Despre culoare și poveste, în decorațiuni

Pentru că am scris la începutul lunii câteva considerații generale privind alegerea mobilei pentru camera copiilor, continui discuția respectivă și vă propun câteva idei de mici decorațiuni potrivite pentru acest spațiu.

Pentru început, voi spune că totul depinde, în mintea mea, de măsura lucrurilor. Cu alte cuvinte, ce mesaj vrei să transmiți folosind aceste decorațiuni și nu altele? De ce alegi culoarea X în detrimentul alteia? Cum le poziționezi în cameră și DE CE?

Crescând în casa părinților mei, am împărțit ani de-a rândul camera cu sora mea mai mică. Nu am avut multe jucării, așa cum mi se reproșează adesea că au copiii mei, dar îmi amintesc mereu cu mare drag și emoție de clipele în care eu și Adelina negociam culoarea de pe pereți. Râdeți poate, dar cred că ne-a ajutat mult, pe amândouă, pe termen lung, faptul că ni s-a permis, încă de mici, să participăm la luarea deciziilor în ceea ce privește camera noastră. Sau în alte sectoare de activitate, cum ar fi alegerea unui loc de picnic sau a hainelor pe care să le purtăm.

Poate că la timpul respectiv și în locația de atunci a copilăriei noastre, mama a fost o temerară. De ce? Pentru că ne-a crescut, atât cât s-a priceput și i-a permis educația primită, libere. Libere să vrem, libere să cerem, libere să alegem, libere să simțim consecințele alegerilor noastre.

Revenind la decorațiuni, îmi amintesc despre tabloul cu cei 4 urși care trona (și astăzi la fel, de altfel) în sufragerie. Era o pânză mare, fără prea mare valoare artistică probabil, DAR pentru mine, a fost, multă vreme, simbolul familiei. Tocmai pentru că am participat activ la momentul achiziției lui, pentru că părinții mei au găsit de cuviință să inventeze o poveste despre familia urșilor și pentru că am ascultat de multe ori această poveste, cu noi întruchipați de micii blănoși. Fiecare dintre cei 4 urși avea corespondent în viața reală. Fiecare avea câte ceva din mama, tata și copiii familiei mele.

Zâmbesc acum, retrăind acea poveste. Dar încă prinde… Copiii mei, în vizită la bunici, sunt încă fascinați de povestea urșilor.

Pentru camera puilor de om, am încercat să aleg decorațiuni care să spună o poveste, care să transmită un mesaj puternic, care să aibă culoare și farmec și nu doar/nu numai valoare estetică.

Am vrut să le aduc în cameră lumea poveștilor și am ales un cuier cu Pinocchio, Geppeto și Zâna cea Bună/Albastră. Copiii au fost încântați, mai ales Matei care știe și apreciază povestea. Am exersat apoi, împreună, cum ne așezăm hăinuțele în cuier, cum le găsim de fiecare dată când ne sunt necesare și cum fiecare copil are „jumătatea ” lui de cuier.

cuier pinocchio bartolucci

Am ales apoi un alt accent, colorat și vesel, care să personalizeze camera lor, care să le placă și să le amintească mereu că ei sunt o echipă puternică, gata să se ajute și să se susțină mereu unul pe celălalt, chiar dacă acum, uneori, e tare complicat să conviețuiască în armonie sub același acoperiș (dar despre asta, într-o postare viitoare, vă promit!). Pe ușa camerei tronează deci, o mașinuță în miniatură, personalizată cu numele copiilor mei. masinuta rosie bartolucci

Deși mărturisesc deschis, la început, după ce am plasat comanda nu știam foarte bine la ce să mă aștept, după ce am primit produsele comandate, încântată peste măsură de ele, am căutat informații noi și am descoperit, dincolo de pagina lor de internet, o poveste care merită să fie spusă, mai departe.

