoala ma gandeam…cu cate emotii si sperante vom face si noi acelasi drum peste vreo cativa ani.

Copilul meu, imi doresc sa putem aseza in tine – noi, parintii tai – toate sentimentele frumoase, toate invataturile bune si toate sfaturile folositoare. Imi doresc sa cresti drept si demn, sa fii curajos si vrednic, sa apreciezi sinceritatea si sa iubesti oamenii. Mi-ar placea sa pasesti incet, dar hotarat, sa vorbesti frumos, dar cu rost, sa gandesti corect si complet. Ne dorim sa cresti in lumina, in adevar si in dragoste. Putem doar sa speram ca iubirea noastra, dedicarea si timpul nostru, te vor face sa te dezvolti in directiile in care iti e menit.

Te imbratisez cu drag, cu dor…caci dormi, ingeras scump si te-as saruta, dar nu vreau sa te trezesc.

Facebook Comments

Saptamana internationala a alaptarii 1-7 august 2012

Da, alaptez inca. Am un bebe de 5,5 luni. L-am alptat inca de la inceput si o voi face atata vreme cat ne va face placere noua – mie, mami de bebe si lui, lumina mea. Da, tati e super mandru ne noi, si, pe alocuri, gelos ca nu poate avea si el asfel de momente cu piciul. Da, alaptez oriunde, oricand, la cerere, cand si cum vrea bebe. Da, a fost mai greu la inceput si poate de-asta apreciem acum (mai mult) aceste clipe. Da, cu milca am trecut de prima luna, de primele 3 luni (fara colici!), de cateva pusee de crestere fizica si emotionala, ne-au iesit primii dintisori (avem 2, care si-au facut aparitia la putina distanta unul de celalalt, dupa ce am implinit 5 luni), am invatat sa ne intoarcem de pe spate pe burta si invers, sa ne rostogolim (mai nou) si acum, usor, cu incredere si curaj, mergem in 4 labute prin patul parintilor.

Nu, nu m-am gandit ca se vor lasa sanii, ca o sa trebuiasca sa ma trezesc noaptea sa alaptez sau ca bebe va fi total dependent de mine cata vreme voi alapta. Dar da, ma bucur in fiecare clipa de relatia cu fiul meu. Da, ii citesc in priviri incantarea, satisfactia cand e satul. Da, e liniste si pace in casa noastra pentru ca bebe nu „urla” de foame, mami a invatat sa recunoasca semnalele si bebe e foarte categoric in cererile lui. Da, sunt pro alaptare. Pentru ca „se potriveste” manusa cu a creste un copil sanatos, curajos, luminos si intelept. Lucruri pe care, sunt convinsa, si le doreste fiecare mama pentru puiii ei. Si, da, cred ca exista mamici care nu pot alapta. Dar cred ca acelea 1% dintre femei care se afla in aceasta situatie sunt vaduvite de una dintre cele minunate experiente din viata unei femei. Si da, cred ca alaptarea inseamna multa munca, multa vointa si muta, imensa incredere in tine si in bebe. Care stie ce vrea, de unde poate obtine si care stie ca merita. Poate bebe e putin nedumerit la inceput, poate are ceva probleme in a-si manifesta dorintele sau mama nu le intelege cum trebuie. 

Alaptati, daca nu pentru voi, pentru a va construi o relatie incredibila cu puiul, atunci pentru el/ea. E prima dovada de iubire neconditionata!

Imagine

Imagine

Imagine

Facebook Comments