In lumea celor care… nu sunt perfecti

In lumea vitezei si a individualismului, poate e nevoie si de putina relaxare. De putina lejeritate in ceea ce privește modul de a face lucrurile si de a pune problema. De cele mai multe ori, o cale de mijloc poate fi soluția.

Fiecare din noi are limite. Unele mai largi, în funcție de persoană. Altele mai rigide, în funcție de temă. Sunt momente când, sub imboldul momentului, cedăm în fața celorlalți, abdicând de la propriile noastre reguli. Câteodată e bine că s-a întâmplat așa, alteori nu e foarte comod și ajungem să regretăm modul în care am reacționat la un moment dat, în o anume situație.

Ca mamă a doi copii mici, singură cu ei acasă de la 12 la 17, cu o pisică zglobie în grijă și cu majoritatea treburilor casnice pe cap, am învățat, de când configurația familială s-a schimbat, că nu există un singur mod corect/bun/potrivit de a face lucrurile. Da, am în continuare așteptări înalte de la mine în ceea ce privește educația copiilor, stilul de parenting adoptat, alimentația lor și a mea, activitățile educative sau recreative în care aleg să ne implicăm. Dar dacă lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu planurile mele, încerc să nu consider că am eșuat.

Pentru un perfecționist, e un lucru mare chiar și să recunoască asta, așa că sunt mândră de mine! ? În timp, am ajuns să mă educ pentru a ajunge aici. A fost nevoie de multe lacrimi vărsate, de multă informație ingerată și de timp(+răbdare) ca să accept noua realitate.

Există încă teren minat (cum ar spune Domnul Alintatel), adică sunt destule domenii unde sunt convinsă că lucrurile trebuie făcute așa (și nu altfel!), urmând anumite etape (și nu altele!), folosind anumite instrumente (și doar acelea!). Da, consum multă energie explicând celorlalți cum, de ce și cu ce. Și mă plictisesc uneori, atât de mult, încât prefer să îndeplinesc eu singură respectiva sarcină.

Odată cu greblele luate între ochi ( inerente, de altfel, fiecare are porția sa menită!!!), m-am mai relaxat. Puțin! Glumesc…. Am învățat să folosesc restructurarea cognitivă, mini relaxările și să văd partea plină a paharului. Văzând-o, mă pot bucura de ea, pot să trec mai ușor peste ideea ( falsă, de cele mai multe ori!) că TREBUIE să fie my way or no way!

Respir ușurată! Dacă treaba a fost făcută, rezultatele sunt cele așteptate, toată lumea e fericită. Dacă mai rămâne timp și pentru curățenia de după, super! Dacă nu, e în regulă, nu e sfârșitul lumii.

Gândind astfel, cred că reușesc să le fac viața puțin mai ușoară celor cu care vin în contact. Nu toată lumea a primit educația pe care am primit-o noi ( eu și sora mea), nu toți au avut parte de aceeași părinți, nu sunt eu buricul pământului!?

Am simțit nevoia să scriu azi despre asta pentru că e luni, știu persoane care citesc blogul și trag tare de ei să facă totul perfect. Plus că, noile răni de război ( căpătate în lumea relațiilor adevărate, reale și atât de complicate) încă se cicatrizează. Am să scriu curând și despre ele, las încă timp necesar pentru clarificări….

Dacă există persoane care se recunosc în poveste și simt că au nevoie de un imbold pentru a vedea lucrurile puțin ȘI în nuanțe, mie mi-a folosit mult Fii fericită chiar dacă nu ești perfectă ( cum să te eliberezi de iluzia perfecțiunii) scrisă de Alice Dolmar și Alice Lesch Kelly.

Pe de altă parte, chiar aș vrea să știu dacă există alte cărți/ materiale și/sau persoane care v-au marcat pe voi,cei care citiți acest blog.

Inceputuri…

Sambata ne-am mutat acasa. In casuta pe care ne-o dorim inca dinainte de a deveni o familie. In cuibusorul la care am visat impreuna multa vreme. In apartamentul pe care ni l-am faurit in vise (initial!!!) si unde uite, am reusit sa ajungem, toti 3 (pardon, 4, daca numaram si motanul :P).
So…dupa 7 ani de relatie, dupa 1 an si ceva de la nunta, dupa 1 luna, 1 saptamana si 1 zi de la nasterea lui Matei.
Aici, in casuta…vom avea parte de multe inceputuri.
Deocamdata…:
– primele nopti mai linistite ale lui Matei
– tati face prima data baita lui bebe (mami este in rolul de „anestezist”)
– primele experiente cu scutecele textile…
– prima impartasanie a lui Matei

Sunt sigura ca vor urma alte si alte „prime dati”….

PS: E dificil sa fii mamica, e obositor si cateodata parca nu-mi ajunge somnul sau patul sau timpul, dar, pot spune cu mana pe inima ca sa fiu mamica lui Matei este cea mai tare experienta ever!Cu toate plusurile si minusurile, nu as da asta pe nimic in lume!!!

Cred in clipele „inventate”

A trecut atata vreme de atunci…de la inceputuri.Era un nou drum pentru mine, o noua varsta pentru tine.Eram straini si ne-au legat cuvinte.La inceput.Jumatati de adevaruri.Imi spuneai multe, imi era frica sa te cred.Pareai asa de aproape de ceea ce credeam eu, de tot ceea ce visam in noptile cand ma rugam fierbinte sa iubesc.

