Timp pentru mine

Azi a fost o zi leneșă. Am profitat de vremea rece de afară. Am pus aparatul de pâine la treabă, am umplut o mașină de rufe și am așteptat să adoarmă piticul. M-am bucurat de liniște. Și am citit. Mult. Fără să mă uit la ceas. Fără să fac și altceva pe lângă asta. Am trăit odată cu eroii poveștilor scrise. Am râs și am plâns cu ei. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme, cu o carte în mână.

Cu alte cuvinte, timp pentru mine.

Pentru că zilele trecute, după câteva peripeții, au ajuns la mine cele două cărți pe care le așteptam, fără să visez că mă vor devora ușor-ușor. Sau eu pe ele. Sau reciproc.

Te iubesc, Filip!

Dana, dragostea mea

Ambele scrise de Antonia Bogdana Bălan. Un om puternic și frumos, pe care l-am descoperit cândva, nu de mult, pe un blog cu un nume care te face (măcar!) să ridici o sprânceana a mirare: lamargineacasniciei.

Atât lectura, cât și blogurile pe care le urmăresc sunt clipe furate, sunt mici plăceri pe care le îngrămedesc, avidă, de fiecare dată când se poate, în căsuța pe care scrie timp pentru mine.

Și cum spuneam, nu mă așteptam la un taifun de momente, la o colecție de suflete și povești, rupte din realitate, atât de frumos desenate, atât de crunt lovite, atât de adânc analizate, atât de… vii și atât de aproape. Am trăit, pe parcursul celor două cărți, cu fiecare dintre eroi, cot la cot aproape, intens, alert, dulce și tihnit totuși. Am iubit odată cu ei, mi-am pus întrebări și am plâns la gustul trădării lor, la mirosul pierderii lor. Am citit pe nerăsuflate, recitind de câteva ori pasaje întregi, care păreau să îmi scape trăirii, la prima lectură.

Am fost ca în transă.

Timp pentru mine, așa ca acum, nu am mai avut de mult. Și, fără să mint, abia așteptam să adoarmă toată lumea, ca eu sa fug repede la Dorin (Doru), la Calina, la Dana (pe care în prima carte am urât-o maxim, dar am simpatiza-o în cea de-a doua carte).

Nu am spus Antoniei că voi face aceste precizări pe blog, despre cărțile ei, dar m-aș bucura să vă fac și pe voi curioși să citiți măcar una dintre cele două cărți.

Dincolo de firul curgător al emoțiilor scrise, la care autoarea se pricepe atât de bine, mi-a plăcut în mod special maniera în care capitolele au final de maximă încordare sufletească, cu un paragraf esență. De asemenea, pentru a reînnoda firul poveștii, același paragraf esență devine început pentru un capitol pe care îl regăsim după expunerea unui alt plan al poveștii. M-a impresionat mult jocul pe mai multe scene, acest du-te-vino între apartamente/povești/familii/trăiri prin care autoarea înțelege să mențină viu interesul pentru poveste. Te face să mai citești, cu sete, încă un capitol. Te face să alergi mereu cu gândul la următoarea surpriză.

M-a marcat profund caracterul de puzzle al realității descrise. Nimic nu este întâmplător pe lume, totul se plătește și roata se întoarce întotdeauna. Tristețea, deprimarea și capătul prăpastiei nu te lasă să aluneci. Te balansezi, te uiți la hău, respiri adânc și exact atunci, în clipa decisivă, descoperi o nouă cărare. Un nou drum. Ce pleacă undeva, nici tu nu știi unde. Dar pentru că noul drum începe undeva exact lângă picioarele tale, e semn că pe acolo te va purta soarta.

Am descoperit, odată cu Antonia, o sete de poveste frumoasă, o sete de iubire care să împlinească omul, care să facă viața să aibă sens… Am gustat din acest pahar și apoi, paradoxal pentru ceilalți poate, multe alte experiențe au început să se alinieze. Atmosfera și anturajul s-au curățat de falsitate și dual. Pentru că eu am ales să vreau mai mult.

Da, o carte (de fapt 2) au pornit un tăvălug de sentimente și emoții care a prăvălit, cu el, multe construcții.

