Despre primul Crăciun în 4 :)

Am tot amânat să scriu despre sărbătorile de iarnă, la noi, în marea familie. Spun în 4, dar pisica Maya nu intră la numărătoare. Deci, ar putea fi chiar în 5…

În prag de Crăciun, am primit premiul de la editura Crişan (mulţumim random.org şi Adina). Deşi iniţial Matei nu i-a acordat prea multă atenţie, cartea Povestea lui Moş Crăciun (şi dvd-ul aferent) au făcut senzaţie a doua zi.

Pentru cei care nu ştiu, Matei cel năzdrăvan are aproape 3 ani, dar vorbeşte muuuuuuuuuuuuuuult. Şi este atât de încântat ori de câte ori învaţă un nou cuvânt!Trebuie să îl spună el de câteva ori, apoi întreabă dacă l-a folosit corect şi apoi, când te aştepţi mai puţin, hop-ţop, cuvântul cel nou îşi face apariţia în vorbirea lui cotidiană. Cu această ocazie, am descoperit cuvântul GIUMBUŞLUC… Nu-i rău pentru un puşti de nici 3 ani, nu?:)

Despre carte, pot spune că a reprezentat o surpriză frumoasă, pentru mine, în primul rând. Nu avusesem ocazia să folosesc vreunul dintre materialele editurii Crişan, dar citisem lucruri bune despre ele. Pur şi simplu, nu mi se legaseră de mână. Până atunci 🙂

Într-un format mare, adaptat vârstei (3 ani+) ca dimensiuni şi … consistenţă (cartonată şi buretată), cele 38 de pagini viu colorate şi plăcute privirii, prezintă, prin detalii vesele şi imagini clare, povestea lui Moş Crăciun şi peripeţiile acestuia în zilele premergătoare Crăciunului, în Laponia îngheţată. Vocile de pe DVD sunt atât de calde şi expresive, încât până şi Petru cel micuţ, de numai 6 luni, a întors privirea, curios, la prima audiţie. Amuzant a fost când am observat că lectura poveştii nu ni se părea niciunuia, mic sau mare, completă fără 2-3 personaje care să interpreteze rolurile. Aşa am încropit şi punerea în scenă :).

Şi tot vorbind de giumbuşlucuri, anul acesta bradul a făcut cunoştinţă cu solul 🙂 Cel mic îşi exersa mersul înapoi, singurul uşor deprins şi… 🙂 Ups! Pentru liniştea tuturor, vă asigur că nici o fiinţă, pitic sau pisic, nu au avut de suferit. Bradul şi-a revenit, miraculos, iar sărbătorile au continuat.

Iaraşi am spus că nu fac multă mâncare, dar iaraşi am ajuns să arunc o parte…:( Poate îmi va fi învăţătură de minte!!!

Am reuşit să ne implicăm în proiectul Shoebox. Am pregătit împreună cu Matei 2 cutii pentru copii şi tocmai am primit, zilele acestea, fotografiile cu bucurie (Mulţumim, Asociatia HARA!). Sper să transformăm acest gest într-o tradiţie anuală, deşi sunt prima care este de părere că generozitatea şi gândul bun îndreptat înspre cei mai puţin norocoşi ar fi bine să ne însoţească pe tot parcursul anului.

Cu atâtea zile libere, m-am bucurat de toţi cei 3 crai ai mei. Mi-a venit rândul cam des la spălat vase, dar măcar m-am distrat văzându-i cum făceau ei „treburi de bărbaţi”!

Am reuşit să termin de citit „Fii fericită chiar dacă nu eşti perfectă”. Se poate împrumuta, pentru doritori :), cum anunţam aici.

Am simţit, o dată în plus, miros de scorţişoară şi de rom, de portocale şi de vin fiert. Chiar dacă zăpada nu ne-a onorat cu prezenţa, a fost cald şi senin în sufletul meu. M-am bucurat iaraşi, ca de fiecare dată, de sărbătorile mele preferate.

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

In lumea celor care… nu sunt perfecti

In lumea vitezei si a individualismului, poate e nevoie si de putina relaxare. De putina lejeritate in ceea ce privește modul de a face lucrurile si de a pune problema. De cele mai multe ori, o cale de mijloc poate fi soluția.

Fiecare din noi are limite. Unele mai largi, în funcție de persoană. Altele mai rigide, în funcție de temă. Sunt momente când, sub imboldul momentului, cedăm în fața celorlalți, abdicând de la propriile noastre reguli. Câteodată e bine că s-a întâmplat așa, alteori nu e foarte comod și ajungem să regretăm modul în care am reacționat la un moment dat, în o anume situație.

Ca mamă a doi copii mici, singură cu ei acasă de la 12 la 17, cu o pisică zglobie în grijă și cu majoritatea treburilor casnice pe cap, am învățat, de când configurația familială s-a schimbat, că nu există un singur mod corect/bun/potrivit de a face lucrurile. Da, am în continuare așteptări înalte de la mine în ceea ce privește educația copiilor, stilul de parenting adoptat, alimentația lor și a mea, activitățile educative sau recreative în care aleg să ne implicăm. Dar dacă lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu planurile mele, încerc să nu consider că am eșuat.

