Kit-ul de mers in parc. Concediu cu termitele

Vine vara, bine-mi pare/In concediu stam la soare/Cu un kit de mers in parc/Griji cu puiii nu imi fac!

Eu v-am zis deja ca luna august este, pentru mine, bucata de concediu de petrecut cu termitele, asa cum prefiguram aici. Am primit diverse mesaje de la voi, ceea ce m-a incurajat sa continui sa scriu despre aventurile termitelor.

De aceasta data, din experienta mai multor ani de mers in parc, initial cu un copil, apoi cu un bebe si un toddler. Anul asta, iata ca ajungem in parc (sau parcuri, ca, veti vedea, preferintele se schimba uneori) cu doi copii. Doua super termite.

Toata lumea prezinta si lauda peste tot super kit-uri. De vacanta, de masina, de urcat pe munte, de X sau Y. Asa mi-a venit ideea unui „kit de mers in parc”.

De ce un kit de mers in parc?

Pentru ca vara este sezonul in care ar trebui (cel putin teoretic) sa petrecem cat mai mult timp afara, in aer liber. Copiii sunt in vacanta si parcul este un loc potrivit unde isi pot consuma energia, pot socializa si se pot bucura de joc liber. Evident, exista (sau ar trebui sa existe!) cateva reguli pentru ca iesirile in parc sa fie experiente placute 🙂

Daca ati mai urmarit postarile mele pe blog, stiti deja ca imi place sa fac liste. Care sper eu sa fie utile 🙂 Daca e prima data cand popositi aici, ma bucur si va multumesc! In plus, va poftesc sa descoperiti ce anume as pune eu in … kit-ul de mers in parc 🙂

In primul rand, ca sa nu credeti ca e musai sa luati un troller cu voi, sa scriem cateva LUCRURI pe care NU le PUNEM in kit:

  • Nu lua cu tine nici o asteptare. Copiii sunt copii. Presupunand ca mergi in parc pentru a le face placere, nu le ingradi/limita joaca la tobogan/leagan/nisip doar pentru ca … asa iti inchipui tu ca trebuie sa se joace ei.
  • Nu lua cu tine hainele frumoase/noi/de plimbare pe care ai platit o gramada de bani. Sau jucariile pentru care ai strans salariu dupa salariu. Vezi punctul 1. In parc, regula trebuie sa fie distractia libera. Copiii se murdaresc. Jucariile se mai strica. NU e SFARSITUL LUMII. Si in mod sigur nu e motiv de „e ultima data cand te aduc in parc”
  • Nu iti lua TREABA dupa tine. Da, ai auzit bine!!! In parc, daca esti cu copiii, nu rezolva deadline-uri, nu finaliza rapoarte, nu face liste de cumparaturi, nu plati facturi. Pentru ca este foarte periculos sa lasi copilul nesupravegheat. Daca nu ma crezi pe mine, poate e mai utila o scurta poveste, cum avem aici:

    Security must be the Priority

    To all parents and guardians all around the globe, Never ever leave your child unattended.This video is for you and learn on it to avoid this incident.

    Posted by WORD of LIFE on 4 August 2017

Kit-ul de mers in parc fara griji

Totusi, ce sa ai la tine?

Pune intr-un rucsac/traista usoara cateva mici secrete cu mari efecte:

  1. servetele uscate si o sticla cu apa (sau servetele umede)
  2. Jucarii potrivite varstei si intereselor copilului/copiilor tai – Regula la noi este asa: fiecare copil are voie sa ia maxim 2 jucarii, de mici dimensiuni si le va transporta la si de la parc. Evident ca se negociaza la sange asta 🙂 Si ca adultul va monitoriza ca jucariile sa nu ramana prin parc, dar ca punct de plecare exista regula.
  3. Daca ai in grija pofticiosi/mofturosi sau stii ca exista un interval in care sederea in parc va interfera cu o gustare, e bine sa ai la tine ceva ce poti oferi termitelor 🙂 Un mar, un baton de cereale, etc. Mare grija aici la ceilalti copii: cere voie adultului INAINTE de a le oferi. Te rooooog! Poate nu ma „bucur” ca ii oferi copilului meu ciocolata sau mai stiu eu ce, fara sa ma intrebi. NU! nu o sa moara de pofta 🙂
  4. Sticla de apa. Aici nu cred ca este nevoie sa insistam prea mult. Mai ales pe perioada de vara (dar nu numai), hidratarea organismului este extrem de importanta. Nu lichide reci, preferabil cat mai naturale si fara coloranti/indulcitori/arome, etc. Am scris deja despre hidratarea in parc, cred inca in acele informatii.
  5. Musai sa aveti capul acoperit – sapca, palarie de soare, bandana – optiuni exista, e important sa le explicam puilor de om de ce este bine sa aiba capusorul acoperit si in timp, daca se insista, vor intelege.
  6. Un alt „must have” din kit-ul de mers in parc este o solutie de curatare/antiseptica sau „puf puf” cum ii spun termitele mele. E utila la curatat maini murdare dar si la intervenit rapid in caz de mici lovituri/zgarieturi, etc.
  7. Muuuuuuuuuuuulta rabdareeeeeeeeeeeeeeeee. Pentru ca ei sunt copiii si tu esti adultul. Pentru ca ei vor sa se joace si e treaba ta sa le oferi acest lucru in conditii de siguranta. Pentru ca murdaria nu este capatul lumii si pentru ca „joaca frumoasa” si „mersul linistit” nu sunt mereu distractive.
  8. O carte/revista daca esti genul si crezi ca puiii de om se joaca aproape de tine, iar tu ramai cu un ochi la ei. Depinde de jocul copiilor, de varsta lor si de gradul de siguranta al locului in care sunteti. Imi amintesc (cu jind aproape) perioada de bebe mic in care ieseam afara sa citesc, bebe doarmea in carut/sistem de purtare…Ahh, ce vremuri!