A fost și este timp pentru mine. Am vrut să fie și aici, pe blog, o mică urmă a ceea ce am simțit/trăit/gustat, odată cu cele 2 frumoase, adevărate povești.

Spor la lectură, dragii mei!

Emoții de mamă

„Hmm, o jucărie de pluș … Ce invenție utilă !” gândea Adina, fata cu ochii negri și multă bunătate de oferit. Adina lucrează într-o farmacie, dintr-un oraș mic, de provincie. Adina are în față, zi de zi, multe persoane aflate în căutarea unei soluții (mai mult sau mai puțin miraculoase) pentru una sau mai multe probleme de sănătate. Adina este un munte de emoții de mamă.

Adina zâmbește și încearcă să folosească informațiile pe care le are, pe care le-a primit și pe care le-a așezat frumos, în sertarele ordonate din mintea ei. Adina ascultă pe cel din fața ei și întreabă amănunte pentru a se clarifica asupra unor aspecte insuficient sondate de povestirea interlocutorului.

Adina și-a alăptat copilul. Atât cât a trăit. Pentru că, din păcate, micuța a plecat la ceruri. Prea repede. Prea devreme. Prea nedrept. Adina varsă, în fiecare seară, în liniștea casei sale, lacrimi. Emoții de mamă, doar atât.

Acum, Adina încearcă să spună celor ce au urechi de auzit cât de important este să ai grijă de cei dragi. Să îi prețuiești atunci când îți sunt aproape. Să le arăți, să le spui, să le dovedești cât de mult înseamnă pentru tine.

Privind-o pe Adina, nu ai ghici niciodată câtă durere poartă în suflet. Ascultând-o vorbind, nu ai crede cât de mult încearcă să își păstreze rațiunea și curajul. Și speranța. Cum își spune mereu că mâine e o nouă zi, de care trebuie să treacă. Cum pășește încet, cu teamă și cu grijă. Cum îi pare că aude copiii plângând. Ehh, emoții de mamă, vor spune unii…

Adina cumpărase o grămadă de lucruri frumoase și utile, pentru cea mică. Adina zâmbea mereu când trecea pe lângă orice magazin cu lucrușoare pentru copii  și de fiecare dată când scotea burtica la plimbare, intra câteva minute, măcar, să mângâie cu privirea jocurile, jucăriile, creioanele colorate.

Adina vorbește frumos despre alăptare și despre creșterea copiilor cu respect pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce aduc ei bun în viața noastră. Ea crede că fiecare întâmplare din viață ar trebui să ne lase mai puternici, mai pregătiți pentru o nouă etapă. Adina nu se plânge. Adina nu blesteamă și nu privește cu răutate pe alte mame. Care au copii. Copii vii, în carne și oase. Copii care plâng și cer în brațe și sunt nervoși din cauza dinților. Copii care se joacă murdărindu-se, copii care se ceartă de la jucării. Copii care nu au răbdare și aleargă.

Adina privește, o dată în plus, sterilizatorul de biberoane. Pentru că acum, pentru ea, acest obiect este, o lacrimă în plus. O nouă amintire care îi spune că ea, ei bine ea, nu mai este mamă. E doar un om cu emoții de mamă. Și nu va mai folosit toate lucrușoarele frumoase, colorate și mici, oh, Doamne, cât de mici!

Adina completează fișele de inventar ale produselor din farmacie. Mângâie cutiile biberoanelor, stivuiește cu grijă jucăriile de dentiție, așează în ordine pachetele de șervețele umede. Și undeva, de una dintre sutele de cutii din jurul ei, Adina vede un îngeraș. Care zâmbește. Care este acum și aici, pentru ea.

Adina zâmbește de acum. Chiar dacă zâmbetul e încă trist. Pentru că înțelege că este MAMĂ. Este mamă de înger. Are tot dreptul să fie copleșită de emoții de mamă. Și crede, cu toată făptura ei stoarsă de lacrimi că asta este de acum menirea ai. Să încerce să fie de folos. Să răspundă dacă știe. Să ajute dacă poate. Să aline dacă este lăsată. Să ofere alternativa dacă celălalt deschide mintea și ușa sufletului.