Produsele Bartolucci sunt originare din frumoasa și însorita Italie, și întâmplător sau nu, pentru mine, vor rămâne legate de vacanța petrecută acolo, înainte de sarcina cu M. Având la activ zeci de magazine în Italia și în lume, la noi în țară aceste mici opere de artă au ajuns cu ajutorul unei mame curajoase, plecate în căutarea unor decorațiuni speciale pentru camera fetiței ei. Voi  știți că eu susțin cu toată inima oameni care pun pasiune în ceea ce fac și mă bucur să spun poveștile lor, nu? V-am obișnuit, mai ales în ultima vreme, să vorbesc despre astfel de oameni și proiecte și sper să vă fac tot mai curioși în ceea ce privește aceste mici vise împlinite.

Fie că alegeți decorațiuni handmade sau doar accente care să dea un aer jucăuș camerelor copiilor, vă îndemn călduros să le oferiți acestora șansa de a participa la această reînnoire a casei, de a-i lăsa să își pună acolo, printre piese colorate, o bucățică de suflet și, cu siguranță, veți descoperi, peste ani, cât de mult a cântărit acest moment pentru puiul de om!

 

PS – Dacă, din întâmplare, Iepurașul/Moș Crăciun sau vreo altă persoană darnică 🙂 citește această postare, Matei și Petru m-au rugat să le transmit că și-ar dori tare mult ceasul de perete (tot cu Pinocchio) și lampa de veghe cu fluture! Deși, sinceră să fiu, răsfoind catalogul celor de la Bartolucci oricare dintre decorațiuni ne-ar produce mare, mare bucurie!

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

Camera copilului tău – cât e prea mult?

Dacă tot e postul Sf. Paşti şi ne apucăm de curăţat, dereticat şi scuturat, pe mine mă cuprinde zelul mutatutului. Pentru că centrul vieţii sunt puiii de om, totul începe cu camera lor şi, prin extensie, ne raportăm la mobila de/pentru copii.

Deşi am amintit câte puţin despre acest subiect în postarea despre necesarul pentru copil, la venirea acasă de la maternitate, acum, când vârsta copiilor mei este alta – 4, respectiv aproape 2 ani – văd (şi vă pot împărtăşi) situaţia cu alţi ochi.

  • Dacă veniturile şi spaţiul vă permit, este absolut în regulă să amenajaţi camera copilului în funcţie de vârsta şi interesele copilului (deşi, înainte de naştere habar nu ai ce interese va avea copilul meu, dar ce spun eu, uneori nu ştii nici dacă va fi băieţel sau fetiţă, cum a fost cazul la noi). Pe piaţă există acum o multitudine de forme, de culori, de modele şi de variante din care puteţi alege. Puteţi începe prin a stabili un buget clar, câteva obiecte care vi se par necesare (după părerea mea, aş merge pe minimal – pat, dulap, fotoliu sau canapea, eventual leagăn).
  • Dacă sunteţi genul mai pragmatic, puteţi mobila camera copilului în aşa fel încât să fie utilă o perioadă de timp cât mai lungă. Şi aici, tot minimalismul este cheia, urmând să completaţi, pe parcurs, cu alte piese de mobilier sau să înlocuiţi ceea ce devine nefuncţional, de exemplu, înlocuirea dulapului cu unul mai spaţios odată ce mai apare un copil.

Personal, consider camera copilului (sau a copiilor, cum este cazul la noi) un spaţiu care trebuie să răspundă unor cerinţe de funcţionalitate şi eficienţă, mai mult decât de estetică. Probabil şi pentru că am băieţi, dar nu aş putea băga mâna în foc 🙂

Adaptat la dimensiunile camerei de care dispunem, noi am decis să organizăm un spaţiu prietenos, pe care să îl putem adapta pasiunilor şi preferinţelor copiilor. Camera are pe laterale paturi de o singură persoană, cu ladă de lenjerie mare. Un dulap mare, cu sertare şi bară pentru umeraşe, alături de unul mai micuţ, tip soldat, cu rafturi şi un birou (care momentan este folosit de noi, părinţii!) cam astea sunt piesele de mobilier pe care le avem.

Jucăriile am preferat să le aşez în cutii de plastic sau din material textil, ca să poată fi strânse uşor şi răsturnate la nevoie. Pentru că sunt destul de multe, după părerea mea 🙂 încerc să le rotesc periodic şi, mai nou, să le organizez pe categorii – cutia cu lego, cutia cu maşini, cutia cu figurine, etc.

