„In fine” nu exista in iubire

Nu am stiu niciodata sa ma „despart” frumos. Nu stiu sa accept, fara  o fluturare trista de gene, cand o iubire moare. Cand iubesc, ard pana la capat. Dau totul si astept la fel. Pierd mult (poate), dar castig traire adevarata. Iubesc infinit (inca) oamenii care mi-au picurat candva in viata fluturi in stomac, nectar de sarutari pe buze sau elixir de iubire in inima. I-am incrustat in suflet, in trecut si-n viitor, pentru toate zilele mele. Si da….azi am simtit ca nu e suficient.

Eu stiu sa pierd, dar nu stiu sa o fac fara lupta. Nu cred ca am iubit vreodata (intr-unul din multele feluri in care se poate iubi) pe cineva pe care sa il abandonez pentru ca eram in sesiune, aveam teza, perioada de contractare sau erori tehnice repetate. Am si eu, ca fiecare, de altfel, singuratatile pe care mi le autoproclam ca sa ma intaresc si sa ma pierd. Am si eu zile cand mi-s departe toti si toate, am ganduri care ma chinuie, amintiri care ma alinta sau vise care ma cearta. Dar nu stiu sa spun „te iubesc, dar…”

Punctele de suspensie mi-au fost mereu fidele prietene si cativa oameni din viata mea au beneficiat de ele din plin. Cred cu tarie ca in iubire e TOTUL sau nimic. Asa trebuie sa fie.Asa simt eu ca vreau sa fie.Pentru mine, asa e.Asa a fost. Asa va fi intotdeauna.

Pot lupta cu un sarut strain, pot face fata unor argumente covarsitoare intr-o dezbatere de idei, pot ierta un „netelefon” sau o „non-declaratie”.Dar nu stiu sa reactionez in fata lui „in fine…”. Multa vreme am crezut ca vorbele, fie ele aratoase sau mai ciunte, mai reci sau mai ponosite, imi sunt prietene. Le-am invatat hatarul si le pot imbuna sa alinte, chiar cand mi-as dori sa loveasca, imi spuneam pana mai ieri. Dar azi….Ei bine, azi, m-am dezechilibrat si-am cazut in praf in fata unui simplu „in fine…”

Cred ca vor fi unii care vor rade.Ce probleme existentiale mi-am descoperit asa din senin!Insa nu-mi pasa, pentru cei care simt, dincolo de vorbele mici, negre, am sa scriu totusi.

In iubire, dau totul.In iubire, ofer si apoi am dreptul sa cer.In iubire, mi-e inima plina si gandul plin de stele. Si iubesc la inifinit chiar ochii care mi-au pleostit azi prietenia cuvintelor. Si-am sa-i iert caci n-au stiut sa spuna altfel. Azi, a murit putin dintr-o poveste.Azi, am plecat genele trist, dar le-am deschis repede si nu mi-ai vazut lacrima strivita in coltul ochiului stang.

Sarutul de pe omoplat e inca acolo.Tot ce mi-ai spus inca vibreaza la mine-n gand, desi ecoul pasilor tai s-a stins de mult. Mi-e drag sa te stiu bine, dar asta seara n-am sa-ti zambesc in vis. Si poate luni, doar poate(trist refugiu, ah!) privirea ta va gasi de cuviinta sa-mi ingaduie cateva minute.Un tic-tac al timpului tau sa stie cum sa stearga „praful” de pe vorbe si sa le dea aripi sa cante.

In iubire, dragul meu, nu exista invingator.Dar tu ai aflat asta abia acum, dupa multa vreme.Si nu-ti mai place asa tare jocul, daca nu-i poti pipai, febril, miza. Nu-i nimic, iubire. E o inca dovada ca-mi vei ramane in suflet sfant. Asa imperfect, asa timid in fata unor vorbe care, fie vorba intre noi, chiar nu stiu sa muste…

Mi-e dor de tine,iti spun.A n-a oara. Si chiar in conditiile date, ma scutur de praf si stiu ca am sa il inving intr-o zi pe „in fine”.Poate ca tocmai asta este lectia pe care destinul simte nevoia sa mi-o dea.