Pentru un perfecționist, e un lucru mare chiar și să recunoască asta, așa că sunt mândră de mine! ? În timp, am ajuns să mă educ pentru a ajunge aici. A fost nevoie de multe lacrimi vărsate, de multă informație ingerată și de timp(+răbdare) ca să accept noua realitate.

Există încă teren minat (cum ar spune Domnul Alintatel), adică sunt destule domenii unde sunt convinsă că lucrurile trebuie făcute așa (și nu altfel!), urmând anumite etape (și nu altele!), folosind anumite instrumente (și doar acelea!). Da, consum multă energie explicând celorlalți cum, de ce și cu ce. Și mă plictisesc uneori, atât de mult, încât prefer să îndeplinesc eu singură respectiva sarcină.

Odată cu greblele luate între ochi ( inerente, de altfel, fiecare are porția sa menită!!!), m-am mai relaxat. Puțin! Glumesc…. Am învățat să folosesc restructurarea cognitivă, mini relaxările și să văd partea plină a paharului. Văzând-o, mă pot bucura de ea, pot să trec mai ușor peste ideea ( falsă, de cele mai multe ori!) că TREBUIE să fie my way or no way!

Respir ușurată! Dacă treaba a fost făcută, rezultatele sunt cele așteptate, toată lumea e fericită. Dacă mai rămâne timp și pentru curățenia de după, super! Dacă nu, e în regulă, nu e sfârșitul lumii.

Gândind astfel, cred că reușesc să le fac viața puțin mai ușoară celor cu care vin în contact. Nu toată lumea a primit educația pe care am primit-o noi ( eu și sora mea), nu toți au avut parte de aceeași părinți, nu sunt eu buricul pământului!?

Am simțit nevoia să scriu azi despre asta pentru că e luni, știu persoane care citesc blogul și trag tare de ei să facă totul perfect. Plus că, noile răni de război ( căpătate în lumea relațiilor adevărate, reale și atât de complicate) încă se cicatrizează. Am să scriu curând și despre ele, las încă timp necesar pentru clarificări….

Dacă există persoane care se recunosc în poveste și simt că au nevoie de un imbold pentru a vedea lucrurile puțin ȘI în nuanțe, mie mi-a folosit mult Fii fericită chiar dacă nu ești perfectă ( cum să te eliberezi de iluzia perfecțiunii) scrisă de Alice Dolmar și Alice Lesch Kelly.

Pe de altă parte, chiar aș vrea să știu dacă există alte cărți/ materiale și/sau persoane care v-au marcat pe voi,cei care citiți acest blog.

Inceputuri…

Sambata ne-am mutat acasa. In casuta pe care ne-o dorim inca dinainte de a deveni o familie. In cuibusorul la care am visat impreuna multa vreme. In apartamentul pe care ni l-am faurit in vise (initial!!!) si unde uite, am reusit sa ajungem, toti 3 (pardon, 4, daca numaram si motanul :P).
So…dupa 7 ani de relatie, dupa 1 an si ceva de la nunta, dupa 1 luna, 1 saptamana si 1 zi de la nasterea lui Matei.
Aici, in casuta…vom avea parte de multe inceputuri.
Deocamdata…:
– primele nopti mai linistite ale lui Matei
– tati face prima data baita lui bebe (mami este in rolul de „anestezist”)
– primele experiente cu scutecele textile…
– prima impartasanie a lui Matei

Sunt sigura ca vor urma alte si alte „prime dati”….

PS: E dificil sa fii mamica, e obositor si cateodata parca nu-mi ajunge somnul sau patul sau timpul, dar, pot spune cu mana pe inima ca sa fiu mamica lui Matei este cea mai tare experienta ever!Cu toate plusurile si minusurile, nu as da asta pe nimic in lume!!!

Cred in clipele „inventate”

A trecut atata vreme de atunci…de la inceputuri.Era un nou drum pentru mine, o noua varsta pentru tine.Eram straini si ne-au legat cuvinte.La inceput.Jumatati de adevaruri.Imi spuneai multe, imi era frica sa te cred.Pareai asa de aproape de ceea ce credeam eu, de tot ceea ce visam in noptile cand ma rugam fierbinte sa iubesc.

Iti aduci aminte?Asteptam cu infrigurare sa vad cat de mult din seriozitatea ta va purta semnul de la tine. Aveam un loc al nostru, aveam poeziile, cuvintele, sunetele, amintirile.Au trecut atatia ani de atunci si inca esti aici. Inca astept, cu sufletul la gura, semne de la tine. Inca te descopar, uneori aproape si drag, alteori strain si trist.