O astfel de organizare îi ajută pe copii să găsească relativ uşor exact ceea ce le trebuie, iar pe mine mă ajută să le explic şi să exersăm noţiunile de mulţimi, culori, forme, etc.

În privinţa covorului, mi-ar fi plăcut să aleg ceva mai vesel, eventual un covoraş cu străzi, cum am văzut la câteva locuri de joacă din oraş. Din păcate, la momentul respectiv, nu am găsit aşa ceva la noi în oraş. Am ales ceva simplu, în culori neutre. Din fericire, Matei a găsit de cuviinţă să considere cercurile negre de pe covor nişte străzi foarte potrivite, pe care le folosim în scopuri multiple.

Ca sursă de lumină, în afară de lumina oferită de plafonieră, am primit cadou o veioză haioasă, sub formă de ursuleţ, care înveseleşte camera şi este perfectă pentru momentele în care se apropie momentul de culcare, dar încă mai avem un rest de joc.

Este foarte adevărat că mai există două corpuri mai mici, suspendate, care adăpostesc o parte dintre cărţile de poveşti, jucăriile cu care ne jucăm uneori, dar care sunt mai sensibile şi au nevoie de un loc al lor.

Deşi copiii mei sunt încă micuţi, încercăm să îi obişnuim să aprecieze lucrurile pe care le au, să se folosească de ele cu milă şi grijă (fără a face un scandal monstru dacă se strică), dar făcându-i conştienţi de valoarea lor. Periodic, revizuim, de multe ori împreună, colecţia de jucării, triem ceea ce păstrăm şi aruncăm ceea ce e de aruncat. Cu această ocazie, punem deoparte, pentru alţi copii (mai mici sau mai săraci) jucării cu care nu ne mai jucăm. De fiecare dată, descoperim comori uitate şi, de cele mai multe ori, schimbăm ceea ce lăsăm la îndemână.

Sunt sigură că există variante de cameră a copilului mai bogate decât a noastră. Cu certitudine există copii care nu au o cameră a lor şi, cu siguranţă, din păcate, copii care nu au jucării. Le vorbesc puilor de om despre asta, fără a-i ameninţa. Cred că este important să fim recunoscători pentru timpurile pe care le trăim, să ne bucurăm unii de ceilalţi şi cel mai adesea, văd partea plină a paharului. Cu toate acestea, cred că facem, de multe ori risipă şi e mare păcat.

Tu cum ai amenajat camera copilului? Cine te-a sfătuit şi de ce anume ai ţinut cont?

 

 

De ce… UN CURS DE PRIM AJUTOR?

 

 

M-am implicat recent în organizarea și susținerea unui curs de prim ajutor. Pentru mămici și puiii de om. Pentru că am considerat util ca și aceste informații să ajungă la oamenii care le prețuiesc. Pentru că e absolut în regulă să previi, să știi cum să acționezi în caz de nevoie, dar îți dorești din tot sufletul să nu fie nevoie.

De ce un curs de prim ajutor? Și de ce pentru mămici?

Pentru că urgențele de tot felul te pot lovi oricând. Pentru că informația înseamnă, bani (vorba proverbului), dar înseamnă și VIAȚĂ. Pentru că mă îngrijorează de-a dreptul toate zecile de cazuri în care aud/văd câte un părinte disperat, la capătul puterilor care privește pierdut și spune abia șoptit….Nu a mai fost timp…sau Nu s-a mai putut face nimic…

Da, dragiii mei! ȘTIU că un curs de prim ajutor nu garantează nimănui că nu vor mai muri copiii înecându-se cu mâncare, că nu vor mai înghiți obiecte mici sau că nu vor mai fi niciodată accidente cu puiii de om. Da, ȘTIU că participarea la un curs de prim ajutor nu va opri viteza care ucide, nu va diminua poate violența din familie și nici nu va decima numărul celor care chinuie, umilesc sau abandonează copiii.

Poate sunt prea dură. Poate vă fac să vă gândiți la lucruri urâte, hidoase și nu vreți asta. Nici eu nu aș vrea. Aș vrea să nu existe astfel de discuții.