In iubire,dragul meu, sufletul nu se imparte in procente.Tu…dragul meu, nu (mai) intelegi o lume fara cifre si formule. Eu, cuminte, ma lupt, asa, cu mainile goale. Si de-ar fi sa uit vreodata tot ce ne-am spus, sa-mi amintesti doar ziua cand nu stiai sa articulezi . In fine………

Iar daca in imbratisarea gandului tau am sa simt o umbra de ratacire, daca pasii tai nu vor mai aluneca niciodata in directia mea, sa stii ca te-am iertat. Pentru tot ce mi-ai spus, pentru tot ce n-ai facut, pentru „in fine” si pentru cate vor mai fi.

Pana atunci, sper sa se faca lumina in gandul tau.Sper sa te scuturi de iarna, de „n-am timp” si „am obosit”. Sper sa iti aduca noaptea gandul bun si visul sa te faca sa zambesti. Stiu ca astepti primavara. Si ti-am trimis-o.Si ti-o trimit de mii de ori, dar nu-mi ucide bruma de soare. Cu sau fara puncte de suspensie, noapte buna, dragul meu!

Facebook Comments

Alba ca Zapada si (ne)placerile unei mirese in devenire

Recunosc, avand mana pe inima, cu toata sinceritatea de care sunt in stare, ca nu mi-am visat niciodata nunta, in cele mai mici amanunte si nuante si degrade-uri. Am fost si eu copila parintilor mei si-mi umblau prin bucle (care, culmea, n-au fost nicodata blonde si stralucitoare!!!) idei despre cum imi voi creste pruncii si cum imi voi uimi sotul. Am visat (si, in consecinta, am ticluit planuri elaborate) despre cum va fi viata mea de „om mare”.Dar nunta, nu mi-am visat-o niciodata.Rochia nu mi-a colindat prin gand nici macar dupa ce mana mea a fost ceruta parintilor si pe inelarul mainii stangi isi croise deja culcus moale si prezentabil inelul cu pietricica verde( asa cum mi-ar fi placut sa am eu ochii).

Si iata ca m-am trezit, dupa luni bune de la cerere, cand era vremea sa incep „marea nebunie”.Ma scoteau din sarite toti cunoscutii care ma intrebau, cu o nonsalanta iesita din comun, la auzul vestii ca ma marit :”Si?Ti-ai cumparat rochia de mireasa?”. Imi doream sa le explic toate ideile mele despre intregul eveniment, faptul ca m-am apucat inainte de toate, sa imi organizez ideile si dorintele si abia apoi, inarmata cu o agenda, ticsita de idei, pareri si concluzii, voi ajunge si la rochie. Dar ma parasea curajul inainte de prima silaba cand vedeam ca interesul lor era pur social.Si atat.

Nu am recunoscut decat in fata catorva amice dragi inimii mele, ca habar n-am cum as vrea sa arate rochita mea de mireasa. Am pufnit cand mi s-a adus la cunostinta ca domnisoarele de onoare si cele doua soacre vor avea cate doua tinute iar eu, cel mai important actor al piesei, voi „beneficia” din plin de o singura podoaba vestimentara. Ei si ce?mi-am spus. Insa, in adancul sufletului, ma indoiam serios ca voi izbuti sa gasesc ceva capabil sa intruneasca toate exigentele unui asemenea eveniment.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit!Mi se repeta intruna ca nunta este cea mai importanta zi din viata unei tinere femei, ca este inceputul drumului ei pe o noua cale, alaturi de un barbat care o va face fericita si o va pretui.Mi se sugereaza ca este in intereseul meu sa arat impecabil atunci, sa zambesc mult si sa vorbesc tuturor, sa fiu frumoasa si sa nu gresesc nimic din ceea ce trebuie sa pun, fac sau gandesc. Nu neg faptul ca este o zi importanta.Nu neg ca imi doresc sa putem crea atmosfera frumoasa care sa ne aminteasca tuturor ca o noua viata incepe si doi oameni care se iubesc isi promit unul altuia sprijin si sustinere. Insa, tind sa cred ca NUNTA NU ESTE TOTUL.Nu incepe si nu se termina viata mea cu acest eveniment. Da, sunt dispusa  sa fac ceva „eforturi” pentru ca acele clipe sa dainuiasca in memoria si inimile celor prezenti, dar nu am sa fac TOTUL DOAR ca sa ii multumesc pe ceilalti.