Ultimul meu sfat, nu te implica in jocul copiilor daca nu e necesar. Din aceleasi considerente enuntate anterior: jocul este pentru copii. Nu mereu trebuie respectate regulile tale. Daca nimeni nu este ranit si toata lumea se distreaza, nu te implica!

Cam asa vad eu kit-ul de mers in parc. Voi aveti asa ceva? Ce carati dupa voi in plimbari/excursiile in parc?

 

Agresivitatea la copii. Copilul meu cel mic loveste/musca!!!

Stiti deja ca sunt fan al articolelor scrise de Dr. Laura Markham si ca sunt abonata la noutatile de pe site-ul ei: http://www.ahaparenting.com . Astazi, o traducere dupa postarea : Agresivitatea la copilul cel mic. Coaching_Big_Sibs_When_the_Younger_Child_is_Aggressive

Cum sa il invat pe copilul meu de 5 ani sa reactioneze cand fratele cel mic (19 luni) se manifesta cu agresivitate, lovindu-l? Am citit deja articolele despre cum trebuie sa reactioneze parintele si aplicam deja, dar exista si momente in care copiii se joaca fara mine supraveghindu-i.  Vreau sa ii ofer copilului meu de 5 ani „uneltele” necesare pentru a reactiona potrivit cand are de-a face cu agresivitatea celui mic. 

Cel mai adesea, copiii invata din experienta pe care o oferim noi: ca mod de actiune mai mult decat ca explicatii. Deci, daca reactionezi cu calm si empatie (in caz de agresivitate a unuia dintre copii) catre copilul cel mic (clar deranjat de ceva/cineva), copilul cel mare va invata sa faca acealasi lucru.
  Evident, nici pentru parinte nu este intotdeauna usor sa isi pastreze calmul. Mai ales daca adultul este ingrijorat privind modurile in care agresivitatea copilului mic poate afecta relatia dintre cei doi frati: darama constructiile din cuburi, smulge masinutele din mana celui mare in timpul jocului sau strica jocul, pe neasteptate. Si, mai mult, daca puiul de om mic il raneste cu adevarat pe cel mare, este deplasat sa astepti ca primul nascut sa reactioneze empatic. Nu fara exercitiu si asistenta din partea ta.

Din fericire, poti lucra, in timp, cu rabdare si iubire la aceste reactii si la dozarea lor corecta, in functie de situatie. Cu alte cuvinte, copilul cel mare va rezista impulsului de a-l inghionti pe cel mic, dar isi va lua jucariile si se va retrage intr-un colt linistit/in alta camera. Este acelasi comportament ce poate fi observat la catelusi: cand agresivitatea jocului celorlalti devine suparatoare, se indeparteaza. Astfel, copilul cel mic va invata, pe propria piele, consecinta naturala a comportamentului sau: ramane singur, fara partener de joaca. (Nu ma intelegeti gresit, nu recomand in nici un caz ca parintele sa ii lase pe copii sa isi rezolve singuri conflictele cand puiul de om de 19 luni se poarta cu agresivitate. Daca adultul va pleca, este foarte posibil ca panica abandonului sa ii cuprinda pe amandoi copiii, fiecare dintre ei simtind ca sunt lasati singuri in fata „inamicului”. Rolul fratelui mai mare este unul destul de important si aceasta relatie se dezvolta in timp, organic).

Arme pentru a lupta cu agresivitatea

1. Ofera un exemplu pozitiv. Catre copilul mic: „Au, asta a fost dureros! O sa stau departe de manutele astea nervoase… Cred ca esti tare suparat! Poti sa imi spui ce doresti/care este problema? Oh, vrei sa te joci cu masinuta cea rosie? Okay, poftim. Eu pot folosi masina albastra. Vezi, nu este nevoie sa lovim, sa folosim agresivitatea. Trebuie doar sa imi arati ce anume doresti.”