Aș vrea ca fiecare copil să aibă dreptul la viață, la joacă, la iubire necondiționată. Mi-aș dori ca fiecare casă să aibă râset de copil, bătaie cu perne, timp special, de calitate și suficient în care cei mici să creeze legături puternice, pe viață, cu cei mari. Din păcate, lucrurile nu stau mereu așa.

Și-atunci, ce-i de făcut? Poate e doar un pas mic. Poate e doar un efort infim. Poate e doar începutul. Dar este CEVA…

Un curs de prim ajutor ar trebui să fie obligatoriu (și gratuit) pentru fiecare dintre noi. Mai ales pentru cei care sunt sau se pregătesc să fie părinți. Pentru cei care lucrează cu copiii. Pentru cei care lucrează cu oamenii, în general.

Câți dintre noi avem, cu adevărat, aceste informații? Câți dintre noi ȘTIM, cu adevărat, ce trebuie făcut în caz de urgență, până la venirea echipajului SMURD? Câți dintre noi avem o trusă de prim ajutor – funcțională, de deplin echipată – pe care știm să o folosim?

Pentru cele/cei care au decis să investească timp și resurse financiare și au participat la un astfel de curs de prim ajutor, EU mi-am pus în minte să fac lucrurile să se miște. M-am zbătut (poate) să ajungă informația acolo unde trebuie. Am muncit, am căutat, am întrebat și am cerut lămuriri. Am negociat și am cerut derogări. Pentru că, DA, eu spun că merită. Și NU! eu, personal, nu am avut nici un câștig material din tot acest vârtej.

Pentru cei care au ales să arunce cu vorbe, pentru cei/cele care au găsit de cuviință să transforme acest efort, această idee și acest concept în altceva… e dreptul (și păcatul!) lor. Pentru mine, vorbele și șmecheriile făcute pe la spate, cu sau fără perdea, sunt atât de importante încât pot transmite un anume mesaj despre cei care le fac. Și asta e tot!

Dincolo de toate, am să mai investesc timp, energie și resurse în astfel de proiecte. Ușa mea va fi mereu deschisă celor care consideră că îi pot ajuta cumva, fie aici, pe blog, fie prin intermediul căsuței mele de e-mail. Am să mai scriu despre lucrurile și oamenii în care cred. O să mai cad, poate, împiedicată de vocile care lovesc din umbră. Dar, nu-i nimic. Din greșeli învățăm.

Pentru efortul lor, pentru deschidere și buna colaborare, le mulțumesc profesioniștilor de la Crucea Roșie Româniafiliala Neamț, gazdelor noastre primitoare și implicate de la Start Academy și fanilor mei care îmi susțin proiectele și moralul. Oamenilor dragi care ascultă povestea spusă pe umăr, îmbrățișări calde și sprijinul meu, întotdeauna!

PS – Pentru cei din Piatra Neamț sau împrejurimi, mai urmează măcar o sesiune de curs de prim ajutor, la care vă aștept, cu drag! Pentru înscrieri și lămuriri, vă stau la dispoziție.

Un puzzle pentru viață

Mi-au plăcut întotdeauna puzzle-urile. Mă relaxează să așez piesele, să le potrivesc, să le sortez, să le adun și să le pun împreună pentru a forma o imagine mare. Probabil pentru că, undeva, în mintea mea, de multe ori pun semnul egal între viață și un puzzle.

Copil fiind, nu am avut multe astfel de jocuri. Nu erau atât de apreciate pe cât sunt azi și nici oferta de puzzle pentru copii nu era atât de diversificată.

Când puiul meu cel mare era singurul născut, am căutat să îi pun la dispoziție jocuri și jucării adecvate vârstei, dar, mai ales, educative. La capitolul PUZZLE COPII eram mereu în extaz, pentru că există o multitudine de teme, de formate, de culori și modele. De la cele mai simple, până la cele mai complexe, aș fi fost în stare să cumpăr câte unul cu fiecare ocazie.

În timp, casa noastră a ajuns să adăpostească multe jocuri cu piese, mai mici sau mai mari, mai colorate sau mai puțin.