In fine, stresul legat de gasirea rochitei perfecte a inceput sa ma macine cand am observat ca multe dintre „prietenele de suferinta”(a se citi – viitoare sotii) au inceput deja sa numere pe degetele unei singure maini ceea ce mai exista inca in coloana cu DE FACUT. Eu eram undeva pe la mijloc cu toate pregatirile. La rochie nu ma gandisem suficient de mult, pentru simplul motiv ca nu mi se parea a fi o prioritate inca.

Putin dupa ce am implinit minunata varsta de 24 de ani, mi-am luat inima in dinti si am purces la „probat” rochii de mireasa. In creierul meu, se zvarcoleau deja idei, temeri….Ma asteptam sa ies de la Targul de Nunti (cel putin) cu ceva critici aduse vointei divine care nu mi-a faurit un corp perfect, picioare lungi si ten bronzat.

Nu mare mi-a fost mirarea cand am probat prima rochita. Din oglinda imi zambea stangaci ( si putin impiedicat, pentru ca tocurile aferente probei erau de imprumut) o mireasa frumoasa. Dulce. Arata ca rupta dintr-o poveste. Si parca semana cu mine. Putin, ce-i drept, dar….Mama( soacra cu fata) s-a asezat pe un scaun.I se muiasera picioarele. Si ma privea lung.Prea lung, ar spune simtul meu artistic acum. Domnul mire luase distanta. I se pusese in vedere ca „are voie sa vada mireasa”, insa prezenta lui trebuie sa fie foarte discreta. Trebuie sa faca poze clare si reale, sa ajute la „obiectivizarea” sentimentelor ce dadeau navala peste cele doua femei, mama si fiica.

Bun. Am trecut de prima proba.Nu-i rau, ma incurajam in minte. Nu eram convinsa ca aceea era rochia pentru mine desi, sincer vorbind, eram in plop cu partea de „recunoastere” a celei ce avea sa fie „THE ONE”. Mai incercam o data. Profitam de faptul ca este multa lume. Nu par a fi ceva modele perfecte, mirese 90-60-90 care sa-mi taie rasuflarea, calea si avantul.

Cautam cu tot calmul din lume.Poate mai gasesc ceva care sa mi se para interesant. Multe modele.Multe „varzoase”.Nu mi se potrivesc pentru ca nici macar nu ma uit la ele. Si totusi….am descoperit o rochita. Cu inima stransa, i-o arat mamei. Desi nu parea a fi impresionata, o probez. Culmea, era singura marime. Si, intamplator, era exact marimea mea. Ma chinui sa nu ma pierd printre pliuri si alte cele.Cabina de proba era mititica. Ma simt bine in ea. E usoara.E crem. E simpla. E … o minune de rochita. Ma intrept spre oglinda. De aceasta data, cu pasi siguri. Aveam in picioare botine rosii. Care dau putere si curaj. Deschid ochii cu emotie. Wow!

E rochita mea de mireasa. Imediat apare si voalul. Ma tot privesc in oglinda. N-am avut niciodata o experienta metafizica cu nici o piesa vestimentara. M-am chinuit de multe ori sa pot reuni, in acelasi produs, ceva care sa-mi placa, sa stea bine si sa nu ma lase fara venituri o perioada mare de timp. Am admirat pantofii din „Totul despre sex” dar nu am putut intelege cum cineva poate iubi atat de mult, atat de adanc o pereche de pantofi. Pana acum.

Nu ma mai puteam dezlipi de oglinda. Si de rochita. Acum, da. Acum, STIAM ca este rochita mea de mireasa. Ca pe mine ma astepta, cuminte, superba. Crem. Si cu totul altfel decat nu mi-am imaginat-o niciodata. Era pentru mine. Atata tot.

Si uite-asa, s-au ispravit toate complexele si gandurile si intrebarile si temerile legate de ceea ce va purta mireasa. Domnisoara mireasa a dormit bine. S-a trezit vesela si a verificat daca minunea este la locul ei, ascunsa privirilor curioase de o husa inchisa. Mireasa este fericita.