2. Invata/explica. „Fratele tau cel mic loveste pentru ca este ingrijorat ca altfel nu va primi ceea ce isi doreste. El este foarte mic si atunci cand este suparat, este greu pentru el sa foloseasca cuvinte (si sa nu fie agresiv). Daca el va fi sigur ca vrei sa il ajuti, nu va mai lovi pentru a obtine ceea ce isi doreste. Asa ca, daca il asiguri pe fratele tau ca il intelegi, el nu va mai fi agresiv cand devine suparat.

3. Empatizeaza, Observa si Ofera rezolvarea problemei  – „Este greu/dureros cand fratele tau loveste, imi dau seama ….Apreciez faptul ca incerci sa fii rabdator cu el ….. si vad ca el vrea neaparat sa se joace cu masinuta rosie. Imi inchipui ca te plictisesti sa te joci mereu cu masina portocalie, asa e? Iti multumesc pentru ca esti atat de intelegator. Cand incepe sa te deranjeze cu adevarat, spune-mi. Vom gasi, impreuna, o solutie. Poate vom avea nevoie de inca o masina rosie, ca fiecare sa aiba una.”

4. Ofera cuvintele potrivite.  Nu iti crea asteptari nerealiste in privinta copiilor tai! Copilul cel mare nu va sti exact ce anume sa ii spuna celuilalt, ceea ce inseamna ca, in absenta cuvintelor, este foarte probabil sa foloseasca agresivitatea. Ofera-i, in mod repetat, „instrumentele” verbale utile: „Ii poti spune fratelui tau simplu ‘Hey, ma jucam eu cu acea masina. Nu smulgem jucariile. ” In timp, prin repetitie, copilul va ajunge sa isi insuseasca aceste replici.

Cele mai utile instrumente

5. Joaca/Repeta scenariul  intr-un mod amuzant, astfel incat copilul cel mare sa isi aminteasca usor cum sa procedeze intr-o situatie tensionata. De exemplu, folosind jocurile fizice, ii poti arata copilului cum sa isi „prabuseasca” adversarul pe canapea fara a folosi agresivitatea si fara a lovi. Nu uita sa ilustreze scenariul cu mult umor! Foloseste texte simple si da instructiuni clare „Nu! Nu lovim!” + retragerea din calea „taifunului” mic si solocitarea prezentei unui adult care sa medieze scena, indepartand agresivitatea.

6. Stabileste limite. „Creierul fratelui tau este in continua crestere, asa ca, nervos fiind, nu ii este mereu usor sa isi stapaneasca pornirile agresive. Invata mereu, avem rabdare cu el. Si cel mai usor mod in care il putem invata este sa ii aratam cum procedam noi. Cum ne controlam emotiile si cum alegem sa nu lovim. Nu este niciodata in regula sa lovesti pe celalalt, indiferent ce ar face. Indeaparteaza-te ca sa nu te poata lovi si striga un adult, in ajutor: ‘Mama, Tata, avem nevoie de tine!”

7. Apara. Ai mereu grija sa oferi un spatiu copilului mai mare pentru a lucra in liniste, fara a fi deranjat de catre cel mic. Este posibil sa se bucure sa se joace impreuna cu cel mic, dar nu te astepta sa faca acest lucru in timp ce este concentrat la „treburile” lui. Aseaza undeva un coltisor pentru cel mare pentru a le permite ambilor copii sa stea in aceeasi camera, cel mic poate desena, construi sau face puzzle.  Sau ia in bucatarie/alta camera pe cel mic impreuna cu cateva jucarii pentru a oferi celui mare o pauza de la statutul de „fratele cel mare si intelegator”. Este foarte bine cand cei doi se pot juca impreuna in armonie, dar principala preocupare a copilului mare trebuie sa fie dezvoltarea proprie si distractiile specifice varstei, nu jobul de „babysitter” pentru cel mic. Daca aceste nevoi nu sunt implinite suficient, nu te poti astepta sa manifeste empatie si rabdare fata de fratele mai mic.

8. Asigura-l ca esti alaturi de el – Spunei „Cateodata stii cand fratiorul tau este suparat si urmeaza sa devina agresiv, nu-i asa?  De obicei, asta inseamna ca simte, pur si simplu, nevoia sa planga. Asa ca, te rog, fa-ma atenta cand observi asta, iar eu voi veni sa il ajut sa faca fata acestor sentimente.”  Este extraordinar cand ii poti oferi copilului mai mare uneltele potrivte pentru a face fata agresivitatii, dar acest lucru poate fi coplesitor pana si pentru un adult. Nu lasa povara aceasta pe umerii copilului tau!