Adina o să mai plângă o vreme după puiul de om care nu mai e. Dar Adina știe că e important să fie aici, în viață, prezentă și receptivă, pentru acei pui de om care ajung în zona ei de influență. Adina știe că, într-o zi, eforturile ei vor conta. Știe că va mai veni o vreme pentru alt pui de om, al ei.

Adina va dărui toate lucrușoarele cumpărate cu drag, copiilor în carne și oase abandonați în maternitatea din orașul ei. Știe că poate face asta, cu emoții de mamă. Adina știe că îngerașul ei din ceruri va zâmbi îngerașilor din maternitate.

 

PS – Adina poate fi oricare dintre noi. Lecția acestei povești este să privim puțin dincolo de prima impresie, să căutăm să vedem și să facem bine. Să culegem miere și nectar. Să fim albinuțe harnice și nu muște. Mulțumesc pentru lecție, Adina!

 

 

Un sterilizator și alăptarea (P)

Dacă citești blogul meu, știi deja că susțin alăptarea. Că am alăptat și alăptez în continuare. Că am alăptat în sarcină. Că am alăptat un toddler. Că am alăptat în tandem. Și totuși, ce treaba are un sterilizator biberoane cu alăptarea? Puțintică răbdare, stimabililor și vom descoperi împreună!

Încă de la primul copil, am primit cadou, de la o mămică dragă, un sterilizator de biberoane. M-am bucurat pentru că este unul dintre lucrurile utile, așa cum tot citeam în diverse liste alcătuite special pentru mami și bebe. M-am bucurat de asemenea, pentru că mi-am dat seama că prietena mea, la rândul ei mama unui băiețel, a dorit să îmi ofere un obiect care să îmi fie folositor o perioadă mai lungă, că a investit timp și atenție în căutarea acestui dar pentru noi. De asemenea, pentru o mămică nevoită să se întoarcă la muncă destul de repede după venirea bebelușului, o astfel de achiziție devine chiar o investiție!

Deși inițial m-am speriat de multele experiențe pentru prima dată (copilul meu avea câteva zile când am făcut cunoștință și cu magicul… sterilizator!), mi-am luat inima în dinți și am deschis cutia. Citind instrucțiunile de folosire, mi-am dat seama că nu am de ce să mă tem. Un sterilizator nu e vreun balaur cu 7 capete, ci doar un gadget mămicesc, inventat anume pentru a ușura munca celor care dau viață, în caz de urgență.

Bun. Zis și făcut. Părea floare la ureche, pardon, biberon! Sau la… sterilizator! Totuși, eu eram deja înarmată cu muuuuuuuulte informații, multă voință și muuuult lapte. Eram hotărâtă să alăptez. La cerere. Minim până la 6 luni. Exclusiv până la 6 luni. Așa cum recomanda Organizația Mondială a Sănătății. Apoi, după începerea diversificării, să alăptez minim 2 ani sau până la autoînțărcare. Suna frumos în teorie, iar eu eram hotărâtă să fac acest efort (azi, după muuuuuuuuuuult timp de atunci, i-aș spune DAR) pentru copilul meu.

Și unde apare în această ecuație un sterilizator? veți spune. Nici eu nu i-am găsit locul, așa că l-am împachetat frumos în cutie, așezându-l undeva mai în spatele raftului. Un dar frumos, care își va găsi cândva, cumva utilitatea, mi-am spus.

La primul consult al medicului de familie (cu competență în pediatrie) am primit recomandarea de a evalua și măsura cât de des și în ce cantități mănâncă puiul de om. Ușor de spus, mai greu de făcut. Cum de ce? Pai, la momentul respectiv, după taifunul de hormoni și „coctail-ul” trăirilor momentului, m-am considerat ghinionistă că nu am gradații pe sursa de hrană. Râdeți voi, dar… îmi era groază de trezit noaptea, de muls, de spălat și sterilizat biberoane, de clătit, spălat iar, încălzit, etc.

Recomandarea medicului a venit tocmai pentru că puiul avea icter (fiziologic, de altfel) și era destul de somnolent. Era bine pentru mine că dormea mult, iar eu mă puteam odihni alături de el. Ar fi putut fi mai puțin bine pentru că (poate) nu s-ar fi alimentat suficient. Și se putea deshidrata. Iar la nou născuți acesta pare a fi un pericol real, ce poate duce la complicații.