Zilele trecute, Matei m-a întrebat de ce îmi place să stau lângă el și să îl ajut la puzzle. Am zâmbit și am cerut timp să alcătuiesc un răspuns pe înțelesul său. Ce să îi spun copilului? Că eu nu m-am bucurat de aceste jucării în copilărie și că mă bucur acum, om mare? Să inventez o poveste alambicată despre cine știe ce secret miraculos care se ascunde în spatele acestui cuvânt/joc diferit?

L-am întrebat de Google. Astfel, am descoperit și eu, la rândul meu, puțin din istoria pieselor de puzzle. Am aflat că putem defini prin acest cuvânt – PUZZLE – orice tip de joc, jucărie sau problemă care solicită ingeniozitate, logică, perspicacitate și perseverență pentru a ajunge la o soluție. Poate avea de la câteva piese (4-9) până la mii de piese, mărind atenția și interesul celor care aleg să își antreneze mintea jucând un astfel de joc.

Pentru a găsi rezolvarea corectă, este nevoie de gândire logică, atenție distributivă și, la cele mai complicate, multă răbdare. De la cuvintele încrucișate, la cubul Rubik, la jocul de șah și chiar la captivantul Sudoku, toate sunt astfel de jocuri ale minții care antrenează neuronii și pot constitui o variantă agreabilă de petrecere a timpului liber.

Deși nu are în spate o istorie foarte lungă (în 1760,  John Spilsbury, a realizat o hartă pe o bucată de lemn, punând alături bucăți corespunzătoare fiecărei țări), inițial a servit ca instrument de ajutor în predarea geografiei.  Astfel, până în jurul anilor 1820, acest instrument a devenit de un real ajutor, căpătând tot mai mulți adepți.

La începutul secolului 20, presa scrisă a început să folosească așa-numitele concursuri de puzzle pentru a-și mări clientela. Chiar și acum, există, adevărate lupte, la nivel mondial în competiții denumite sugestiv Campionatul Mondial de Puzzle , Liga Națională a celor care dezleagă puzzle-uri și Ravenchase (o adevărată căutare de indicii într-un concurs plin de adrenalină și emoții) . Există, de asemenea ” puzzlehunts „, cum ar fi labirintul de jocuri – o serie de experiențe care mai de care mai incitante.

După această bucățică de istorie, mi-am dorit să împărtășesc, o dată în plus, pasiunea mea pentru puzzle. Mi-am luat copilul pe genunchi, am luat un creion și o hârtie și am încercat să îi desenez o bucățică de lume. Apoi, am decupat, cu foarfeca, părți ale desenului meu și i-am propus să alcătuiască imaginea inițială. Ne-am distrat, am râs și am concluzionat…

Un puzzle e o colecție de jucării, mami!

Da, un puzzle este ca o colecție de clipe care, adunate, formează viața 🙂 , am zâmbit eu.

Voi cum vă jucați cu mintea voastră? Știți vreun joc bun, cu care să ne ispitiți și pe noi?

 

Fantoma unei biciclete

Deși poate părea tare greu de crezut, îmi amintesc prima mea bicicletă. Am primit-o cadou de la bunicul meu matern când eram un bebeluș. Era o bicicletă de oameni mari pe care tata o folosea pentru a parcurge cei 2-3 km până la văcuța cu lapte de unde ne aprovizionam.

Bicicleta verde, frumoasa și elegantă, supla și sprintenă, a rămas, încă din acele timpuri, un fel de fantomă a gândurilor mele. Să vă explic exact ce vreau să spun. Nu vă temeți, nu e o poveste de groază, ci una chiar… drăguță, aș spune!

Când vorbim despre  biciclete copii, fiecare dintre noi își închipuie ceva anume. Unii își amintesc zâmbind de prima lecție de … condus, alții, poate, cu durere, îți pot spune despre prima julitură. Eu, îmi amintesc despre bicicleta verde. Care, deși a fost a mea, nu a mai ajuns niciodată la mine. Acum, nu vă închipuiți că am avut o copilărie nefericită, în care am fost tiranizată de niște monștri de părinți care nu au vrut sau nu au putut să îmi ofere o bicicletă.

