Doi copii şi-o mâţă

Pentru cine se întreabă, DA, am copii și pisică. Sau mâță, cum o alintă uneori, Matei. Am avut pisică dinainte de a avea copii, de fapt, chiar dinainte de a avea soț pentru că, dacă nu mă lasă memoria, Leonardo, motanul birmanez a ajuns la noi în familie cu aproape o lună înainte de nuntă. Deci nici măcar nu eram o familie (în acte) înainte de a avea primul „copil”: motanul!Nu, nu cred că suntem nişte părinţi iresponsabili pentru că expunem copiii la pericolele părului de pisică. Nu, nu cred că într-un moment de neatenţie pisica o să atace pe unul dintre cei mici sau pe noi, la fel cum nu cred că o să ne mănânce nasul sau o să ne scoată ochiii, în somn! Funnz, totuşi!

Dar cred că, pentru copiiimei, copilăria cu un animal de companie este prilej de joacă şi veselie, că astfel învaţă să respecte şi să iubească animalele, că descoperă ce puteri are omul şi cum trebuie să le folosească inteligent.

Pentru cine se întreabă, DA, am copii și pisică. Sau mâță, cum o alintă uneori, Matei. Am avut pisică dinainte de a avea copii, de fapt, chiar dinainte de a avea soț pentru că, dacă nu mă lasă memoria, Leonardo, motanul birmanez a ajuns la noi în familie cu aproape o lună înainte de nuntă. Deci nici măcar nu eram o familie (în acte) înainte de a avea primul „copil”: motanul!

Deși mai degrabă m-aș fi văzut având un câine, de multe ori viața îți oferă șanse (sub forma unor provocări) care îți demonstrează contrariul. Dar să povestim pe îndelete cum au ajuns micile feline să ne aleagă de stăpâni. Sunt de părere că fiecare are, sau nu, animalul de companie pe care îl merită și, de multe ori, ei, patrupezii, își aleg aparținători bipezi. Valabil şi pentru copii, dar despre asta am mai scris!

Soţul meu, la momentul povestirii încă prietenul meu, avea pisică. Eu nu eram înnebunită după „aşa ceva” (reminescenţă din copilărie a unor întâlniri nu tocmai plăcute cu pisica naşei mele), dar ne-am acceptat, a se citi, TOLERAT reciproc. Apoi, la un moment dat, pisica în cauză a dezertat în vecini. Se pare că se pregătea să devină mămică şi nu i-a plăcut mediul. Sau cine stie 🙂 Cert e că a dispărut din peisaj. Nu, eu nu locuiam acolo, deci nu a plecat din cauza mea!

Cu o lună înainte de nunta noastră, o prietena dragă (care între timp a devenit năşica celui de-al doilea crai, Petru Andrei) i-a făcut cadou omului meu, de ziua lui, o pisică. Am fost să „alegem” pentru că erau un EL şi o EA disponibili şi „dânsul” (aka Leonardo, alintat Leo) m-a cam ales pe mine. Adică, s-a aşezat la picioarele mele şi a început să toarcă. Pur si simplu. Pentru mine nu a fost chiar dragoste la prima vedere, dar văzându-l aşa mic şi speriat (în primele 2-3 zile), ceva din mine m-a făcut să îi ofer… prezumţia de nevinovăţie şi am ajuns să îl iubesc.

Leo era un birmanez destul de sălbatic (în comparaţie cu zvăpăiata de acum), dar foarte afectuos. A fost prima fiinţă care mi-a simţit, încă de la stadiul de embrion, micul puiuţ de om şi mi-a ţinut de urât (bine, şi cald :P) în lungile nopţi când soţul lucra în tură de noapte. Nu prea vorbesc despre asta, dar nu-mi place deloc să dorm singură!!!

Iată şi exemplificarea 🙂

69740_185561761457164_7245308_n 65733_185560254790648_2023176_n 252472_235320189814654_1957679_n

Apoi, a venit pe lume puiul uman nr. 1, Matei Nicolae! Şi, chiar dacă Leo nu a mai avut parte de acelaşi tratament preferenţial şi de întreaga noastră atenţie, a rămas mereu o parte importantă a familiei noastre!