Si-atunci ca si-acum, inventam clipe pentru noi.Rupem secunde din viata si ni le daruim unul altuia, ne alintam crezand ca asta este totul. Ne spunem multe, asa de multe ca nu le pot tine minte mereu. Avem un limbaj presarat cu puncte de suspensie, cu adjective si cu pronume.Mereu discutia se intoarce, implacabil la NOI. Este tot ce exista, tot ce ne intereseaza.Poate ca e tot ce conteaza.

Mai mult te ghicesc decat te stiu.Mai mult ma visezi decat ma vezi. Si-n tumultul vietilor nebune, inca suntem „pe aceeasi lungime de unda”.Ma crezi cand spun ca imi lipsesti?As vrea sa nu ma uiti….as vrea sa nu poti sterge din sufletul tau numele meu, glasul meu, atingerea calda, tremuranda a soaptelor mele.Am incercat de multe ori sa te sterg cu buretele, sa te anulez ca pe-o intamplare.Insa tu stii.Tu ai stiut mereu ca nu a fost o intamplare. Si deci, n-am reusit niciodata sa ma rup din poveste.Nu am putut sa stau departe.In timp, in secunde, hotararea mea s-a muiat si-am revenit.

Nu m-ai certat niciodata pentru ratacirile mele.Nu ai inchis niciodata usa in urma mea.Intotdeauna ai stiut ca ma voi intoarce acasa.Ca acasa ma astepti si, eu, mai devreme sau mai tarziu, am sa ma intorc.

Cred ca nu a fost o intamplare.Cred ca ne e dat sa fim asa, dincolo de spatiu si timp, impreuna in ganduri. Sa ascultam aceeasi muzica, sa simtim aceleasi anotimpuri. Sutem norocosi ca ne-am gasit.Suntem norocosi ca am ajuns pana aici si am stiut sa nu pierdem minunea. Zambesc.Asa imi spui tu, „minune”. Ce alt compliment as putea sa-mi mai doresc?Cu toate astea, te chinui uneori cu intrebari sublim de caracteristice .Si iti las urme pe piele. Si plang apoi, si tu ma ierti. Intotdeauna ma ierti.

Cred in vietile paralele pe care le inchipuim una singura. Cred ca diminetile „noastre” sunt averi pentru care avem titlu de proprietate in infinit. Cred ca iti bei mai linistit, mai cuminte si mai senin, cafeaua de dimineata cand ochiii mei te sorb dintre cuvinte moi si calde. Cred ca ai zambi dulce, cand m-ai descoperi luptandu-ma cu tehnica si bombanind ciufulita „mama ei…!”. Cred ca ar fi o viata ca-n povesti….nu ne-ar trebui mancare sau apa, am uita sa platim facturile , iar sefii ar auzi destul de des placa cu „azi nu ma simt in stare sa lucrez.cred ca e contagios”.

Chiar si-acum, cand scriu, chicotesc asemeni unui copil in fata jucariei preferate. Dupa atata vreme de cand te stiu, dupa atatia ani de cand ma cauti, inca avem puterea sa „inventam” clipe. Mi-e drag de tine cand visezi frumos, cand ma saruti inainte de a-mi spune „Buna dimineata!”, cand ma imbratisezi cu toata fiinta ta inainte de a pleca la culcare. Ti-s draga si eu cand scriu „copilarii” care te fac sa zambesti, ti-s draga de cate ori imi intind gatul alb dupa un sarut…ti-s draga cand iti ofer tampla stanga sa-ti infigi iubirea dulce-amaruie. Ti-s draga daca impart cu tine dulciurile copilariei mele, copilariei tale….Ti-s draga insa si cand, ca o felina feroce, te inchid intr-o imbratisare si te tin prizonier al iubirii mele, pana se face dimineata.

Mi-e draga lumea pe care o inventez ca sa-ti fac pe plac si sa te aduc mai aproape. Mi-e drag sa te stiu zambind cand tehnica iti aduce, in fiecare dimineata, o „bucatica” de mine. Mi-e drag sa te cred, sa te cert, sa te chem, sa te aud….

Cred in clipele inventate pe care le impartim frateste, ascunsi, intre 4 ochi si 2 guri. Cred in punctele de suspensie pe care le umplem de sensuri.Cred in adjectivele umflate care sterg duritatea verbelor. Cred ca te-as putea iubi o viata. Cred ca m-ai adora o vesnicie, pana la sfarsitul vietii. Sau al iubirii. Sau al muzicii.

Cred ca da, ai dreptate. Restul e muzica.Si tu ….stii…..

Cred ca NOI va ramane mereu singura arma non-letala pe care o putem folosi. Cred in clipele inventate, fie ca se vor implini sau nu. Pentru ca, vezi tu, visand si traind cu tine o eternitate voi fi mai bogata in fiecare zi. Iar tu, dragul meu, sa nu inchizi usa in urma mea…Din orice ratacire, ma intorc acasa. Pentru ca ACASA, pentru mine, esti TU.