Poate pare total ireal, insa mi se pare ca uneori, o singura clipa poate juca un rol covarsitor in viata mea. Am gasit (din intamplare, sau din fericire sau, din marinimia sortii) aceasta minune. Si-am luat-o acasa. Si acum imi lumineaza parca, secundele innourate de vreun gand pizmas si nedrept.

Mai sunt multe de pus la punct, insa un pas important a fost facut. Si-asa arunc un zambet larg lumii….

Repet: nu sunt o impatimita a cumparaturilor. Nu am divinizat niciodata o pereche de pantofi sau o „little balck dress”. Nu am masuri perfecte si nici nu am puteri de a prevedea viitorul.

Ma multumesc uneori cu lucruri clasice, care stiu ca mascheaza micile imperfectiuni si subliniaza unele atuuri feminine.

Mi-am inchipuit mereu ca voi avea o rochita alba, frumoasa dar nu spectaculoasa. Nu m-am putut hotari daca as vrea voal lung sau scurt pentru simplul motiv ca nu vad care ar fi diferenta, in afara de cea evidenta, desigur.

Primul gand in clipa in care m-am privit in oglinda: arat ca Alba ca Zapada!Si, culmea, o prietena, care a reusit sa-mi smulga cele cateva poze cu rochita, mi-a spus acelasi lucru! Nu pot decat sa ma bucur. A fost o victorie usoara,  insa cred ca trebuie sa multumesc pentru fiecare lupta, indiferent de rezultatul ei.

Facebook Comments

Cea mai frumoasa zi

Ascult pe Andries. As canta, daca as fi convinsa ca merita. Insa mi-e suficienta vocea lui. Ma gandesc la cea mai frumoasa zi.Care ar fi?Cu cine as petrece-o?Ce culori ar avea?Cat de lunga ar trebui sa fie aceasta zi ca sa ma satur de ea?De formele ei pline, de clipele ei mustind de iubire, de fericire….?

Azi a fost o zi frumoasa.De fiecare data cand te stiu, cand te simt aproape de mine, de inima mea, e frumos.E dureros ca ma tem.E greu sa nu te alung, dar daca ma pot abtine sa o iau la goana, daca ma pot stapani sa nu imi plec privirea, mi se incalzesc visele.Din drag de tine.Din dor de NOI.

Cea mai frumoasa zi?Va fi atunci cand am sa ma pierd, in bratele tale. Ma voi opri sa ma odihnesc acolo, o vreme. La tarmul iubirii tale, am sa privesc apusul ingandurata. Am sa masor zilele si noptile dupa lumina din privirea ta. Am sa ghicesc anotimpul dupa zambetul tau si dupa forma lunii.

Nu stiu mai nimic despre tine.Mai mult te ghicesc, mai mult te inventez.Off, ce tare-i Andries!Si cum farama el toate lacatale inimii mele.Bun mesager ti-ai ales, n-am ce spune.Ar trebui sa fiu furioasa ca nu-mi spui tu, ca-l lasi pe el sa ma „vrajeasca” usor cu vorbele lui.Putine verbe, mai mult ofteaza.Si-mi canta despre noi.Iar tu, hotomane, stii asta foarte bine.

Te-as saruta acum.M-as lipi de obrazul tau departe.M-as pune pecete pe buzele straine care ma striga uneori.Iti zambesc.Sunt multe clipe din zi si din vis in care-ti zambesc.Si nu-ti spun, cand se face zi, ca-ti simt lipsa. Azi noapte, mai ales, mi-am faurit un vis in care erai aproape.Asa de aproape si-asa de al meu incat, azi dimineata, m-am trezit speriata in asternutul alb.Fusese un vis sau doar ai plecat inainte sa ma trezesc eu?Parca acum inteleg ce spun nebunii poeziilor – „nebun de dor”. Da, la asta se refera, cu siguranta.

Cea mai frumoasa zi….?Andries a trait-o.Eu iti scriu despre ea.Tu o sa iti inchipui cum ar fi ziua asta cu mine. Mi-ai spus de multe ori, dar ma tem sa te cred.Ma tem sa te vreau.Ca si cum as putea sa lipesc simtirea de acum pe un alt chip.Ca si cum ar fi suficient de cate ori primesc firimituri. Ca si cum as putea sa mint galma asta care bate.Mereu.