Probabil ca ti-ai dat deja seama ca nici unul dintre sfaturile de mai sus nu vor functiona daca puiul de om cel mare se „lupta” cu rivalitatea dintre frati, nu-i asa? Fiecare copil are nevoie de timp unul la unu cu fiecare parinte – este o „gura de aer proaspat” in care se simt auziti, intelesi, apreciati pentru ceea ce sunt. Este util sa ii reasigurati periodic de rolul special pe care fratele mai mare il are pentru cel mic : cum cel mic il vede pe cel mare ca un model de urmat. Dar, mai presus de orice, este foarte important sa transmiti si sa demonstrezi ca nimeni, niciodata nu va ocupa locul lui in inima ta, ca nu vei inceta niciodata sa iti iubesti primul nascut, indiferent ce s-ar intampla (sau pe cine ai avea in brate).

*****

Agresivitatea intre copii este un tablou care ne lasa, de multe ori, total nepregatiti. Nu stim cum sa reactionam si nu e usor sa alegi de partea cui sa fii. Din fericire, citind raspunsurile dr. Laura Markham la scrisorile parintilor care se confrunta cu astfel de probleme, imi dau seama ca nu trebuie sa adopti nici o tabara, dar sa imparti empatie si iubire. Exact atat de simplu, sau nu? 🙂

 

Despre intarcare blanda, cu dragoste

Timpul trece si amintirile incep sa se se estompeze. In calea uitarii, voi lasa cateva urme pe hartie. Voi pastra cu mare drag cele cateva fotografii facute de-a lungul timpului, alaptandu-mi puiii de om. Si aceste randuri/ganduri despre intarcare blanda – dupa ce s-a produs, la puiul mare si inainte de 🙂 – la puiul mic.

Intarcare sau intamplare ?

 

Copilul numarul 1 a fost dorit, asteptat, purtat si evident, alaptat. De la primele cateva picaturi de lapte  pana la 23 de luni. Dupa primele 10 luni de viata, am revenit la munca, plecand pentru 6 ore de langa ele. Citind si informandu-ma, m-am gandit, cu teama, la intarcare. Nu a fost sa fie si m-am bucurat enorm. Puiul de om papa lapte bun de la mami si povestea de dragoste a durat pana cand, dintr-o coincidenta, a trebuit sa plec pentru o noapte de acasa (prima noapte pana la acea data departe de puiul de om). Eram deja insarcinata cu piticul in 4,5 luni si alaptam inca.

Revenind din calatorie, profitand de oboseala si agitatia specifica (breasfeeding aggitation??? cauta LINK/explicatii), eu nu i-am mai oferit sanul piticului si el nu a mai cerut. Asa s-a produs blanda intarcare atunci, acum 4 ani.

Dupa 6 luni de la acest eveniment si aproximativ 1 luna de la nasterea puiului mic, Matei (avea aproape 2 ani jumate) a cerut si el san, odata cu bebe. Prima data am fost luat total pe nepregatite, nu ma asteptam sa isi doreasca asta si nu am reactionat nicicum. A trecut momentul si eu nu am dat curs cererii lui. M-am tot muncit cu gandurile si vinovatia, nu stiam cum sa ii explic si, urmatoarea data cand mi-a cerut (dupa cateva zile), am zis da.

Tandem dupa intarcare

 

Am continuat sa imi alaptez copiii, in tandem pana cand cel mare a renuntat singur. Avea aproape 4 ani cand s-a intamplat asta. Nu statea mult la san, ca timp, cateva secunde doar si nici foarte des, dupa revenirea la san – poate de cateva ori pe luna, cateva secunde. Era, cu siguranta, o revenire plina de dragoste in locul care credea/spera ca ii apartine doar lui. Am pastrat din perioada respectiva cateva fotografii cu ambii copii razand, cu ochiii sclipindu-le jucaus.

A trecut repede perioada desi acum, calculand, imi dau seama ca a fost aproape 1 an jumate.

Nu pot spune ca mi-am dorit neaparat tandem. Nici ca m-am temut de el. Am citit, insarcinata fiind cu bebe numarul 2 si mi-am inchipuit cum ar putea fi. Dar eram deja obosita si nu mai aveam rabdare. Imi amintesc razand ca, in serile in care cel mic are in burta si cel mare la san, imi spunea razand ca laptele are alt gust. Citisem ca schimbarea gustului laptelui in sarcina poate duce la intarcare, dar puiul de om nu parea a fi deranjat. Cred ca mai tare l-a enervat faptul ca nu mai curgea la fel de mult/repede ca inainte.

Pana la intarcare

Copilul numarul doi are 2 ani si 9 luni. Este inca alaptat. Merge in colectivitate de la 1,5 ani. Mananca, rade, vorbeste si se joaca asemeni altor copii, alaptati sau nu.