Iti aduci aminte?Asteptam cu infrigurare sa vad cat de mult din seriozitatea ta va purta semnul de la tine. Aveam un loc al nostru, aveam poeziile, cuvintele, sunetele, amintirile.Au trecut atatia ani de atunci si inca esti aici. Inca astept, cu sufletul la gura, semne de la tine. Inca te descopar, uneori aproape si drag, alteori strain si trist.

Si-atunci ca si-acum, inventam clipe pentru noi.Rupem secunde din viata si ni le daruim unul altuia, ne alintam crezand ca asta este totul. Ne spunem multe, asa de multe ca nu le pot tine minte mereu. Avem un limbaj presarat cu puncte de suspensie, cu adjective si cu pronume.Mereu discutia se intoarce, implacabil la NOI. Este tot ce exista, tot ce ne intereseaza.Poate ca e tot ce conteaza.

Mai mult te ghicesc decat te stiu.Mai mult ma visezi decat ma vezi. Si-n tumultul vietilor nebune, inca suntem „pe aceeasi lungime de unda”.Ma crezi cand spun ca imi lipsesti?As vrea sa nu ma uiti….as vrea sa nu poti sterge din sufletul tau numele meu, glasul meu, atingerea calda, tremuranda a soaptelor mele.Am incercat de multe ori sa te sterg cu buretele, sa te anulez ca pe-o intamplare.Insa tu stii.Tu ai stiut mereu ca nu a fost o intamplare. Si deci, n-am reusit niciodata sa ma rup din poveste.Nu am putut sa stau departe.In timp, in secunde, hotararea mea s-a muiat si-am revenit.

Nu m-ai certat niciodata pentru ratacirile mele.Nu ai inchis niciodata usa in urma mea.Intotdeauna ai stiut ca ma voi intoarce acasa.Ca acasa ma astepti si, eu, mai devreme sau mai tarziu, am sa ma intorc.

Cred ca nu a fost o intamplare.Cred ca ne e dat sa fim asa, dincolo de spatiu si timp, impreuna in ganduri. Sa ascultam aceeasi muzica, sa simtim aceleasi anotimpuri. Sutem norocosi ca ne-am gasit.Suntem norocosi ca am ajuns pana aici si am stiut sa nu pierdem minunea. Zambesc.Asa imi spui tu, „minune”. Ce alt compliment as putea sa-mi mai doresc?Cu toate astea, te chinui uneori cu intrebari sublim de caracteristice .Si iti las urme pe piele. Si plang apoi, si tu ma ierti. Intotdeauna ma ierti.

Cred in vietile paralele pe care le inchipuim una singura. Cred ca diminetile „noastre” sunt averi pentru care avem titlu de proprietate in infinit. Cred ca iti bei mai linistit, mai cuminte si mai senin, cafeaua de dimineata cand ochiii mei te sorb dintre cuvinte moi si calde. Cred ca ai zambi dulce, cand m-ai descoperi luptandu-ma cu tehnica si bombanind ciufulita „mama ei…!”. Cred ca ar fi o viata ca-n povesti….nu ne-ar trebui mancare sau apa, am uita sa platim facturile , iar sefii ar auzi destul de des placa cu „azi nu ma simt in stare sa lucrez.cred ca e contagios”.

Chiar si-acum, cand scriu, chicotesc asemeni unui copil in fata jucariei preferate. Dupa atata vreme de cand te stiu, dupa atatia ani de cand ma cauti, inca avem puterea sa „inventam” clipe. Mi-e drag de tine cand visezi frumos, cand ma saruti inainte de a-mi spune „Buna dimineata!”, cand ma imbratisezi cu toata fiinta ta inainte de a pleca la culcare. Ti-s draga si eu cand scriu „copilarii” care te fac sa zambesti, ti-s draga de cate ori imi intind gatul alb dupa un sarut…ti-s draga cand iti ofer tampla stanga sa-ti infigi iubirea dulce-amaruie. Ti-s draga daca impart cu tine dulciurile copilariei mele, copilariei tale….Ti-s draga insa si cand, ca o felina feroce, te inchid intr-o imbratisare si te tin prizonier al iubirii mele, pana se face dimineata.

Mi-e draga lumea pe care o inventez ca sa-ti fac pe plac si sa te aduc mai aproape. Mi-e drag sa te stiu zambind cand tehnica iti aduce, in fiecare dimineata, o „bucatica” de mine. Mi-e drag sa te cred, sa te cert, sa te chem, sa te aud….

Cred in clipele inventate pe care le impartim frateste, ascunsi, intre 4 ochi si 2 guri. Cred in punctele de suspensie pe care le umplem de sensuri.Cred in adjectivele umflate care sterg duritatea verbelor. Cred ca te-as putea iubi o viata. Cred ca m-ai adora o vesnicie, pana la sfarsitul vietii. Sau al iubirii. Sau al muzicii.

Cred ca da, ai dreptate. Restul e muzica.Si tu ….stii…..

Cred ca NOI va ramane mereu singura arma non-letala pe care o putem folosi. Cred in clipele inventate, fie ca se vor implini sau nu. Pentru ca, vezi tu, visand si traind cu tine o eternitate voi fi mai bogata in fiecare zi. Iar tu, dragul meu, sa nu inchizi usa in urma mea…Din orice ratacire, ma intorc acasa. Pentru ca ACASA, pentru mine, esti TU.