Nimeni in lume nu are ochii tai. Nimeni nu poate sti ce faci, ce-mi spui, ce-mi taci. Doi nebuni care cred cu disperare in minuni, care viseaza iubiri de dincolo de timp. Mi-e drag sa stiu ca pleoapele tale se vor odihni cuminti privind vorbele mele. Mi-e bine cand stiu ca iti pot transmite un gand bun, care sa te ajute sa fii bun.Mai bun, sa fii acela care mi-e drag, in ciuda a toti si toate.

Dormi, zambeste, viseaza.Dar nu uita de mine.Nu inceta sa crezi ca eu sunt EA.Nu pierde firul subtire care te aduce mereu, inapoi.Intr-o lume unde sunt eu, cu multe vise.Cu multe sperante.Cu multe vorbe al caror inteles doar tu il poti ghici.

E tarziu si iti sarut gandul. Fie ca seara sa-ti fie lina si dulce. Fie ca dimineata sa te gaseasca senin si dulce, sa te vada razele soarelui in bratele celei dragi, in bratele iubirii.

Te sarut pe vise, iti mangai usor fiecare dorinta ascunsa in inima si veghez somnul tau, iubire! Tie, dragostea mea….de departe. De azi si de ieri, dintotdeauna si de fiecare data. Iti inchin gandul, surasul.Tie….

….De azi, mereu, am sa port pe retina chipul tau.De fiecare data cand voi asculta pe Andries. Sau pe Alifantis.De-acum, muzica lor va fi sinonima cu ziua de azi.Cea mai frumoasa zi. De pana acum. Cu tine.

PS: Ce putin este necesar pentru a fi cu adevarat fericit.Pentru unii oameni si in anumite momente. Ce noroc sa fie asa!

Facebook Comments

Imi doresc sa stiu…

…de ce ma sperii si fug ori de cate ori esti aproape de mine….Imi doresc sa stiu de ce simt nevoia sa devin rautacioasa si sa te alung dupa ce sunt pe punctul de  a-ti datotul.As vrea sa stiu de ce ma ratacesc uneori si nu-mi mai gasesc adevarul, si lumea, si iubirea.Si ma tem.

Am sa caut mereu raspunsuri.Am sa sarut mereu cu ochii inchisi. Am sa zambesc mereu total.Am sa iubesc intotdeauna copiii si frunzele.Dar voi afla vreodata oare care mi-e adevarata menire?Care e drumul meu?

Ma disec in ganduri seci, ma impart in fasii de rationalism si poate gresesc.Exista oare vreo constanta in viata mea?In afara de oamenii dragi fara de care nu as putea fi, in afara de scris si de IUBIRE….

Ma intreb.Inca ma intreb.Si stiu ca voi afla, intr-o zi, curand.Ma rog sa regasesc drumul spre mine, spre NOI…

Facebook Comments

„In pauza” de… tine

Se face uneori frig in camera gandului meu. Si ma intreb atunci unde sunt lemnele din soba, unde e patura iubirii tale, unde esti tu….Dar imi aduc aminte ca oamenii sunt diferiti.Ca eu sunt de-un fel anume si tu faci parte din cealalta categorie.Nu din alt regn, nu de pe alta planeta.Ci doar dintr-o alta categorie. Si sunt convinsa ca e mai bine sa fie asa.

Pe mine sa ma intereseze rochia de mireasa, iar pe tine sa te tina treaz facturile. E un exmplu neconvingator, recunosc. Insa vreau sa spun ca preocuparile noastre sunt diferite. Interesele, la fel. Sunt zile cand ne plac aceleasi lucruri. Am momente cand pot savura, cu adevarat, un film de actiune.Si tu ai clipe cand te poti relaxa in fata unei comedii romantice. Si niciunul dintre noi nu isi „tradeaza” semenii atunci.Nu fraternizam cu dusmanul si nu iubim tabara adeversa.Si stii de ce?

Pentru ca nu suntem inamici.Nu asta este viata: o lupta continua intre EL si EA.Nu asta imi doresc eu sa fie viata mea, viata noastra impreuna. Pot recunoaste, cu mana pe inima, ca imi place sa merg de mana cu tine oriunde.Ca prezenta ta ma linisteste, ma simt protejata si nu mai e nevoie sa imi iau aerul de „indepenedent woman” care le poate face pe toate cu o mana de fier.