Suge inca noaptea. Refuza orice in afara sanului cand este bolnavior si multumesc cerului ca am trecut usor peste varsat de vant, herpangina, crocobauri alimentari, febra, otita, etc.

De curand, am lipsit de langa el aproape 1 saptamana, timp in care nu i-am lasat lapte stors. „Toata lumea” care ne „incurajeaza” de pe margine sa renuntam si-a manifestat speranta ca puiul sa uite. Sa nu mai ceara si eu sa nu ii mai ofer, la intoarcere.

Nu am vrut sa se sfarseasca asa. Nu pentru ca vor ceilalti. Alaptarea si finalul ei – intarcare – sunt chestiuni care ne privesc exclusiv pe mine si pe fiul meu. Nu inteleg de ce ar trebui sa caut aprobarea (fie ea si tacita!) anumitor persoane pentru alegerile mele.

Da, am obosit si imi doresc, uneori, chiar imperativ, o pauza in care sa pot sa fiu singura stapana a corpului meu. Nici nu mai numar cati ani au trecut (deja!) in care am fost cuib/hrana + alinare si nu numai. Mi s-a demonstrat ca pot sa imi iau cate o pauza fara sa afectez iremediabil puiul de om.

E o perioada atat de frumoasa si mi-e atat de drag sa il simt langa mine cum adoarme, cum se culcuseste si cum se alinta/alina la san… Sigur, peste ani, o sa imi amintesc, mereu cu mare drag despre aceasta perioada.

Nu, nu cred ca alegerea mea este neaparat un exemplu. Este rezultatul a ceea ce am simtit si experimentat alaturi de copiii mei. Am citit, m-am informat si ales asa cum ni s-a potrivit noua. Am ales sa spun aici, deschis, aceasta poveste, tocmai pentru ca nu imi este rusine de o astfel de alegere. Imi apartine si mi-o asum.

Daca doar o singura mama va prinde curaj ca „se poate” si va deveni mai increzatoare in fortele sale, daca o singura poveste despre alaptare si intarcare va aduce bucurie si liniste unui cuplu mama-copil, atunci, efortul meu nu va fi in zadar.

Legătura dintre boală şi faptele noastre

 

 

 

 

Când suntem sănătoşi, mulţi dintre noi alegem, conştient, să nu ne gândim la boală. Sau dacă o facem, forţaţi de împrejurări sau doar ca exerciţiu mental, arborăm ca pe un steag alb „mie nu mi se poate întâmpla asta” / ” pe mine nu mă poate ajunge boala”/”eu sunt încă tânăr şi sănătos”.

 

Ce este și de unde vine boala?

 

Ca un stereotip, e uşor de susţinut că boala este un apanaj al oamenilor bătrâni sau care se dedau exceselor, de orice fel. Pe de altă parte, mai există şi varianta celor care se retrag speriaţi ori de câte ori aud de un om bolnav tocmai pentru că gândindu-se prea mult la asta încep să experimenteze, real sau doar închipuit, felurite manifestări ale bolii sau, Doamne fereşte, un soi de cocktail de boli care vor duce, după chinuri groaznice, la moartea în agonie.

Probabil că, pentru omul sănătos, boala în sine, cu tot ce decurge din aceasta reprezintă un stres suplimentar, care se adaugă micilor sau mai marilor frecuşuri zilnice. Nu e comod să te gândeşti la boală. Nu e comod sau plăcut să stai în prejma oamenilor bolnavi. La fel cum poate fi de+a dreptul insuportabil să îngrijeşti, ani la rând, un om care se luptă cu boala.

 

Boala din jur

 

Cunosc persoane care urăsc să audă vorbindu-se în jurul lor despre boală şi bolnavi pentru simplul fapt că cineva – altcineva decât ei – va beneficia, bolnav fiind, de toată atenţia, susţinerea şi răbdarea familiei. Tind să cred că are de-a face mai degrabă cu o teamă din copilărie de a nu fi iubit/apreciat/văzut şi că se poate rezolva, în timp, cu multă introspecţie şi ceva terapie.

Nu am considerat niciodată că boala vine ca o răsplată pentru vorbele sau faptele noastre, un fel de gardian al bunei creşteri. Dar timpul şi o parte dintre experienţele prin care am trecut sau la care am asistat m-au făcut să mă întreb dacă nu există o astfel de legătură.

Cu alte cuvinte, am început să investighez relaţia dintre ceea ce facem/spunem/gândim şi afecţiunile sau disfuncţionalităţile de care suferim.

Sunt convinsă că nu deţin adevărul suprem şi acest subiect este destul de vast, aşa că încerc să ma abţin în a preciza exact, cu certitudine ce anume funcţionează şi ce nu.

