Pink Interviu cu Eli Liliac. Super WAHM la raport

Despre Eli Liliac sau Pink WAHM (cum o veţi descoperi) am aflat în grupul WAHM, la unul dintre call-urile lunare – mini proiecte prin care noi, comunitatea mamelor curajoase şi creative, punem mână şi suflet alături pentru a ajuta pe una dintre cele care merită să îşi împlinească un vis profesional 🙂 Eli a crezut în visul altei WAHm, eu mi-am dorit să ajut şi aşa ne-am cunoscut virtual.

Mai departe, viaţa ne-a dat fel de fel de teste 🙂 Pe care le-am trecut, dar timpul nu ne-a iertat. Deci, iată-ne, după câteva luni, decise să aducem în faţa voastră un om, o poveste, câteva întrebări şi mai multe răspunsuri 🙂

Să trecem la treabă, deci…

Scurtă carte de vizită …

 Pink WAHM – Am 38 de ani şi un năzdrăvan pe nume Mihnea. De formare sunt inginer, dar am urmat şi cursuri de artă. Arta a fost prima mea dragoste, încă din perioada copilăriei şi întotdeauna am ştiut că voi reveni la ea, am cochetat toată viața cu partea creativă și am reușit să revin în totalitate la ea după renunțarea la o carieră în marketing, acum aproape 8 ani. Un trigger important pentru mine în a alege să fac ce îmi place a fost nașterea lui Mihnea 🙂

Eşti o WAHM? Cum ai ajuns în această comunitate?

Pink WAHM – Da, sunt o Wahm și am ajuns în această comunitate minunată după ce mi-a povestit de ea o prietenă dragă.

Laudă-ţi puii sau proiectele 🙂

Pink WAHM – Am două mari proiecte pe care le desfășor în paralel, pentru că îmi sunt atât de dragi, încât nu pot renunța la nici unul.

Primul este Pink Paperland – unde mă ocup de graphic design. Aici sunt din nou două ramuri – avem o parte care se ocupă strict de invitații de evenimente şi tot ce ţine de papetăria de eveniment, de la numere de masă până la etichete, meniuri, place-card-uri etc, şi o a doua ramură – Zalt Design – care se ocupă strict cu design-ul de marketing şi publicitate – unde intră tot ce ţine de acest lucru de la logo la flyere, cataloage sau bannere gif pentru reclamele on line.

Al doilea este Eleonore’s – unde tricotez pături din merinos personalizate pentru copii. La fiecare pătură vândută, o alta se donează sau o parte din bani merg către diverse ONG-uri care au proiecte cu copii și mai ales pe partea de educație.

 

Ce anume te recomandă?

 

Pink WAHM – Creativitatea, seriozitatea, implicarea și clienții mulțumiți, în primul rând.

 

Care este cel mai dificil aspect al activităţii tale? Dar cele mai motivante aspecte?

Pink WAHM – Cred că cel mai dificil aspect al activității la mine, (cel puțin uneori!) este gestionarea relaţiei cu furnizorii (există servicii pe care le externalizez), iar ca motivant o să consider întotdeauna clienții mulțumiți cu mic și mare 🙂

Ai susţinători? Familia unde are loc în toată această alergare?

Pink WAHM – Cel mai mare susținător al meu este soțul meu care întotdeauna m-a încurajat să îmi urmez drumul și mi-a fost alături în această călătorie cu urcușuri și coborâșuri.

Închide ochiii şi spune-mi ce ai fi ales, dacă nu acest drum?
Pink WAHM – Când eram mică, o perioadă am visat să devin arheolog, să călătoresc şi să descopar lumi noi, apoi îmi aduc aminte când am început să desenez şi să fac chestii pentru casă, pentru mine din te miri ce 🙂 Adică cumva tot spre design 🙂
Care este secretul succesului, din punctul tău de vedere?

Pink WAHM – Cred că, pentru mine, secretul succesului a constat în multă muncă, nu am încetat să învăț, consider că în orice domeniu trebuie să continui să înveți, să tratezi fiecare client așa cum tu ai dori să fi tratat și să îți folosești creativitatea la maxim.