Insa, la fel de adevarat este ca nu voi fi cea care se va lasa calcata in picioare doar pentru ca tu esti BARBATUL. Nu am sa iti aduc papucii la pat si nu am sa iti strang rufele aruncate aiurea prin casa, in vreme ce tu vei striga ca ai nevoie de o bere.Pentru lucruri de genul asta s-au „inventat” menajerele. Daca esti indeajuns de emancipat incat sa iti doresti asa o „tratatie”, trebuie sa fii la fel de avut sa iti poti permite una.

Cred in egalitatea oamenilor, dincolo de statut social, religie, formare profesionala sau sex. Imi place sa cred ca imi pot inconjura lumea de oameni pe care ii respect si care sunt plamaditi din aceeasi coca. Imi place sa am prieteni care ma iarta cand gresesc si care ma corecteaza de cate ori o „iau pe coclauri”. Si da, poate ca astea ar fi preceptele morale pe care se bazeaza o lume perfecta. Si ce daca?Nu te obliga nimeni sa faci parte din lumea mea, perfecta sau imperfecta!

Facebook Comments

La ceas de seara

Cum se face oare ca in februarie ma napadesc iubirile?Ma troienesc dorurile si ma adulmeca insistent visele? Cum se face oare ca marile iubiri se nasc incet sau fulgerator, dar intotdeauna trec dincolo de spatiu, de timp, de vremuri si de vreme?

Cum se face ca mi se face un dor nebun de ochiii tai…..Desi nu esti departe.Desi nu esti al alteia, nu cu adevarat. Cum se face ca mi-e drag de tine desi….?La ceas de seara, pun cam multe intrebari, nu-i asa?Sunt sigura ca vei zambi. Sunt sigura ca te-ai nascut dintr-un zambet si iti sunt draga tocmai pentru ca eu sunt farama de lacrima. Sunt sigura ca iti vei face timp, in gandurile tale importante si revelatoare, sa te opresti putin asupra gandului ce poarta numele meu.Si vei zambi.

Asta seara am simtit nevoia sa vad cum a inceput totul.Am forat adanc in memorie si-n suflet si am descoperit ca esti adanc amprentat peste tot. Ca imi curgi prin vene si chiar si-n secundele grele cand nu ma gandesc la tine, seva mea cea mai adanca te stie. Te recunoaste dintr-o mie de zari. Te-ar putea adulmeca de la o mie de leghe marine si n-ar fi tarziu sa iti spuna ca e suficient sa EXISTI.

La ceas de seara, ma intreb cum de am stiut sa traiesc frumos clipa de nebunie de atunci, de demult. Eram un copil, soptesc.Esti inca un copil, imi saruti vorbele in ureche. Si totusi, copilul asta….copila asta te regaseste in toate. Te culege din rasaritul soarelui, te mangaie in stele, te imbratiseaza in fulgii de nea, te cheama in vise. Copila te crede mereu senin.Te ghiceste uneori intunecat si rece, dar se roaga sa iti fie iertate ratacirile. Eu pentru tine, sunt o adiere.Stiu. Sunt un vant cald, de primavara. Pe care il regreti in absenta si il cauti in prezentele din jur.

Stiu, dragul meu.Mi-ai spus.Fara sa imi fi vorbit vreodata despre asta, mi-ai spus. Si daca ma alint, cerand cu ochii mari si galesi juraminte pe jumatate adevarate, daca iti zambesc stramb si ma inrosesc ori de cate ori discutia aluneca spre culmi periculoase….e pentru ca imi place sa te stiu in jocul meu. Mereu alert, mereu schimband regulile. Mereu aici, dar mai mult acolo. Mereu al meu, dar intotdeauna si-al lumii. Intotdeauna cu mine si niciodata „doar” cu mine.

Asa mi-e dat mie. Sa-ti scriu la ceas de seara ca te astept. Sa-ti cant la ceas de seara ca te vreau. Sa-ti soptesc la ceas de seara ca mi-esti drag ca lumina ochilor. Ca sarea-n bucate. Ca viata in libertate.