Puțină introspecție nu strică

 

Am observat însă că lucrurile se întâmplă ciclic şi, deci, se poate observa un oarecare raport de cauzalitate. Concret, după o discuţie mai aprinsă cu cineva, dacă nu am expus toate argumentele pe care le aveam sau, din contră, am refuzat să mă angajez în lupta argumentelor, dar am păstrat resentimente vis-a-vis de subiect, la câteva ore (maxim 24!) încep să resimt o uşoară jenă la nivelul gâtului/amigdalelor. Se poate chiar lăsa cu puroi sau roşu în gât, frisoane, febră, etc. O fi de la un virus? O fi vreo cauză spirituală? Sau un amestec incendiar al celor două?

Tot citind cărţi de parenting şi încercând să mă descurc onorabil prin jungla de sfaturi şi binevoitori care susţin cutare sau cutare stil/metodă de educare a copiilor,am descoperit că AMIGDALA este, într-adevăr, organul emoţiilor. Încep să se lege lucrurile, aş zice.

Dincolo de AZI și ACUM

Deci, boala amigdalei poate veni pe fondul unei acumulări de emoţii negative, a unor cuvinte nespuse, a unor trăiri reprimate. Sună puţin science fiction sau v-aţi gândit şi voi la asta? Nu mai departe de săptămâna trecută când, puiul cel mic de om, fără nici o avertizare, a făcut deodată mult temutul roșu-în-gât. De fapt, a fost felul lui de a-mi comunica dorința/nevoia de a sta mai mult cu mine, de a lua o pauză de la copii și veselia de la creșă. Nu contest că se distrează de minune acolo, mărturie stau toate fotografiile în care pozează ca o mică vedetă și că a acumulat o grămadă de cunoștințe noi și s-a dezvoltat tare frumos (lucru care, cu siguranță mi se datorează și mie în parte).

Ceea ce vreau să spun este că puiul de om nu a avut nici o pauză de colectivitate de când m-am întors la muncă. Și uite că se simțea nevoia unui astfel de timp petrecut departe de copii, cu părinții și/sau fratele lui. Să spun că roșul din gât a dispărut miraculos după 1 zi cu mine acasă? Că puiul meu mințea nevoia să fie alintat, să petreacă timp doar cu mine și că astfel, o dată în plus, mami Irina a înțeles că mesajele copiilor sunt mai importante decât orice? Spun. Irina dragă, ține minte și poate nu mai uiți.

 

Sunt suficient de realistă încât să conștientizez că suntem prea grăbiți, de multe ori, să trecem cu vederea primele semne de boală. Că alergăm, că uităm să respirăm, să iubim, să ne bucurăm de oamenii dragi și de clipele senine. Că ne agățăm prea mult de lucruri, de date, de timp. Și eu o fac, cu siguranță mulți dintre noi o fac.

Aș vrea să promit că nu voi mai uita, că voi reuși astfel să fug mereu, împreună cu ai mei, de boală. Dar e tare uțor să aluneci. Să cazi dincolo.

 

Pentru voi

 

Totuși, pentru aceia dintre voi care vor să deschidă ochii, vă ofer un cadou, ce sper să vă fie util. O lucrare care mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Documentul despre care vorbesc se numește Cauzele sprituale ale bolilor și, alături de Spune-mi unde te doare (un alt material pe care vi-l pun la dispozitie) va ajunge la voi, prietenii mei, după ce îmi veți lăsa un comentariu la acestă postare, menționând adresa de e-mail unde vreți să primiți materialele. Cu această ocazie, îmi doresc să creez un spațiu virtual unde putem împărtăși idei și materiale, în acest sens.

 

2 ani cu puiul de om

De ce scriu azi?

 

Când vei citi această postare, vor fi trecut deja 2 ani de când puiul de om va fi cu noi. Se vor fi scurs deja de două ori toate anotimpurile. Și va fi iarăși vara. Va fi iarăși soare și cald. Și iar mi se vor umple ochiii de lacrimi de fericire și inima de emoții și de fluturi. Pentru că puiul cel mic, gămălia de om pe care am adus-o pe lume acum 2 veri, mă va privi cald, șugubăț. Din spatele lumânării de pe tort, cerându-mi din ochi aprobarea să țuf=sufle. Da, da, aceasta va fi o altă postare în care îmi laud și îmi prezint realizările mărețe în ceea ce privește fericirea copiilor mei.

Au trecut deja 2 ani de când tu, Petrișor drag, erai surpriza kinder din burtică. 2 ani de când ai decis că te-ai copt suficient și ai decis să scoți nasul în lume, dincolo de orice negociere dintre mine și doamna doctor care îmi urmărea sarcina.