Nu, Doamne ferește! De fapt, la vârsta pe care o are acum băiatul meu cel mare, Matei, îmi amintesc foarte clar că aveam o frumoasă bicicletă roșie. Cu claxon și șa albă, de plastic. Eram un fel de vedetă în micul cartier de la Ianca, ori de câte ori mă plimbam, țanțoșă cu bicicleta mea cea strălucitoare. Îmi aduc aminte cu infinit drag de toți prietenii din vremurile acelea – azi, răsfirați prin toată  lumea, dar mulți dintre ei purtând încă în suflet colțișorul nostru de lume tihnit.

Apoi, mai mare fiind, să fi fost prin clasa a VII-a, am primit un Pegas. Albastru și zvelt. Era toamnă și primele lecții de conducere le-am primit de la unchiul meu drag. Am aterizat într-un munte de frunze uscate, mi-am agățat cracul pantalonilor și am avut vreo câteva zile febră musculară de la pedalat. Dar nu m-am lăsat! Am descoperit viteza (care nu m-a atras multă vreme) și îmi plăcea să alerg singură, cu bicicleta mea și câte o carte, într-un loc doar de mine știut. Ce timpuri senine. Vorba cuiva… atunci, timpul avea răbdare… Cu mine, cu noi, copiii, care parcă trăiam mai colorat, mai tihnit, mai pe îndelete aniii aceștia atât de importanți 🙂

Acum, privind la imensa ofertă de biciclete, mă apucă râsul! Ce vremuri frumoase…. Acum, copiii își doresc biciclete cu personaje din desenele animate favorite, biciclete în care își pot transporta jucăriile, biciclete cu care pot face întreceri cu prietenii sau excursii în jurul lumii. Copil fiind, mi-am imaginat mereu că tot farmecul unei biciclete stă în libertatea pe care o oferă. În liniștea vântului ce-ți suflă prin plete când zbori cu bicicleta ta. Zâmbesc azi, dar pentru noi, copiii de altă dată, schimburile între noi, negocierile dure se lăsau cu… „ȘI merg și eu o tură cu bicicleta ta?”

Chiar și dragostea adolescentină era mai plină dacă avea… o bicicletă! Eh, ce vremuri… Probabil că EL de atunci nu își mai amintește, are și el, la rândul său, acum proprii copii… dar câteodată, rememorez pupicul primit ca MULȚUMESC pentru plimbarea cu bicicleta.

Pentru că, dincolo de culoare și model, sunt sigură că există mai multe criterii importante care să ajute la alegerea unei biciclete, vă rog pe voi, cititorii mei, să mă luminați! Care sunt criteriile alegerii unei  biciclete potrivite? Ce e important la o bicicletă pentru copii și ce e must have la una pentru adulți? Mai mult, care e vârsta cea mai potrivită pentru prima bicicletă?

Mă gândesc serios să investesc într-o astfel de bicicletă pentru aniversarea de 4 ani, dar poate că și cea de … 30 merită una…. :)Nu?

După cum vedeți, cumva, fantoma unei biciclete verzi m-a urmărit de-a lungul vieții. Sunt sigură că absolut nimic nu e întâmplător. Zâmbesc și acum, la gândul și amintirea vântului din plete, la gustul libertății. Alergând cu bicicleta mea, TOTUL părea posibil! Orice vis era aproape! De aceea, îmi doresc să le dau și fiilor mei acest minunat dar… sub forma unei biciclete.

 

Stres de mamă – Ce faci cu puiul de om după 1/2/3 ani?

Poate zâmbești. Mai ales că titlul pare atât de ciudat… Stres de mamă. Ce faci cu puiul de om după unul, doi sau trei ani?

Ei bine, DA. Concediul de creștere de creștere a copilului(CIC) s-a terminat. Sau e pe cale să se termine, cum e cazul meu și al altor câteva prietene. E vremea să revii la muncă. Ai DOAR câteva opțiuni. Unele mai bune, altele mai… de investigat. Poate.

Pentru că eu am intrat în focurile gândurilor de tot felul în ceea ce privește soarta puiului cel mic, mi-am zis să împart cu voi stresul meu de mămică. De ce? Pentru că, pentru mine, vorbind despre ceea ce simt, cred și îmi doresc, mă ajută să fac o alegere. Pe care să mi-o asum și cu care să merg apoi mai departe, corectând din mers acolo unde nu se potrivește… planul cu realitatea.