Suntem la finalul anului. Ce mai urmează, pentru tine?

Pink WAHM – Pentru mine, urmează un an important, deoarece în primăvară voi lansa un al treilea proiect pe partea de design, de data aceasta de little fashion cum îmi place mie să spun

Un mesaj de final pentru mine şi cititorii mei 🙂

Pink WAHM – Să încerce în tot ceea ce fac sa fie buni, să nu renunțe si să continue să învețe. Și să aibă un an nou minunat și plin de dorințe împlinite

 

Sper că mica noastră discuţie v-a inspirat. Mult succes în toate proiectele tale, dragă Eli şi să ne auzim cu noi proiecte, curând!

PS – Mi-am dorit un strop de culoare …de aici acest Pink interviu 🙂

Cărţile lui 2018. Prima parte

Prima parte a unui periplu în cărţile lui 2018 – cărţi citite şi păstrate în suflet şi în memorie 🙂

  1. Împreună – Anna Gavalda

O carte despre frici, despre prietenie, despre fapte bune, speranţă si şanse neaşteptate 🙂

2. Fulgi de iubire – 3 poveşti de dragoste „uşurele”, de adolescenţă. Îmi spunea cineva acum o vreme că îi lipsesc primele sărutări cu fluturi şi emoţii… cam în genul acela sunt cele 3 poveşti 🙂 Citirea merge repede, o carte de relaxare, aş spune.

3. Amantele trecutului – Alexandra Gheorghe

Mă aşteptam să fie mai deocheata puţin, având în vedere avertizarea de 18+. Mi-a plăcut pentru că este o carte care te face să te gândeşti, să cauţi în tine răspunsuri şi pentru că „pare” adevărată, credibilă. M-am bucurat să o citesc şi am parcurs-o repede, deşi o cumpărasem cadou pentru soţul meu. 😛

Un citat care mi-a plăcut:

Din punctul meu de vedere cred că orice femeie este puternică, iar totul depinde de ea dacă ştie să îşi administreze forţele sau nu. Ne naştem cu această putere şi doar cine reuşeşte să o descopere, să îi afle rostul, să îşi descopere înlăuntrul ei adevăratele forţe dobândite, doar aceea se poate numi o femeie puternică.

Cum iubim o femeie puternică? Sincer, curat, fără prea multe dulcegării, ca sarea-n bucate.

Cum o faci fericită? Fiind alături de ea. Să o susţii şi să nu o minţi. O astfel de femeie ştie să facă faţă adevărului şi provocărilor.

Ce îi place cel mai mult? Viaţa, nu se opreşte din luptă chiar la mijlocul ei. Iubeşte să trăiască, să zâmbească şi să îi facă fericiţi pe cei din jurul ei.

Femeia aceasta, puternică, există! Este în inima fiecărei doamne sau domnişoare, văduvă ori amantă, în toate există şi doar aceea care este demnă de a purta acest nume, îi cunoaşte cu adevărat valoarea.

4. Privighetoarea – Kristin Hannah

O carte pe care am citit-o cu tot sufletul, cu pătura trasă până la ochi, cu picioarele îngheţate, schimbându-mi des poziţia şi totuşi fremătând de curiozitate să aflu ce se mai întâmplă. Mi-a rămas privirea mult timp pierdută dupa ce am închis cartea. Câtă durere, câtă iubire, ce vieţi, câte secrete, ce greu de dus…
Destinul unei supravieţuitoare a regimului nazist în Franţa.

Vianne Mauriac este o femeie pe care merită să o cunoşti. Pe sora ei, „războinica” şi neînduplecata Isabelle am iubit-o de la primele pagini. Am luat arma în mână, împreună cu ea şi am fost târâtă, conform paginilor, în câteva îngrozitoare lagăre.
Nu am cuvinte să spun tot ce am putut trăi citind, visând şi meditând cartea aceasta. Nu pot decât să sper că voi mai găsi astfel de cărţi, când va fi timpul potrivit, în viaţa mea, pentru ele.