Zâmbesc acum, gândindu-mă cu câte emoții te-am așteptat. Cum am sperat și ne-am rugat să fie găsită, aranjată și pregătită căsuța cea nouă înainte de venirea ta pe lume. Cum ai respectat dorința noastră și mi-ai oferit exact răgazul necesar pentru a mă obișnui în spațiul cel nou și muuuuuuuuuult mai răcoros. Cum am avut parte de povești și explicații și jocuri terapeutice și cum fratele tău cel mare m-a avut doar pentru el, înainte de venirea ta pe lume.

Cum am plecat spre maternitate cu părul ud, de la duș. Cum era fericită și speriată și pregătită să te cunosc. 🙂 Au trecut deja 2 ani, mă întreb câteodată? Și da, inima mea știe că timpul trece cu totul altfel de când sunt, în afară de Irina cea dinainte, Irina, mama de Matei și Petru.

 

Dincolo de timp

 

Pentru că, indiferent ce aș face sau unde aș fi, rămân mama voastră. Vă port mereu în gând, așa cum v-am purtat în pântec, pe fiecare dintre voi. Și e al naibii de greu să nu mai fiu (aproape niciodată!) doar eu cu mine. Și e al naibii de frumos când vă miros trupușoarele calde, moi și fine încă, lipite de mine. Chiar dacă mă trezesc, de multe ori, amorțită de somnul de stinghia patului.nani bun

Da, au trecut deja 2 ani de când, încet, cu grijă și răbdare, mi-am propus să construiesc, pentru tine și fratele tău, o lume în care să vă fiți prieteni pe viață, în care să vă fiți mereu sprijin unul altuia, oriunde ați fi și orice alegeri ați face.

 

Amintiri cu voi doi

 

Au trecut crizele de gelozie ale fratelui tău mai mare, care se simțea amenințat de bebelușul cel nou. Bebeluș pe care l-a așteptat, pe care îl chema și îl verifica în fiecare dimineață, în burtică, pe vremea când încă aveai culcuș rotund și moale, în mine. Au trecut zilele de început când M. te admira, te atingea și apoi îmi propunea, suav și naiv, în drăgălășenia lui, să te ducem înapoi. 🙂

La mulți ani, pui de Om!

Au venit apoi zilele savuroase când fratele tău te cerceta zilnic, neobosit, pentru a surprinde primul când și cum crești. Ca să te joci cu el. Ca să puteți alerga împreună. Ca să vă jucați cu mașinile și cu mingile și cu pisica. Da, au venit acele vremuri. Și am trecut prin perioada minunată a bătăilor cu pelele=pernele, prin providențialul al meu!!!  și prin, luptele pentru teritoriu, pentru supremație, pentru întâietate, pentru atenție.

Vor veni alte și alte vremuri și etape. Mă pregătesc, încă de acum, pentru primele serbări și primele iubiri. Îmi fac încălzirea, cu fratele tău, pentru primele inerente dezamăgiri și mici eșecuri. Știu că voi, copiii mei, sunteți atât de diferiți și, foarte probabil, veți face o parte din lucruri, veți arde o parte dintre etape în altă manieră.Căldură mare, monșer!2 frati buni

De mâine…

 

Îmi doresc acum, după primii 2 ani, să pot păstra bucuria și emoția vie, pentru fiecare dintre voi. Îmi doresc să vă pot oferi spațiul și mijloacele să vă trăiți copilăria frumos, colorat și vesel. Nu pot să vă apăr de ceea ce nu cunosc și ar putea să apară în viitorul nostru. Nu pot să vă apăr nici măcar de răutatea lumii. Dar pot să vă înarmez cu toată iubirea de care sunt în stare, pot să vă ofer locul propice să vă dezvoltați frumos, armonios, să creșteți și să  vedeți binele din oamenii din jurul vostru.

Deși am început aceste rânduri cu dorința de a scrie ceva pentru tine, puiul meu de om de 2 ani, iată că sfârșesc o postare dodoloață, despre și pentru mine, mama voastră. Mi-ar plăcea ca, într-o zi, peste ani, să citiți aceste rânduri, voi, copiii mei, și să vă bucure tot ce am așternut aici.

La mulți ani, Petru Andrei! Să crești mare, puternic și vesel! Te iubim și suntem recunoscători că ne-ai ales să îți fim familie, pe pământ!

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

Camera copilului tău – cât e prea mult?

Dacă tot e postul Sf. Paşti şi ne apucăm de curăţat, dereticat şi scuturat, pe mine mă cuprinde zelul mutatutului. Pentru că centrul vieţii sunt puiii de om, totul începe cu camera lor şi, prin extensie, ne raportăm la mobila de/pentru copii.

Deşi am amintit câte puţin despre acest subiect în postarea despre necesarul pentru copil, la venirea acasă de la maternitate, acum, când vârsta copiilor mei este alta – 4, respectiv aproape 2 ani – văd (şi vă pot împărtăşi) situaţia cu alţi ochi.