Apoi, poate vă va ajuta și pe voi, cele care treceți prin aceleași furci caudine ale gândurilor sau care aveți în jur, printre cunoscuți, prieteni, persoane care trec prin așa ceva. Poate emoțiile (că despre asta e vorba în/pe blogul meu, nu? :P), trăirea și căutarea mea vă vor inspira să găsiți soluții potrivite pentru voi și puiul vostru.

Tocmai despre asta mi-aș dori să scriu. Despre ceea ce e potrivit la un moment dat, unei femei, unui copil, unei situații. Nu cred în rețetele general valabile. Nu cred că există o singură variantă bună și, cu siguranță, nimic nu este OBLIGATORIU. Chiar dacă ceea ce alegi, după mai multe sau mai puține gânduri, nu este ceea ce ai sperat, dacă nu ți/vi se potrivește sau, pur și simplu, nu se poate pune în aplicare, e absolut în regulă să alegi altceva. Să șlefuiești alegerea, să o modelezi după voința și putința ta. Să o faci să respecte acele rigori la care tu ții cu adevărat.

Pentru că fiecare dintre noi este unică și fiecare copil este produsul a ceea ce alegi să așezi în el. Da, am auzit de genetică și știu că există și înclinații, tipare comportamentale sau cum vrem să le mai spunem care există latent în fiecare ființă. Uneori independent de educația pe care i-o dai tu.

Revenind… Ce faci, deci, când se apropie momentul întoarcerii la muncă? Cele câteva variante pe care le-am avut eu în minte sunt:

  • rămâi acasă până când găsești că puiul e pregătit pentru colectivitate. Așa a făcut mama, care a renunțat la carieră până când eu am fost dusă la școala. Deci, până la aproximativ 7 ani ai mei și 5 ai Adelinei. În paranteză, o astfel de variantă este absolut în regulă dacă o poți susține financiar și psihic. 🙂
  • schimbi jobul și devii WAHM/antrepronor. Cu alte cuvinte, renunți să te mai întorci la vechiul loc de muncă și alegi să faci altceva. Eventual încerci să transformi în sursă de venit acea mare pasiune pe care o ai dintotdeauna și care îți poate aduce, în timp, cu răbdare și muncă, acea satisfacție care lipsea poate vechiului loc de muncă. Am multe exemple de astfel de mămici curajoase care au primit, odată cu puiul de om, energia, picătura de nebunie poate, de a o lua de la capăt, de la O uneori și de a crea ceva frumos, de suflet. Interviul pe care i l-am luat zilele trecute Cristinei Ioniță este doar un exemplu. Se pare că perioada de pauză din punct de vedere a carierei și stat acasă cu bebe este răgazul necesar unui astfel de demers. De asemenea, o altă mămică frumoasă, Valentina a primit, odată cu buburuza ei (prima buburuză, pentru că, între timp, familia s-a mărit cu o altă minunată buburuză) avântul necesar schimbării. Varianta aceasta îți aduce posibilitatea de a lucra în intervale orare convenabile pentru a nu lipsi foarte mult de lângă pitic.
  • cauți o persoană de încredere care să stea cu puiul de om cât timp tu ești la muncă. Aici lucrurile încep să devină distractive! Există varianta bunicilor (sau a rudelor, în general) care pot ajuta sau varianta unei persoane din afara familiei. Este de luat în calcul care sunt așteptările tale de la un astfel de aranjament, care este intervalul de timp pe care cel mic îl va petrece în absența ta, care sunt costurile (și nu doar cel financiar! 🙂 ), care este perioada de timp la care vrei să apelezi la această variantă, vârsta și concepțiile persoanei respective privind creșterea și educarea puilor de om, etc.
  • varianta intrării în colectivitate. Aici, din nou, opțiunile pot fi diverse – o creșă de stat, o creșă particulară sau chiar o variantă de mijloc ( un soi de creșă particulară subvenționată parțial). Fiecare dintre ele are, în opinia mea atât plusuri, cât și minusuri. Depinde de fiecare dintre noi ce anume ne dorim pentru copilul nostru, ce așteptări avem de la cei care vor petrece timpul cu acesta, distanța față de casă/locul de muncă, condițiile oferite, ideile promovate, modalitatea de educare, etc. Ar mai fi de luat în calcul și aspecte ca regimul alimentar al copilului, (in)dependența de părinți, starea de sănătate a copilului, etc.