Mi-am luat soțul și mama la o întrevedere de familie și am stabilit strategia – cine, ce, când. Mama deja se pregătea să pună biberoanele (proaspăt aduse acasă, la urgență!) la fiert. Așa cum știa că se chinuise, în tinerețe, la mine și la sora mea. Acum, peste 20 și de ani…

Noroc de darul ascuns în spatele raftului – dragul meu sterilizator!

Așa, am scăpat de stresul care mă chinuia. Evident, proba mâncatului măsurat a trecut. La fel și icterul. Eu i-am mulțumit încă o dată mămicii dragi care îmi dăruise așa o comoară!

Când am început diversificarea, am folosit o vreme, bunul sterilizator pentru lingurițe și alte ustensile de bucătărie a puiului de om.

Acum, privind în urmă, îmi vine să râd amintindu-mi de frumoasa noastră prietenie.

Așa că, dragii mei, iată cum, uneori, un sterilizator și alăptarea pot merge mână în mână, cel puțin o perioadă!

Tu ai legături de suflet cu lucrurile?

Acum, pe bune, după ce am tot scris despre lucruri serioase… Voi aveți legături de suflet cu lucrurile? Vă ajută sau vă inhibă un anumit obiect? Vă face să vă simțiți mai bine o anume cană din care vă beți cafeaua sau ceaiul? Vă enervează să scrieți ceva cu un pix urât/murdar?

Vă supără când oglinda din hol e murdară?

Vă face să zâmbiți când simțiți căldura reconfortantă a unei pături moi, primite de la cineva drag, odată, de mult? Aveți legături de suflet cu o pereche de mănuși, cu o eșarfă sau o pereche de cercei colorați?

M-am tot gândit la subiectul ăsta. Nu aș spune că sunt sclava obiectelor din jur, dar trebuie să recunosc, sincer, că am obiecte preferate. Mă leg de anumite obiecte mai mult decât de altele. Prefer să scriu la laptop postările și nu la tabletă. Îmi place agenda verde, deși e mai veche și mai decolorată decât cea nouă, aurie. Îmi place lingurița cu ursuleț la capăt și mai puțin cea clasică.

Același lucru și cu anumite mâncăruri, mirosuri sau gusturi. Legături de suflet simt că mă leagă de ele.

Îmi place să beau cacao cu lapte sau ciocolată calda, alături de o felie de pâine cu unt. Îmi place să îmi mănânc oul moale, asemeni zilelor când eram copil și bunica sau mama îmi pregăteau această gustare. Nu e vorba despre vreo rețetă sofisticată, cât de sentimentul de siguranță, de cald, de ACASĂ, de apartenența pe care astfel de obiceiuri sau lucruri mi-l dau.

Și voi pățiți la fel? Facem o listă cu lucruri/obiceiuri care ne fac bine? Care hrănesc sufletul, cum ar spune cineva… O strigare a lucrurilor, mirosurilor, gusturilor de care ne leagă legături de suflet?

O fi de la vreme, o fi de la starea continuă de alergătură, de la frustrările tuturor care parcă se revarsă atât de tumultuos și fără avertizare, o fi de la toamna asta (sau de la o astenie care stă la colț, la pândă) sau se mai confruntă și alții cu astfel de necesități? De a simți, de a păstra și a gusta pe deplin orice legături de suflet care hrănesc inima…

Nu mă plâng și nici nu cred că ar trebui stopate aceste legături de suflet cu lucrurile și obiceiurile pe care le-am primit, încă din copilărie cu o anumită conotație/încărcătura afectivă. De altfel, sunt sigură ca un psiholog mi-ar putea oferi câteva răspunsuri în acest sens.

Mi-ar plăcea însă să văd cum vedeți voi, prietenii blogului, aceste legături de suflet. Ne leagă de lucruri și oameni? Le întreținem? Le creștem? Le cosmetizăm? Le tăiem craca de sub picioare?

5 minute de singurătate, cât un veac

Cum ar fi să am 5 minute de singurătate? Să nu mă urmărească nimeni la baie? Să nu îmi strige 1, 2 sau mai mulți „MAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”. Să stau undeva, în liniște și să nu fac nimic.