  • Dacă veniturile şi spaţiul vă permit, este absolut în regulă să amenajaţi camera copilului în funcţie de vârsta şi interesele copilului (deşi, înainte de naştere habar nu ai ce interese va avea copilul meu, dar ce spun eu, uneori nu ştii nici dacă va fi băieţel sau fetiţă, cum a fost cazul la noi). Pe piaţă există acum o multitudine de forme, de culori, de modele şi de variante din care puteţi alege. Puteţi începe prin a stabili un buget clar, câteva obiecte care vi se par necesare (după părerea mea, aş merge pe minimal – pat, dulap, fotoliu sau canapea, eventual leagăn).
  • Dacă sunteţi genul mai pragmatic, puteţi mobila camera copilului în aşa fel încât să fie utilă o perioadă de timp cât mai lungă. Şi aici, tot minimalismul este cheia, urmând să completaţi, pe parcurs, cu alte piese de mobilier sau să înlocuiţi ceea ce devine nefuncţional, de exemplu, înlocuirea dulapului cu unul mai spaţios odată ce mai apare un copil.

Personal, consider camera copilului (sau a copiilor, cum este cazul la noi) un spaţiu care trebuie să răspundă unor cerinţe de funcţionalitate şi eficienţă, mai mult decât de estetică. Probabil şi pentru că am băieţi, dar nu aş putea băga mâna în foc 🙂

Adaptat la dimensiunile camerei de care dispunem, noi am decis să organizăm un spaţiu prietenos, pe care să îl putem adapta pasiunilor şi preferinţelor copiilor. Camera are pe laterale paturi de o singură persoană, cu ladă de lenjerie mare. Un dulap mare, cu sertare şi bară pentru umeraşe, alături de unul mai micuţ, tip soldat, cu rafturi şi un birou (care momentan este folosit de noi, părinţii!) cam astea sunt piesele de mobilier pe care le avem.

Jucăriile am preferat să le aşez în cutii de plastic sau din material textil, ca să poată fi strânse uşor şi răsturnate la nevoie. Pentru că sunt destul de multe, după părerea mea 🙂 încerc să le rotesc periodic şi, mai nou, să le organizez pe categorii – cutia cu lego, cutia cu maşini, cutia cu figurine, etc.

O astfel de organizare îi ajută pe copii să găsească relativ uşor exact ceea ce le trebuie, iar pe mine mă ajută să le explic şi să exersăm noţiunile de mulţimi, culori, forme, etc.

În privinţa covorului, mi-ar fi plăcut să aleg ceva mai vesel, eventual un covoraş cu străzi, cum am văzut la câteva locuri de joacă din oraş. Din păcate, la momentul respectiv, nu am găsit aşa ceva la noi în oraş. Am ales ceva simplu, în culori neutre. Din fericire, Matei a găsit de cuviinţă să considere cercurile negre de pe covor nişte străzi foarte potrivite, pe care le folosim în scopuri multiple.

Ca sursă de lumină, în afară de lumina oferită de plafonieră, am primit cadou o veioză haioasă, sub formă de ursuleţ, care înveseleşte camera şi este perfectă pentru momentele în care se apropie momentul de culcare, dar încă mai avem un rest de joc.

Este foarte adevărat că mai există două corpuri mai mici, suspendate, care adăpostesc o parte dintre cărţile de poveşti, jucăriile cu care ne jucăm uneori, dar care sunt mai sensibile şi au nevoie de un loc al lor.

Deşi copiii mei sunt încă micuţi, încercăm să îi obişnuim să aprecieze lucrurile pe care le au, să se folosească de ele cu milă şi grijă (fără a face un scandal monstru dacă se strică), dar făcându-i conştienţi de valoarea lor. Periodic, revizuim, de multe ori împreună, colecţia de jucării, triem ceea ce păstrăm şi aruncăm ceea ce e de aruncat. Cu această ocazie, punem deoparte, pentru alţi copii (mai mici sau mai săraci) jucării cu care nu ne mai jucăm. De fiecare dată, descoperim comori uitate şi, de cele mai multe ori, schimbăm ceea ce lăsăm la îndemână.

Sunt sigură că există variante de cameră a copilului mai bogate decât a noastră. Cu certitudine există copii care nu au o cameră a lor şi, cu siguranţă, din păcate, copii care nu au jucării. Le vorbesc puilor de om despre asta, fără a-i ameninţa. Cred că este important să fim recunoscători pentru timpurile pe care le trăim, să ne bucurăm unii de ceilalţi şi cel mai adesea, văd partea plină a paharului. Cu toate acestea, cred că facem, de multe ori risipă şi e mare păcat.

Tu cum ai amenajat camera copilului? Cine te-a sfătuit şi de ce anume ai ţinut cont?