551668_511315545548449_2115298196_n 281726_269427976403875_4578388_n 375868_633584633321539_295799747_n

După cum se vede, Matei a crescut frumos, sănătos şi vesel! S-au jucat, s-au alergat şi s-au mai supărat! Dar mereu, seara i-a găsit prieteni. Leo era primul care mă avertiza când cel mic plângea sau se trezea, dacă nu eram lângă el. Leo era cel care mă avertiza dacă altcineva ţinea copilul în braţe 🙂 Tind să cred că, deşi Matei nu mai ţine minte foarte bine perioada respectivă, i-a prins bine apropierea şi joaca cu un animal frumos, drăgăstos şi uşor posesiv. Numai eu ştiu ce „scandal” mi-a făcut când am lăsat-o pe sora mea să ţină copilul pe piept, când bebe avea vreo 2 luni 🙂 Bine bine, şi ea, Adelina îşi aminteşte, cu siguranţă!

Din păcate, Leo nu mai este printre noi… A avut un accident şi ne-a lăsat pe noi, părinţii, cu sufletul sfâşiat de durere. Poate veţi râde, ştiu că există şi tragedii mai mari, dar vă asigur că, pentru un stăpân de animăluţ, oricât de mic şi „neînsemnat”, această pierdere este una foarte grea…:( Mă bucur însă că Matei nu a înţeles pe deplin ce anume s-a întâmplat, atunci.

Dar ne-am revenit, ne-am adunat şi soarta ne-a dăruit un nou patruped, în persoana domnişoarei Maya! De această dată, stăpânul ales a fost chiar Matei, care avea deja 1,6 ani. Domnişoara l-a preferat, l-a mirosit şi a ales să meargă cu noi acasă. Aşa a început aventura noastră 🙂

1468623_753090031370998_1842834251_n 1231681_714061178607217_658888440_n

Cu o noua prezenţă feminină în casă, eu m-am simţit foarte bine! Aşa de bine încât, destul de repede, un nou membru s-a hotărât că e cazul să apară… Aşa că, bebe numărul doi şi-a găsit culcuş cald şi bun la mine în burtică.

Maya este foarte prietenoasă, curioasă şi mereu gata de joacă! Este mai mică şi mai graţioasă decât predecesorul ei, dar ambii copii o iubesc. Mai nou, cel micuţ, în încercarea de a se ridica singurel în picioare, o prinde şi o foloseşte ca punct de sprijin. Ca să nu mai spun că ea îl păzeşte, vigilentă, ori de câte ori doarme sau se joacă singur.

Fotografii pentru exemplificare, în curând 🙂

Nu, nu cred că suntem nişte părinţi iresponsabili pentru că expunem copiii la pericolele părului de pisică. Nu, nu cred că într-un moment de neatenţie pisica o să atace pe unul dintre cei mici sau pe noi, la fel cum nu cred că o să ne mănânce nasul sau o să ne scoată ochiii, în somn! Funnz, totuşi!

Dar cred că, pentru copiii mei, copilăria cu un animal de companie este prilej de joacă şi veselie, că astfel învaţă să respecte şi să iubească animalele, că descoperă ce puteri are omul şi cum trebuie să le folosească inteligent.

Despre educaţie timpurie şi daruri SMART

Prima dată când am auzit termenul „homeschooling”, mi-am spus că trebuie să fie tare complicat. Mă şi vedeam, în rol de „profesoară”, predând… diverse! Glumesc, dar statul acasă, în cea mai mare parte a zilei, cu doi copii argint viu, mi-a deschis apetitul pentru jucării/materiale/activităţi pe care să le pot folosi ca să am parte (uneori) de câteva minute de linişte/de pus rufe la spălat/strâns rufe şi aşezat la loc/pregătit ceva uşor de mâncare/spălat vase/nevoi fiziologice/etc.