5. Lecţia de stil – Dana Budeanu

O carte de ajutor, de tipul CUM SĂ… 🙂 Pentru mine, care mi-am propus pentru anul acesta o definire de stil a fost o lectură uşoară din care mi-am notat (mental) câteva idei şi sper să le pun în practică în perioada următoare. Deşi cartea a ajuns la mine la aproape 10 ani de când a fost scrisă, câteva idei de bază sunt general valabile şi pot fi aplicate oricând, nu-i aşa?

6. Ce-aş fi eu fără tine? – Guillaume Musso

Ca de fiecare dată, citesc Musso cu sufletul la gură, pe nemestecate, pe sufletul plin şi apa vie în suflet.

„De gândit, gândim în cuvinte, căci cuvântul e cel care dă gândirii cea mai înaltă şi mai adevărata existenţa a sa” – Hegel

Dacă există un lucru la care ţii mai presus decât la orice altceva, nu încerca să-l ţii cu forţa. Dacă e să fie al tău, al tău va fi, pentru totdeauna. Dacă nu e să fie al tău, înseamnă că nu a fost al tău dintru începuturi.

7. O pasiune interzisă – Joanna Trollope

Un roman despre viețile celor două gemene – Lizzie și Frances- despre transformările prin care trec, de-a lungul câtorva ani. Mi-a plăcut ambivalenţa câștigării și pierderii controlului asupra propriei vieți.

 

8. În căutarea unui destin – Jojo Moyes

Ca de fiecare dată, cărţile lui Jojo mă lasă total nepregătită, în aer după ce o poveste mă ţine captivă în imaginaţie. Mi-a plăcut emoţia unui început, mi-a plăcut curajul nebun şi inconştienţa unor femei de a traversa o lume de necunoscut pentru a lua viaţa de la capăt. Am plâns pe alocuri, m-am înfuriat când am simţit gustul părerilor preconcepute. Dar dragostea, prietenia adevarată învinge. Aşa trebuie să fie. Lumina Învierii m-a găsit cu această carte pe noptieră. Mi-am petrecut câteva ore în zi de sărbătoare pentru a termina de citit. Nu-mi pare rău şi aştept noi emotii 🙂

9. Soţii de artişti – Alphonse Daudet

O cărticică spumoasă, sarcastică, numai bună de descreţit frunţile. Dincolo de aerul amuzant, câteva lucruri importante se desprind din dialogul între doi oameni ai artelor, unul însurat şi altul dorindu-şi căsnicie, familie şi tot restul 🙂 Ceea ce îşi face omul cu mâna sa… 🙂

10. Silver Bay – Jojo Moyes

Am râs, am plâns şi mi-am strâns tare, tare la piept puiii de om, citind această poveste. Nu cred că pot scrie mai puţin emoţional despre astfel de poveşti. Aşa sunt eu, zilele acestea, aşa sunt cuvintele cu care Jojo mă „loveşte” şi pot spune doar că mai vreau, şi că aştept noi cărţi. Pur şi simplu 🙂

11. Christine Feret-Fleury -Fata care citea în metrou

Un roman pe care l-am citit greu, deşi la final impresia finală este bună. Mi-a plăcut ideea unei lumi în care există oameni ca Soliman, Juliette şi Zaide. În spiritul acestei idei, poate e o idee bună să oferim carţi. Poate găsim oameni unde aceste seminţe găsesc sol fertil.

Că sfârşise prin a crede, nu, prin a dobândi certitudinea că între copertele cărţilor se ascundeau deopotrivă toate bolile şi remediile? Că întâlneai acolo trădarea, singurătatea, crima, nebunia, furia, tot ce putea să te înhaţe de gât şi să-ţi strice existenţa, fără a mai pomeni de a altora, şi că uneori să plângă deasupra paginilor tipărite putea salva viaţa cuiva? Că a-ţi găsi sufletul pereche într-un roman african sau într-o poveste coreeană te ajută să înţelegi în ce măsură oamenii sufereau din cauza aceloraşi rele, în ce măsură se asemănau, şi că era posibil să-şi vorbească unii altora – să-şi zâmbească, să se mângâie, să schimbe semne de recunoaştere, oricare ar fi acestea – pentru a încerca să-şi facă mai puţin rău, fără a se sinchisi de ziua de mâine?