Să mă bucur că exist, să respir adânc, simțindu-mi plămânii umplându-se cu aer. Să mă uit în oglindă (și să îmi pieptăn părul îndelung, poate să mă răsfăț cu puțin parfum sau o mască hidratantă). Singură. În liniște.

Să am casa doar pentru mine. Fie și doar pentru 5 minute de singurătate.

Apoi, lucrurile vor reveni la normal. O știu și eu, o știi și tu, mamă frumoasă și puternică și caldă și iubitoare.

Sunt zile în care nu vrei decât atât: 5 minute de singurătate.

Să îți bei ceva-ul preferat din cana (curată) și să visezi cu ochiii deschiși la momente care au trecut sau la altele, mai minunate și mai multe, care or să vină. Curând. La zilele când vei fi iar coafată, machiată, îmbrăcată frumos, vei mirosi a parfumul tău preferat, vei vorbi despre altceva decât diversificare, alăptare, oferte la scutece sau jucării.

Oricât de mult ți-ai iubi pruncii (și știu că îi iubești și că i-ai dorit și că i-ai așteptat și că ești mândră de ei) există zile în care i-ai vrea departe. Măcar pentru 5 minute. Sunt zile în care ai nevoie (disperată, urgentă, ACUM!) de 5 minute de singurătate.

Doar pentru tine și pentru sufletul tău.

Eu te înțeleg. Și te cred. Am fost și eu în aceeași situație. Și mă bucur pentru tine când ai, în sfârșit, acele 5 minute de singurătate. Și aș vrea, mamă frumoasă și bună, să trăiești aceste clipe zâmbind. Nu te învinovăți niciodată pentru ele!

Sunt clipele tale. Zâmbește-le lor și zâmbește-ți ție! Pentru 5 minute de singurătate, dă regatul tău de mamă. Altcuiva. Doar pentru 5 minute. Apoi… dulcea nebunie poate porni iarași!

Dar acum, pentru 5 minute ale tale, bucură-te!

  • Acest post este pentru toate acele minunate ființe care se întreabă, care caută, care aleargă, care decupează și lipesc, acele puternice femei care gătesc, alină, spală, calcă, freacă, șterg, desenează și citesc. Vă îmbrățișez, cu infinită dragoste și vă zâmbesc, la rândul meu, din cele 5 minute de singurătate!

Eu sunt mamă și îmi place să învăț + CONCURS

Cum a început totul

Mereu mi-a plăcut la școală. Mi-a plăcut să iau notițe, să fac fișe, să subliniez (cu mai multe culori), să aflu lucruri noi. Dar nu mi-am închipuit că voi ajunge, într-o zi, să scriu asta: „sunt mamă și îmi place să învăț!”.

Când eram copil, îmi închipuiam că oamenii MARI sunt persoane puternice, că ei dețin adevărul absolut și au, de fiecare dată, răspunsul la toate întrebările. Mă visam și eu asemeni lor. Îmi doream să fiu mereu stăpână pe situație, să știu ce să fac, să spun și să am mereu, la îndemână, unelte care să mă facă puternică. Deșteaptă. Mare. 🙂

Anii au trecut și am înteles că lucrurile nu sunt deloc așa. Am înțeles, cu timpul, că oamenii mari nu sunt decât tot niște copii care poartă haine pretențioase, care folosesc, de multe ori, cuvinte lungi (și greu de reprodus). Că oamenii mari NU sunt STĂPÂNI pe situație. Sau nu întotdeauna. Prima dată, m-am speriat. M-am simțit cumva trădată! Pai cum? Eu de-asta vroiam să fiu mare!!!

Dar… Poate nu e rău că este așa. Poate copilăria nu este o etapă de care să vrem să scăpăm mai repede, nu e o căsuța pe care să o bifăm pe harta vieții și apoi să mergem mai departe, ștergând cu buretele tot ce ne-a adus ea. Poate copilăria este mai mult de atât.

Azi, sunt mamă

Sunt mamă și îmi place să învăț. În fiecare zi. Alături de copiii mei. Împreună cu ei. De la ei. Pentru că nu doar cei câțiva centimetri în plus mă fac pe mine OM MARE. Pentru că ei, copiii mei – frumoși, unici, speciali, PERFECȚI – sunt profesori care îmi predau, dacă îmi permit EU MIE să le ofer o clipă de atenție.