La ceas de seara, ma cuprinde jalea. Si va sa vie primavara curand, sa stii. Stiu, pentru ca m-apuca asa napraznic un dor de duca…Ma cutremur de ganduri pentru tine si imi impun sa stau locului.Inc-o zi, inc-o noapte sa mai stau. Sa mai veghez minunea, sa mai astept minunea. Pentru ca vezi tu, iubire, minune e ca ne-am intalnit din departari. Minune e ca ne avem pe lume, unul pe altul. Minune e ca nu ne doboara dragul si dorul. Minune e cand cantitatea exacta, precisa din drag si dor, ne fac sa ne luam de mana, sa ne uram „noapte buna”, sa ne sarutam de „buna dimineata”.

E o minune ca azi, la ceas de seara, dupa viforul din lumea nebuna, dupa vesti urate ce stau sa darame lumile, mi-e drag sa te strang in brate ca si cum n-am fi decat doi pe lume. Noi doi. Fara umbrela, fara scut si fara vorbe.

La ceas de seara, te port cu mine-n gand. Si de-ar fi sa fie iar inceputul, „inceputurile noastre”, n-as schimba nimic. Tot asa de drag mi-ai fi. Tot asa de sincer mi-ar fi dor de tine. Tot asa de departe te-as trimite ca sa te pot chema.

Si ascult muzica ta.Muzica „noastra” pentru ca tu o imparti cu mine. Si port pe pleoape sarutari vechi, ce si-au schimbat gustul, dar nu si aroma. Dansez in camera intunecata si tu ma inveti pasii. Nu mai stiu raspunsurile, dar tu imi asterni toate intrebarile la picioare. Si de-ar fi sa tac de-acum, tot ai stii ca-s aici.

Ca sunt a ta, ca mana in brat. Ca imi apartii ca bataia grabita, speriata a inimii mele. Ca nu pot, nu vreau, nu stiu sa fiu altfel. Noi doi, iubire, suntem dincolo de vreme.Dincolo de timp si spatiu. Asa am fost mereu.Asa vom ramane intotdeauna.

Te chem in asternutul vernil al clipelor noastre de freamat. Te astept in camera oranj a iubirii noastre de frumos. Te sarut in diminetile albastre ale ratacirilor din lume. Te vreau in noptile aurii ale baladelor lunii. Te……

Cum se face ca simt tremur de primavara si fum de dragoste ? E prea devreme?Prea tarziu? Stiu ca te am, te vreau.In rest, nu-mi pasa sau nu stiu.

Facebook Comments

Cred in clipele „inventate”

A trecut atata vreme de atunci…de la inceputuri.Era un nou drum pentru mine, o noua varsta pentru tine.Eram straini si ne-au legat cuvinte.La inceput.Jumatati de adevaruri.Imi spuneai multe, imi era frica sa te cred.Pareai asa de aproape de ceea ce credeam eu, de tot ceea ce visam in noptile cand ma rugam fierbinte sa iubesc.

Iti aduci aminte?Asteptam cu infrigurare sa vad cat de mult din seriozitatea ta va purta semnul de la tine. Aveam un loc al nostru, aveam poeziile, cuvintele, sunetele, amintirile.Au trecut atatia ani de atunci si inca esti aici. Inca astept, cu sufletul la gura, semne de la tine. Inca te descopar, uneori aproape si drag, alteori strain si trist.

Si-atunci ca si-acum, inventam clipe pentru noi.Rupem secunde din viata si ni le daruim unul altuia, ne alintam crezand ca asta este totul. Ne spunem multe, asa de multe ca nu le pot tine minte mereu. Avem un limbaj presarat cu puncte de suspensie, cu adjective si cu pronume.Mereu discutia se intoarce, implacabil la NOI. Este tot ce exista, tot ce ne intereseaza.Poate ca e tot ce conteaza.