Iată că am ajuns la jumătatea lui iulie şi am citit (doar!) 11 cărţi despre care am simţit că e cazul să povestesc aici. Au mai fost lecturi, dar fără a lăsa o impresie atât de puternicî.

Voi cum staţi cu lectura pentru anul acesta până acum? Am zis că e o idee bună să las listuţa aici, poate vă alegeţi lecturi pentru lunile următoare. Sunt bucuroasă să primesc recomandări de la voi, prietenii mei, pentru perioada următoare, mai ales având în vedere că va urma concediul la mare 🙂

Usborne cu Irina şi Gabi. Povestea din spatele cărţilor

Timpul zboară şi pare că fiecare clipă care trece aduce în plus un CEVA de făcut. Chiar dacă simt că alerg, chiar dacă jonglez cu activităţile şi câteodată pare că nu mai ajung la final, oameni frumoşi îmi ies în cale la tot pasul. File din povestea Usborne cu Irina şi Gabi vin să confirme acest lucru.

Vă invit să cunoasteţi două curajoase mame care s-au decis să îşi crească puiii de om în prejama şi cu drag de carte. Carte colorată, valoroasă, educativă. Cartea venită de peste mări şi ţări. Cartea Usborne 🙂

Cine este Irina de la Usborne?

Irina Petrovici este soție și mamă a doi copii frumoși și curioși, Maria (2,4 ani) și Radu (6 ani).

Irina este absolventă de Liceu Pedagogic, licențiată în asistență socială și în psihologie, cu un an de formare în terapie de familie, master în managementul fondurilor europene și certificat de manager de proiect. Irina și-a început cariera profesională în urmă cu mai mult de 15 ani ca asistent social și a lucrat cu diverse grupuri vulnerabile (femei însărcinate cu risc de abandon, copii seropozitivi, tineri cu dizabilități, persoane vârstnice…). În ultmii 10 ani s-a concentrat pe scrierea și implementarea de proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile în domeniul social. A lucrat atât în instituții publice, inclusiv în Ministerul Muncii, cât și în firme private străine.

Irina a coordonat proiecte finanțate din Fondul Social European, având  teme ca promovarea femeilor pe piața muncii, egalitatea de șanse și de gen și combaterea violenței domestice și sprijinirea femeilor în situații dificile.

Irina se pregătește să înceapă o nouă colaborare ca expert fonduri europene în proiecte finanțate de Programul Operațional Capital Uman.

Cum a ajuns Irina reprezentant Usborne?

A trecut printr-o situație prin care multe mame trec în ziua de astăzi. Firma la care lucra pe proiecte europene a intrat în insolvență pe când Irina era însărcinată în 6 luni cu al doilea copil. A stat 2 ani în concediu de creștere copil, perioadă în care a sperat că firma va intra în faliment și îi va înceta contractul (nu se punea problema de redresare financiară a firmei, din păcate). Nu s-a întâmplat asta. Printr-un concurs de împrejurări – un angajator străin care nu vroia să își bată capul cu situații complicate, intrarea în vigoare a unui nou Cod fiscal,etc. – Irina s-a văzut nevoită să își scrie demisia în luna ianuarie 2018.

Cu o saptămână înainte ieșise la cafea cu Gabi Rusu și aflase ce face ea, ce înseamnă să faci parte din echipa Usborne. Copiii celor două au fost colegi de grădiniță 3 ani și astfel, cărțile Usborne ajunseseră deja în casa Irinei, dar ea nu se gândise niciodată la ele ca la un mijloc de a câștiga  (și) bani.

Dar scrierea demisiei a născut panică în viața Irinei, un om activ care s-a simțit, deodată, în picaj direct, căzând într-un vid de întuneric și necunoscut. Deși începuse deja să se prezinte la interviuri, o mamă cu doi copii nu este cea mai veselă alegere pentru angajatori, mai ales când mama vine după doi ani de pauză. Proiecte finanțate prin Programul Operațional Capital Uman nu erau în implementare decât foarte puține, erau deja mulți specialiști fără loc de muncă din vechea perioadă de programare…Cu alte cuvinte, Irina era panicată la gândul că se plafonează.