Dincolo de acest aspect, mereu mi-am dorit (şi cred că fiecare părinte doreşte asta) ca băieţii mei să aibă lucruri de calitate, inclusiv cărţi sau jucării. Au mai fost perioade în care am apelat la „magazinul de jucării „(e un soi de joc pe care l-am pus la cale cu M. ; pentru fiecare jucărie/joc nou pe care şi-l doreşte, trebuie să „predea” magazinului 3 jucării pe care nu le mai foloseşte), dar am încercat să nu cumpărăm tone de jucării. Zic „am încercat”, pentru că uneori, alte persoane (bine intenţionate, cu siguranţă), la diferite ocazii (Paşti, Crăciun, zile de nume, aniversări, etc.) au ales (fără să ne întrebe) să dăruiască micilor poznaşi jucării. Unele au avut succes, altele mai puţin. Unele au rezistat stoic, aşa că acum Petru sau alţi copii dragi familiei noastre beneficiază de ele. Altele s-au stricat repede şi uşor, fără prea mult ajutor din partea utilizatorului. Am mulţumit de fiecare dată pentru darurile primite, dar sunt de părere că avem mult prea multe!!!

Dacă aş fi fost întrebată, cu siguranţă aş fi putut oferi celor în cauză câteva opţiuni de cadouri! Şi ajungând aici, trebuie să recunosc… sunt destul de multe momente în care eu sau/şi tati ne bucurăm cot la cot cu piticii de daruri, dacă nu chiar mai mult ca ei. E adevărat că părinte fiind, ai şansa să îţi retrăieşti copilăria, alături de cei mici, iar jocul alături de ei este, cel puţin pentru mine, de cele mai multe ori, un deliciu!

Pentru că mama a ales să stea acasă cu mine şi cu sora mea până când ne apropiam de sfârşitul celor 7 ani, mereu mi-am închipuit că aşa voi face şi eu. Dar până când să trăiesc pe propria piele această experienţă, întâi cu Matei (din 2012), acum şi cu Petru, nu aş fi ghicit cât de mult te poate schimba!

E foarte adevărat, poţi avea parte de multe, minunate şi mărunte victorii stând acasă cu puii. Da, există persoane pe lume care nu pot şi nu vor pune niciodată semnul egal între primul zâmbet, primul MAMA, primii paşi şi orice felicitare/recompensă/feedback/promovare obţinută la muncă. Eu aş spune doar că resimt aceste mici sau mari victorii diferit. Iar maternitatea a adus, cel puţin pentru mine, un plus, inclusiv la muncă. Cel puţin, asta am putut vedea sau simţi în perioada în care am lucrat, între cele două sarcini. Nu judec pe nimeni pentru alegerea pe care o face de a sta acasă sau de a merge la muncă, lăsând puiul în grija altcuiva. Fiecare alege (sper) varianta care i se potriveşte cel mai bine şi trăieşte apoi consecinţele alegerii sale.

Faptul că AM ALES să stau acasă nu înseamnă, pentru mine, că am la dispoziţie o zi întreagă de odihnă şi dolce far niente 🙂 Poate din exterior pare uşor, dar nu e, mai ales când numărul puilor creşte! Pe de altă parte, nici imposibil nu este. Dar nu este pentru toată lumea, să spunem.

Departe de mine gândul de a susţine în mod public, aici pe blog sau oriunde altundeva, că practicam homeschooling-ul. Nu, de fapt, Matei merge la o grădiniţă privată, cu program tip Montessouri, timp de 4 ore, în fiecare zi.

Dar tot citind şi citind, am înţeles că ceea ce fac eu cu puii acasă (şi a făcut mama cu mine şi sora mea) se poate numi educaţie timpurie. Un fel de cei 7 ani de-acasă, la nivelul vitezei epocii în care trăim. Wow, ce futurist îmi sună!

Da, facem jocuri împreună, învăţăm diferite concepte, exersăm multe abilităţi practice şi senzoriale. Vorbim foarte mult, desenăm, inventăm fel de fel de poveşti. Mai nou, a început şi Matei să povestească şi sunt mândră că o face foarte bine, pentru cei aproape 3 ani ai săi. Dacă mă întrebaţi cum a început totul, nu mai ştiu să spun. Cred că a venit cumva, instinctiv, când el a fost pregătit să acumuleze mai multă informaţie şi eu am început să caut diverse materiale/tehnici/instrumente de care să ne folosim pentru a hrăni curiozitatea specifică vârstei.