De la ei, învăț să mă joc.

Selecting Beads In An Assortment Of Colors For A Beautiful Unique Necklace

Nu râdeți! E frumos să te joci. E util să te joci. E terapeutic să te joci. Și noi, oamenii mari, uităm să ne jucăm frumos. Uităm să inventăm o lume unde personajele cresc în curaj, în adevăr, în dreptate. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ca o frunză roșie sau un gândăcel care a poposit pe o bordură. Uităm să ne bucurăm de ploaie și de stele.

Sunt mamă și îmi place să învăț! Chiar dacă mă simt vinovată, uneori, că nu șterg praful (la timp) sau că nu fac (mereu) activități (mai multe) serioase cu cei mici. Învăț de la ei să am răbdare, să le dau TIMP să se obișnuiască, ÎN RITMUL LOR, cu schimbări pe care eu le-am decis. Cu venirea dimineții sau cu baia de seară. Cu începerea școlii sau cu vizitele la bunici. Cu meniul sănătos sau cu ghetele de zăpadă. Învăț să le dau posibilitatea de a digera explicațiile pe care le primesc. De a le pune sub semnul întrebării, dacă asta simt EI că trebuie să facă. De a cere explicații, dacă nu le este clar. Chiar de a renegocia termenii unei înțelegeri, dacă este rezonabilă.

Cum învață MAMA din mine?

Învățarea mea, de când sunt mamă, se desfășoară pe mai multe fronturi. Prima și cea mai importantă este cunoașterea care îmi vine de la copiii mei. Dar nu e singura portiță pe unde primesc, dacă am curaj și răbdare, aproape continuu, informații. Învăț, de asemenea, de la părinții mei. De la mama. De la alte femei, mame sau nu, care își varsă cunoașterea către mine. Prin vorbe, prin gesturi. Prin tăceri. Sunt oameni care aleg să păstreze mânia, dincolo de orice explicație rațională. Care aleg să ducă supărarea acolo unde nu credeam că poate fi vorba de așa ceva. Și ce mă învață? Niciodată să nu spui niciodată, vorba cântecului :).

Apoi, învăț citind. Pentru că îmi place să citesc. Iar faptul că sunt mamă, nu ar trebui, TEORETIC, să îmi răpească această plăcere. Da, am o carte la baie, pe care o pitesc pe mașina de spălat și, în rarele momente când ajung fără codiță acolo, citesc câteva rânduri. Poate chiar și o pagină.

Am de asemenea, o carte în bucătărie, pe care o deschid, în timp ce încălzesc mâncarea sau aștept să sune clopoțelul mașinii de făcut pâine. Iau o carte cu mine în portbagajul căruciorului, dacă simt că puiul ar putea adormi la plimbare. Și da, cu toate acestea, reușesc să mai și termin aceste cărți. Mărturie stau o parte dintre postările de pe blog, note de lectură sau referiri la diferite materiale citite.

Sunt mamă și îmi place să învăț, citind articole/postări/impresii de pe site-urile și blogurile pe care le urmăresc. Pentru că sunt abonată la destul de multe. Și aproape în fiecare zi, deschid măcar 2-3 astfel de postări. Nu este mereu vreme să le citesc atunci. Dar revin la ele (de obicei, când sunt certata că IAR am DESCHIS prea multe tab-uri!). Unele sunt închise foarte repede, pe altele le citesc pe îndelete. Câteva vor fi distribuite mai departe, către alții – prieteni sau doar cunoștințe. Fără să am vreun câștig din asta. Pur și simplu, mi se par idei utile. Mi se par idei frumoase, bune de pus în aplicare.

Pentru că sunt mamă, știu că SĂNĂTATEA mea este importantă. Și știu că eu, ca om – ca femeie, ca soție, ca fiică – trebuie să fiu întreagă. Trebuie să funcționez la parametri optimi pentru a putea fi. Pentru a putea învăța. Pentru a putea da mai departe. Copiiilor și Lui. Oamenilor dragi. Vouă, celor care citiți aceste rânduri.