Așa că a vorbit cu soțul, i-a povestit despre oportunitatea prezentată de Gabi. Acesta părea încântat de ideea ca sunt cărți de calitate, în limba engleză, pentru copii. Decizia pe care au luat-o împreună a fost că merită să încerce. Așa că Irina a sunat-o pe Gabi și s-a înscris în echipa ei.

Ce spune Gabi? (mentorul Usborne al Irinei)

Știu că puțini oameni pot spune cu mâna pe inimă că sunt mulțumiți de activitatea lor, de ceea ce fac zilnic. Eu mă număr printre ei, deoarece activitatea Usborne pentru mine este o activitate relaxantă și plăcută.

O lăsăm pe Irina să depene firul poveştii ei… Usborne

Mi-am luat munca foarte în serios din prima. Mi-am facut din logo personalizat, pagină, grup. Am noroc cu fratele meu care este web designer şi m-a ajutat la partea de design. Am studiat mult despre publicitatea pe Facebook, am învățat să fac postări. Toată experiența adunată de-a lungul anilor de muncă simt că a fost folosită pentru prima dată la cote maxime: organizare de evenimente offline, postări pe facebook, comunicare cu clienții, lucru cu copiii mici la ateliere. Acum am realizat că nimic din ce înveți în această viață nu este întâmplător și inutil și poti folosi orice experiență acumulată în noi contexte.

Astfel a luat naștere pagina Povestea cărților. Apoi am creat grupul Cărți și ateliere pentru cei mici. Un alt proiect de suflet care s-a născut cam la 3 luni după intrarea în Usborne este grupul de Facebook [email protected] Este un grup de suport născut din dorința de a ajuta alte femei care se confruntă la finalul concediului de creștere copil cu multe întrebări și dileme așa cum m-am confruntat și eu: Să mă întorc la muncă? Să mai stau acasă cu copilul? Oare cine mă mai angajează pe mine după 2 ani de concediu și un copil mic acasă (sau mai mulţi)?Să încerc ceva pe cont propriu?… și lista poate continua.

Este un moment dificil pentru multe dintrte noi, se naște multă vinovăție în sufletele noastre și avem nevoie să știm măcar că nu suntem singurele care trec prin această etapă. Îmi doresc să cresc acest grup încet, încet, și să mă implic mai mult în sprijinirea acestor femei. Până la urmă, acesta este rolul meu ca asistent social: să sprijin persoanele aflate în diferite situații dificile.

Și soțul și copiii sunt acum implicați în proiectul Povestea cărților. Soțul mă sprijină foate mult în această activitate. Radu mă ajută foarte mult la evenimente: aranjează cărțile, le povestește clienților despre ele, ne ajută la ateliere. Maria întreține atmosfera 🙂 și participă la ateliere alături de copii. Amândoi mă ajută să facem poze și filmulețe (de obicei sunt instantanee) pentru postărille pe pagină și grup.

Gabriela Rusu este minunată, mă sprijină foarte mult și îmi răspunde la orice întrebare la orice oră. Asta a contat mult, pentru că au fost multe momente în care am fost demoralizată…orice afacere are suișuri și coborâșuri, trebuie doar să te sprijine cineva din când în când și să îți ridice moralul.

Acum am 6 luni de Usborne și deja se conturează și alte planuri. Pe lângă evenimentele offline pe care vreau să continui să le organizez pentru că îmi place să fiu în contact cu clienții (pe grupuri de Facebook nu vând, m-am axat mai ales pe grupul și pe pagina mea) îmi doresc să lansez alături de soțul meu și o serie de ateliere pentru copii. Deja avem două pe care le-am făcut și au avut succes, dar mai avem și alte idei. Soțul este programator și are o serie de idei inovatoare. Din toamnă sperăm să facem și mai multe mai ales cu temă tehnică. Vrem ca toate cunștințele pe care copiii le învață în școală să prindă viață și în practică prin experimente științifice. Din păcate școala românească pune mai mult accent pe partea teoretică decât pe cea practică și cred că aceste ateliere, pe lângă faptul că sunt distractive, sunt și educative.