Mai mult te ghicesc decat te stiu.Mai mult ma visezi decat ma vezi. Si-n tumultul vietilor nebune, inca suntem „pe aceeasi lungime de unda”.Ma crezi cand spun ca imi lipsesti?As vrea sa nu ma uiti….as vrea sa nu poti sterge din sufletul tau numele meu, glasul meu, atingerea calda, tremuranda a soaptelor mele.Am incercat de multe ori sa te sterg cu buretele, sa te anulez ca pe-o intamplare.Insa tu stii.Tu ai stiut mereu ca nu a fost o intamplare. Si deci, n-am reusit niciodata sa ma rup din poveste.Nu am putut sa stau departe.In timp, in secunde, hotararea mea s-a muiat si-am revenit.

Nu m-ai certat niciodata pentru ratacirile mele.Nu ai inchis niciodata usa in urma mea.Intotdeauna ai stiut ca ma voi intoarce acasa.Ca acasa ma astepti si, eu, mai devreme sau mai tarziu, am sa ma intorc.

Cred ca nu a fost o intamplare.Cred ca ne e dat sa fim asa, dincolo de spatiu si timp, impreuna in ganduri. Sa ascultam aceeasi muzica, sa simtim aceleasi anotimpuri. Sutem norocosi ca ne-am gasit.Suntem norocosi ca am ajuns pana aici si am stiut sa nu pierdem minunea. Zambesc.Asa imi spui tu, „minune”. Ce alt compliment as putea sa-mi mai doresc?Cu toate astea, te chinui uneori cu intrebari sublim de caracteristice .Si iti las urme pe piele. Si plang apoi, si tu ma ierti. Intotdeauna ma ierti.

Cred in vietile paralele pe care le inchipuim una singura. Cred ca diminetile „noastre” sunt averi pentru care avem titlu de proprietate in infinit. Cred ca iti bei mai linistit, mai cuminte si mai senin, cafeaua de dimineata cand ochiii mei te sorb dintre cuvinte moi si calde. Cred ca ai zambi dulce, cand m-ai descoperi luptandu-ma cu tehnica si bombanind ciufulita „mama ei…!”. Cred ca ar fi o viata ca-n povesti….nu ne-ar trebui mancare sau apa, am uita sa platim facturile , iar sefii ar auzi destul de des placa cu „azi nu ma simt in stare sa lucrez.cred ca e contagios”.

Chiar si-acum, cand scriu, chicotesc asemeni unui copil in fata jucariei preferate. Dupa atata vreme de cand te stiu, dupa atatia ani de cand ma cauti, inca avem puterea sa „inventam” clipe. Mi-e drag de tine cand visezi frumos, cand ma saruti inainte de a-mi spune „Buna dimineata!”, cand ma imbratisezi cu toata fiinta ta inainte de a pleca la culcare. Ti-s draga si eu cand scriu „copilarii” care te fac sa zambesti, ti-s draga de cate ori imi intind gatul alb dupa un sarut…ti-s draga cand iti ofer tampla stanga sa-ti infigi iubirea dulce-amaruie. Ti-s draga daca impart cu tine dulciurile copilariei mele, copilariei tale….Ti-s draga insa si cand, ca o felina feroce, te inchid intr-o imbratisare si te tin prizonier al iubirii mele, pana se face dimineata.

Mi-e draga lumea pe care o inventez ca sa-ti fac pe plac si sa te aduc mai aproape. Mi-e drag sa te stiu zambind cand tehnica iti aduce, in fiecare dimineata, o „bucatica” de mine. Mi-e drag sa te cred, sa te cert, sa te chem, sa te aud….

Cred in clipele inventate pe care le impartim frateste, ascunsi, intre 4 ochi si 2 guri. Cred in punctele de suspensie pe care le umplem de sensuri.Cred in adjectivele umflate care sterg duritatea verbelor. Cred ca te-as putea iubi o viata. Cred ca m-ai adora o vesnicie, pana la sfarsitul vietii. Sau al iubirii. Sau al muzicii.

Cred ca da, ai dreptate. Restul e muzica.Si tu ….stii…..

Cred ca NOI va ramane mereu singura arma non-letala pe care o putem folosi. Cred in clipele inventate, fie ca se vor implini sau nu. Pentru ca, vezi tu, visand si traind cu tine o eternitate voi fi mai bogata in fiecare zi. Iar tu, dragul meu, sa nu inchizi usa in urma mea…Din orice ratacire, ma intorc acasa. Pentru ca ACASA, pentru mine, esti TU.

Facebook Comments