Îmi place să cred despre mine că sunt un om deschis, că primesc provocările vieții cu zâmbetul pe buze și loviturile, inerente de altfel, din când în când, cu maximum de curaj. Tocmai pentru că sunt mamă și aș vrea ca omuleții pe care îi cresc să vadă asta la mine. Să vadă și lacrimi, să vadă și iubire, să vadă și trudă, să vadă și succes.

11986437_1122272961134146_6352355109938928553_nA fi mamă este, de cele mai multe ori, o alegere. Conștientă sau nu, informată sau nu, deplină sau nu. Astăzi, în epoca vitezei, cred că avem resurse pentru a învăța. Cred că suntem datori să învățăm. Pentru noi și pentru copiii noștri. Pentru ca ei, la rândul lor, să ducă mai departe ceea ce noi le transmitem.

Sunt mamă și îmi asum faptul că deciziile pe care le iau AZI pentru copilul meu nu sunt perfecte. Sunt cele mai bune acum, cele mai potrivite, conform a ceea ce știu și sunt. Mâine, poate, copilul meu va alege altceva. Și asta nu va anula experiența mea ca mamă a lui. Nu va însemna, în ochiii mei, că el are dreptate și eu am greșit. Și nici viceversa. Va fi doar o altă alegere. Alegerea lui. Cu datele, informațiile și credințele lui. Pe care eu, ca mamă, o voi accepta. Și o voi susține, cât voi putea.

Revenind…

Concurs/Giveaway

Sunt mamă și îmi place să învăț. Așa că, aș vrea să învăț și de la voi, cititorii mei, câte ceva. Cum altfel, decât savurând vorbele și experiențele voastre. Așa că, vă invit la concurs!!!

Am de dat 3 cărți de parenting.

Carti MMEP1

Cui?

Celor care vor îndeplini, cumulat condițiile:

  1. Vor distribui linkul acestei postări în mod public, pe pagina lor de facebook cu tag către cei interesați de parenting.
  2. Vor posta un comentariu la această postare prin care să menționeze minim 3 lucruri pe care le-au învățat/descoperit de când sunt mame/părinți.
  3. Deși NU este condiție OBLIGATORIE, m-aș bucura să mulțumiti, printr-un simplu  LIKE sponsorilor acestui concurs : Blogul Irinei și Totul despre mame. De asemenea, pentru a fi la curent cu toate noutățile de la noi, vă invit să vă abonați la newsletter!

Concursul se desfășoară în perioada: 28 septembrie – 1 octombrie 2015. Comentariile lăsate după aceasta dată nu vor fi luate în considerare. După terminarea perioadei, se vor verifica toate înscrierile. Dacă nu sunt întrunite CUMULATIV condițiile de participare, nu veți participa la jurizare (criteriile de jurizare sunt simple – trebuie să ne placă lecția/abordarea pe care o susțineți în comentariul vostru). În data de 3 octombrie, voi anunța câștigătorul, pe contul de Facebook al blogului.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț. Tu ce ai învățat și ești dispus să împărtățești și altor părinți?

O bucăţică de soare

Sâmbătă, 27 iunie 2015, Otilia Mantelers a fost la Piatra Neamţ pentru a dărui mămicilor din Moldova o mică bucăţică de soare. Aşa am simţit eu, aşa pare şi din fotografiile pline de lumină, pentru care mulţumim prietenilor evenimentului (Florin Zaharia Photography).

Drept dovadă, iată câteva frânturi din ceea ce a putut capta aparatul:

10896443_623221154448311_1198994197113860332_o 10733816_623221151114978_414673514961798532_o

906060_623234227780337_8970233427581844720_o 1799107_623221537781606_782493094541166301_o 10269061_623221381114955_431344889314269505_o 10339410_623221227781637_3125151131091209272_o 11010953_623221421114951_499118002443379541_o 11233506_623221304448296_8774997851942679296_o 11357348_807754442671797_1500650835918018059_o 11412037_623227137781046_504092550853514836_o 11430130_623221527781607_6292182715565124970_o 11539005_623221147781645_7894786260855992818_o