Având în față toate aceste opțiuni (pe lângă altele, la care, poate voi v-ați gândit), ce alegi? Varianta cea mai ieftină? Varianta cea mai comodă? Varianta cea mai SAFE pentru copil? Cât va conta în alegerea ta ceea ce îți dorești tu, ca mamă, ca femeie, ca ființă liberă? Cât va fi de greu argumentul propriei tale copilării?

Dacă ai deja unul sau doi copii mai mari, ai trecut deja măcar o dată prin tot acest stres de mămică, s-ar putea spune că ai deja soluția. Sau nu. Poate porți încă în minte greșelile de data trecută. Poate îți sună încă în minte diversele argumente care te-au convins să… SAU să nu… Greu, domle, greu!

Și totuși…poate nu e chiar o alegere imposibilă. Poate e nevoie să asculți tot ceea ce mintea și inima îți șoptesc. Poate e bine să apleci urechea și la semnalele pe care ți le transmite copilul tău. Pe mine m-a ajutat, de exemplu, să întorc pe toate fețele fiecare variantă. Pe altcineva poate îl va coafa ideea listei pro/contra. Varianta alegerii cu banul… glumesc! Nu cred că e o idee bună!

Poate nu a fost absolut întâmplător faptul că, în tumultul gândurilor mele, în taifunul răzgândirilor mele, stresul meu de mămică a primit un pumn în plex. Discutând cu posibile candidate la postul de bonă/babysitter, mi-am dat seama că nu prea îmi pot închipui pe niciuna dintre ele cu puiul meu.

Poate ar trebui să respir…Să trag adânc aer în piept și să vizualizez exact ceea ce îmi doresc. Pentru mine și pentru copilul meu. Să conștientizez că despărțirea de copil (chiar și pentru câteva ore! DAR după o lungă perioadă de timp în care ne-am fost unul altuia principala preocupare/distracție) este necesară, DAR nu este neapărat ceva rău. 🙂 Da, această frază a fost gândită și scrisă de aceeași persoană care scria acum o vreme că se ascunde în baie să citească 10-15 minute. 🙂

Și mi-am închipuit un spațiu larg, colorat, vesel. Cu jucării frumoase și copii râzând în hohote. Un spațiu cu oameni care iubesc din suflet copiii. Oameni care cred în copii și se joacă. Oameni care visează și care muncesc. Mi-am imaginat cum ar fi să pot găsi un loc unde să îmi pot lăsa copilul cu inima ușoară pentru că vocea mea, părerea mea este ascultată și auzită. Cum ar fi să fie posibil?

Cum ar fi să existe undeva, aproape, un om care să creadă în proiecte și oameni, mai mult decât în conturi sau titluri?

Îmi place să cred că un astfel de loc există, pentru fiecare dintre noi. Pentru copilul meu cel mic, Petru, am ales Start Academy.

start academy flyer

Așa cum opinam la începutul articolului, nu cred în soluția perfectă, general valabilă. Cred în soluția potrivită. Și mai cred în feeling-ul pe care oamenii și locurile îl transmit.

Pentru voi, prietenii mei, vă las doar câteva imagini. Câteva cadre care să vă transmită un mesaj. VOI alegeți ce mesaj veți primi și ce veți face cu acesta!

copii veseli spatiu colorat soarele din tavan viitorul

 

Vestea bună este că ACEST stres de mamă a luat sfârșit. Vestea… cealaltă este că restul urmează să vină!

Vă doresc să descoperiți care alegeri vi se potrivesc, să aveți curajul de a cerceta până descoperiți ceea ce este pentru voi și să întâlniți acei oameni care să vă ofere lumină și iubire, indiferent ce drumuri ați alege!

Foto credit – Sorin Bolog Photographer