Ce înseamnă Usborne pentru mine?

O punte de lansare. Mi se pare că Usborne îți oferă multe oportunități de colaborare, șansa să te dezvolți și să faci și alte activități conexe. Șansa să înveți multe lucruri noi și să cunoști oameni minunați din diverse domenii de activitate.

Îmi doresc să pot continua această activitate frumoasă și după ce încep noul job. Până la urmă, îmi doresc ca peste 2 ani, când ar trebui să închei acest nou contract să nu mă mai regăsesc în situația din ianuarie anul acesta și să am o mică afacere care să îmi permită să lucrez de acasă.

O zi din viaţa unui mame Usborne

Dacă vă surâde ideea de a avă lansa într-o astfel de provocare, vă invit să plecaţi la drum având aliaţi puternici şi informaţii exact despre ceea ce înseamnă această activitate. Am întrebat-o pe Gabriela cum arată o zi din viaţa ei…

Zilele mele arată cam așa: În jurul orei 9 primesc apel de la curier și mă anunță că în 5 minute îmi aduce comanda. Stomacul meu începe să aibă furnicături, din alea frumoase ca înainte de a se întâmpla un lucru minunat. Când îmi pune în hol cutiile cu cărți, deja simt că este punctul culminant și abia aștept să deschid cutiile și să încep să scot cărțile din ele. Bucuria pe care o simt nu poate fi descrisă în cuvinte, e ca și cum aș fi primit cadourile de Crăciun pe care le-am așteptat un an întreg. Dacă sunt și copiii acasă în această zi, își primesc fiecare dintre ei cartea (avem înțelegere ca la fiecare comandă plasată să primească și ei câte o carte) și ne punem pe răsfoit cu drag; ei din cărțile lor, eu din fiecare carte nouă, cu același entuziasm. După ce toate cărțile au fost mângâiate și verificate, toți trei pregătim coletele cu cărțile mult așteptate de alți copii, le ambalăm cu grijă pentru a ajunge în siguranță la destinație, punem cu drag câte un semn de carte pentru ca cei mici să poată marca pagina unde au rămas, apoi eu postez pe pagina de cărți Raisa’s Books cărțile rămase pentru a fi alese și de alți copii. Trebuie să recunosc că această activitate îmi dă o satisfacție aparte, iar bucuria copiilor mei atunci când își aleg cărțile mă face să înțeleg că am făcut alegerea potrivită. Abia aștept evenimentul de vară de pe pagina cu cărți, unde voi prezenta acele titluri numai bune pentru a fi luate în vacanță.

Şi noi aşteptăm cu emoţie următoarele mame care vor vorbi aici, despre pasiunile lor, devenite, între timp… job 🙂

Eu le mulţumesc aici, public, celor două mămici Usborne pentru că au ales să împartă cu noi timpul, să ne povestească puţin despre această pasiune pentru cărţi care a devenit, cu timpul mai mult decât atât. Vă doresc să vă împliniţi cele mai îndrăzneţe vise, oriunde v-ar duce drumul ales!

PS: Dacă v-a plăcut acest gen de incursiune în lumea mamelor care lucrează de acasă, daţi-mi de ştire şi mamele care încă nu sunt hotărâte pe ce drum să apuce pot primi curajul necesar să încerce 🙂

Poveste cu happy-end. Atlasul cu Idei

Fiecare poveste începe cu … A fost odată ca niciodată, într-o țară tare îndepărtată și de lume neuitată, o Mamă care avea 3 fete cucuiete. Și dragostea mamei, împletită cu o mică doză de nebunie antreprenorială a Tatălui făcea în fiecare zi ca frumoasele fete să crească văzând cu ochii. Fiecare dintre ele era harnică și ascultătoare, dar niciuna nu semăna cu surorile ei. Continuă lectura „Poveste cu happy-end. Atlasul cu Idei”

Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă. Continuă lectura „Nu vreau să strângem bradul!”