E foarte plăcut, solicitant şi plin de recompense vizibile acest demers al nostru, dar sunt convinsă că mai am multe de învăţat, trăit şi simţit! Zâmbesc însă, gândindu-mă că am găsit ajutoare de nădejde în minunatele materiale Usborne. Am descoperit cărţi, planşe, flash card-uri, jucării şi jocuri atât de frumoase, colorate, potrivite fiecărei etape de dezvoltare a copiilor (mai jos, doar o parte dintre ele).

50_things_to_do_on_a_car_journey 100-science-experiments 84267 9781409550235-renaissance-sticker 9781409563990-lift-the-flap-general-knowledge9781409580997-aesops-stories-for-little-children 9781409581253-a-drawing-a-day 9781409581550-bvf-noisy-trains 9781409581581-beginners-poisonous-animals 9781409582106-fairies-to-colour 9781409582250-sd-sailors 9781409582304-roman-patterns-to-colour 9781409584360-dictionary-and-thesaurus book-of-bible-stories-cover-2014 castles-sticker-book childrens-book-of-baking-cakes

Odată cu venirea acestei provocări, pentru mine, a început o nouă eră: cea în care îmi doresc să le las copiilor mei amintiri (şi mai) frumoase, calde, educative, a timpului petrecut împreună. O altă parte pe care am descoperit-o, crescând copii, este că îţi împing limitele zonei de comfort tot mai mult; în cazul de faţă, mă văd nevoită să repet limba engleză ca să ajung iar, măcar la nivelul la care era când am terminat liceul cu profil filologie bilingv limba engleză :).

Mi-aş dori, ca peste ani, fiii mei să spună cu mândrie „Mama/tata ne-a învăţat/ajutat/lăsat să facem/descoperim primele experimente distractive! Aşa mi-am descoperit pasiunea/înclinaţia spre desen/matematică/chimie/gastronomie/etc.!” Mi-aş dori ca puiii mei să crească liberi, neconstrânşi să aleagă o cale pe care noi, părinţii sau bunicii, am ales-o sau am dori-o pentru ei. Cred că pentru asta e necesar să le ofer cât mai multe variante, diverse, atent instrumentate şi dozate ca efort, după vârsta lor.

Îmi doresc să dau lumii doi bărbaţi puternici, care să se bucure de ceea ce sunt şi ştiu! Sunt sigură că pentru asta e nevoie de o cultură generală autentică, de timp investit în ei şi pentru ei. Dar e nevoie şi de instrumente/ajutoare/ustensile deştepte, care să le pună mintea în mişcare, care să le ridice întrebări şi să le ofere şanse de a descoperi răspunsuri.

Vreau să cresc doi stejari puternici şi sănătoşi, care să respecte corpul lor şi pe al celorlalţi, care să iubească frumosul şi natura, să creadă în visele lor şi să nu se teamă de necunoscut. Aşa că aleg să torn încă de acum, în seva lor, iubire, informaţie şi culoare!

Îmi doresc pentru ei o lume în care să poată fi încrezători şi sinceri cu ceilalţi, fără teamă. Vreau să îi învăţ că Omul e puternic prin faptele sale, că poate clădi dar poate şi distruge, că Divinitatea sau Dumnezeu, oricum i-am spune, va răsplăti cândva, cumva, aceste fapte.

Dacă sunteţi de aceeaşi părere, că viitorul lor trebuie să fie mai bun, mai curat şi mai plin de pace, din toate punctele de vedere, dacă împărtăşiţi convingerea mea că la baza acestui viitor stă/trebuie să stea CARTEA, vă invit într-o călătorie magică, aici!

E foarte posibil să vă îndragostiţi de aceste cărţi, să doriţi să le păstraţi pe toate pentru voi şi puiii voştri, sau puteţi alege să duceţi puterea cărţii mai departe, la o altă familie, dăruin puţin din bucuria descoperirii! Oricum, mi-ar plăcea să ştiu părerile voastre după ce răsfoiţi câteva pagini…

Evident, vă stau la dispoziţie cu orice fel de detalii sau lămuriri, aici sau la album!

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!