Am plecat cu inima uşor strânsă de acasă, împărţind copiii după posibilităţi (unul cu bunicii, unul cu tati). Până să înceapă evenimentul, m-am tot gândit la ei, la ce-or face, la cum s-or descurca. Şi nu pentru că nu aş avea încredere în bunicii materni sau în tati, ci pentru că timpul alocat mie (investiţia în sufleţelul şi sănătatea mea mentală, am considerat-o iniţial) era, de această dată, destul de generos. Dar, odată cu începerea evenimentului, încă de la prezentarea făcută de buna Antoanela de la Centrul Educaţional „Antonia”, orice urmă de grijă (hai să recunosc, de remuşcare chiar!) a dispărut. Sincer, nu mi-am dat seama când şi cum a trecut timpul, când a sunat clopoţelul pentru pauză şi când s-a terminat întreaga călătorie în lumea frumoasă, pozitivă, jucăuşă a Otiliei (= Hand in Hand Parenting).

Despre Otilia ce să spun, mai întâi? Este un om frumos, cald, dulce. Este un speaker pe care l-am sorbit cu nesaţ toate (!!!) cele şapte ore. Este un profesionist care a găsit modalitatea prin care să explice pentru mămici, tătici, bunici, bone, profesori, pedagogi şi pici 🙂 cum merg lucrurile pe tărâmul jocului, ce înseamnă timp (special) de calitate alături de copilul tău, cu ce se mănâncă LP (Listening Partnership).

Pentru că mi-am dorit să pun umărul la organizarea acestei întâlniri, ştiam deja unde se va desfăşura aceasta (mulţumim încă o dată, Central Plaza Hotel!) Cu toate acestea, am descoperit cu deosebită încântare Sala Baroque – un spaţiu parcă anume creat pentru astfel de evenimente – cochet, intim şi distins, dar fără a fi înghesuit sau prea protocolar .

Pentru mămicile aflate la întâlnire, în complicitate cu Anto, am pus la cale o mică „trataţie” colorată cu minunile de la Usborne, care, sper eu, le-a făcut plăcere şi, de ce nu, le-a oferit idei pentru darurile sau activităţile de vacanţă ale cavalerilor viteji şi ale domniţelor vesele 🙂 11700646_623227067781053_555632998088058550_o

906003_623227134447713_1614914342570176605_o 10986710_623221157781644_4436095953352605944_o 11053709_623227054447721_525310010080774247_o 11221920_623227057781054_7464849412071274674_o 11406492_623227124447714_4453794590813912071_o 11536504_623227047781055_5414221699047982704_o

Răsplata „tangibilă” pentru participarea la maratonul informaţiilor a fost concretizată în diplome de participare, suporturi de curs, minunate poze şi, poate, educarea gustului pentru astfel de seminarii.

Însă, mai mult decât atât, şi eu, ca şi celelalte frumoase doamne/domnişoare prezente în sală, am rămas cu sufletul plin de căldură, de frumos, de spirit ludic direcţionat către armonizarea tuturor principiilor de parenting ce par să ne bombardeze.

Aceasta a fost experienţa primei conferinţe de parenting – 2 în 1, susţinute de Otilia la Piatra Neamţ. Ambele subiecte (atât Jocul, cât şi Limitele în relaţia părinte-copil: apropiere, încredere, vindecare au fost tratate cu maximă seriozitate (deşi s-a râs mult), cu exemple elocvente şi emoţii constructive (din toate părţile).

Deşi nu am apucat să parcurg suportul de curs, mi-au rămas adânc întipărite în inimă energia pozitivă care inunda sala, bunătatea cu care fiecare întrebare/nelămurire/dilemă şi-a găsit răspuns, candoarea cu care am stabilit, între noi, prieteni dragi sau cunoştinţe (ne)întâmplătoare punţi de comunicare reală.

Am plecat spre casa zburând către puiii mei de om, plină de drag şi dor. Mi-am rupt din timpul lor cu mine, pentru a mă întoarce întreagă, veselă şi „pregătită” cu ustensile de aur: curaj, iubire, lumină.

Mulţumesc, Antoanela, pentru că m-ai lăsat să fiu parte a acestei mici explozii de bucurie!

Mulţumesc, Otilia Mantelers, pentru că ai venit ACUM, AICI şi pentru mine şi copiii mei de stea! Fie ca îngerii care te veghează să te răsplatească înzecit pentru razele tale de soare!