2017 și după – acasă

Suntem aproape la final de 2017 și eu sunt acasă. Poate se poartă, în perioada asta bilanțurile, dar eu prefer să vorbesc doar despre ACASĂ. Cum e acasă pentru sufletul meu, cum ne-au fost sărbătorile și cum îmi doresc să fie anul ce vine.

Nu, eu nu cred că dacă spui Universului ceea ce îți dorești acesta îți va strica planurile. Pentru că o dorință, un vis pentru tine și cei dragi ție nu este un plan. Nu depinde 100% de tine, dar…să revenim la acasă, acolo unde începe totul.

Acasă este, pentru mine, mai mult decât un loc. Acasă este o stare, o căldură și o liniște pe care aș vrea să le pot lua cu mine, oriunde aș merge. Acasă este colțul de lume din inima mea, dacă aș vrea să dau o explicație mai poetică.

2017 a fost un an în care ne-am plimbat mai mult decât de obicei. A fost un an în care eu am ales, conștient și asumat, să investesc timp pentru mine și creșterea mea. Am fost la cursuri de afaceri și de dezvoltare personală. Am scos blogul în lume și am susținut un seminar de dezvoltare personală pentru curajoasele WAHMs (mame care lucrează de acasă) din Neamț. Am pornit pe drumul pentru o versiune mai bună a mea și mă țin, zâmbind, de plan.

Pentru mine, 2017 a fost un an în care mi-am reorganizat puțin prioritățile și, chiar dacă nu e ușor de înțeles pentru ceilalți, eu simt că sunt pe drumul cel bun și nu mă voi opri aici.

Da, au fost clipe pline de zbatere și de nebunie. Au fost zile în care am alergat, am jonglat cu tot ce aveam de bifat și m-am întrebat de ce nu ar putea fi mai ușor. Mi-am răspuns singură, evident și acum știu că fiecare mică sau mare luptă este aici pentru a-mi fi lecție. Și da, mi-am asumat faptul că le chem. 🙂

Am cunoscut oameni superbi, am trăit povești care m-au rupt în bucăți și am gustat emoții cum nu credeam că există pe lume.

Acasă sau hai-hui, în lume, am citit mai mult decât anii trecuți. Am crescut mult în puterea de a ierta și de a accepta oameni și idei diferite. Probabil m-am schimbat. Îmi place să cred că doar în bine.

Crăciunul acasă este cel mai mare dar pe care îl putem primi. Și nu doar în decembrie. Dacă în suflet porți tot anul căldura și seninul lui acasă, oricare loc în care te vor duce pașii va fi magic.

Pentru 2018, îmi doresc la fel de mult. Îmi doresc să rămânem sănătoși, să îmi trăiesc visul și să devin tot mai stăpână de timpul și pe veniturile mele. O să scriu în continuare, pentru că microbul acesta nu are antidot :P. O să citesc și în 2018 pentru că e un combustibil care mă încarcă potrivit, de fiecare dată.

O să iubesc mai mult și o să aștept mai puțin de la cei din jur. Cu siguranță vor mai fi și lacrimi, vor mai fi și clipe de tristețe, furii de moment și mici pași greșiți.

Voi ce planuri aveți pentru 2018? Pentru voi ce înseamnă acasă și ce anume duceți cu voi din experiențele acestui an?

Am pus aici doar câteva link-uri spre unele texte scrise anul acesta. Ele au fost mult mai multe și aș vrea sincer să aflu părerea voastră despre aceste texte. Știu că de multe ori, rezonăm cu anumiți oameni în clipe anume nimerite, lucru pe care îl spun și statisticile site-ului. O parte dintre voi ați poposit aici, în spațiul meu de acasă, căutând ceva nume. Poate ați găsit, sau poate nu… în 2018 aș vrea să vă cunosc, măcar pe o parte dintre voi.

Așa că, îmi doresc un 2018 mai liber, mai curajos și mai conectat. Iar textul meu de final de 2017 este mâna mea întinsă către voi 🙂

PS: Vă doresc zile pline de sens, alături de cei dragi. Fie că sunteți lângă șemineu sau la soare, să vă înconjurați de tot ce vă bucură și vă este de folos. La mulți ani, dragii mei!

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?