De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Ultima sansa…ultima data…

Ascultam azi la radio un cantec frumos. Mi-a dat de gandit…”Last chance”….Ce as face, ce as spune daca ar fi ultima mea sansa?Daca maine sau peste o ora nu as mai fi in viata.Sau daca as fi pe punctul de a pierde iubirea ta?

As fi in stare sa renunt la egoism si sa iti spun?Sa iti spun, sa iti arat cat de mult insemni pentru mine?As gasi cele mai potrivite vorbe, cele mai intelepte atingeri….?As fi in stare sa iert tot ce ai facut, tot ce nu mi-ai spus, tot ce am mintit eu?As putea sa sterg tot raul cu buretele si as putea sa ma bucur de tine?

Imi place sa cred ca da.Imi place sa cred ca iminenta sfarsitului m-ar face mai intelepata, mai echilibrata, mai stapana pe mine.As vrea sa fie asa.

As vrea sa nu ajungem pana acolo ca sa fim altfel decat suntem.As vrea sa ma scutur de toate ideile preconcepute, sa ma iert de toate cate au fost si sa te sarut senina.As vrea sa o iau de la capat, cu tine de mana.

Si-atunci, de ce tremur cand imi spui ca iti doresti acelasi lucru?De ce ma cutremur cand ma rogi sa nu mai rationez pentru o secunda, sa simt…?

Cred ca ma alint.Si tu crezi la fel, nu-i asa?Crezi ca sunt un copil razgaiat care are impresia ca totul i se cuvine lui.Dar nu-i asa. Nu ti-am cerut niciodata sa ma iubesti, mai tii minte?Din contra, te-am rugat sa stai departe de mine.Te-am implorat sa nu ma vrei, sa nu iti legi sperantele de mine, de inima mea flamanda de iubire.Pentru ca ma cunosc.

Pentru ca vreau, iremediabil, mult.Vreau totul.Sunt in stare sa imi dau si viata pentru cel iubit.Sunt in stare sa suport orice vorba grea din partea celor „din afara” daca stiu ca seara, dupa ce „cade cortina” am sa adorm in brate moi, protectoare.Sunt nebuna de legat, dar cred ca in iubire nu exista reguli.Simt, instinctiv, dureros, obsedant, ca trebuie sa fie TOTUL sau NIMIC.Si imi asum asta cu toata seriozitatea de care sunt in stare.

Eu, dragul meu, sunt in stare sa trec mereu limita posibilului, sa trec orice limita umana impusa, sa fac orice sacrificiu posibil pentru iubire.

Asa sunt eu.Asta este seva ce-mi curge prin vene in fiecare secunda.Si ma hranesc din iubire.Si sufar, si ard, si ma mistui si ma nasc iar.Din iubire.Prin iubire.Pentru ca e tot ce conteaza.Nu stiu daca gresesc, poate ca nu merita oricine sa-mi pun sufletul pe tava asa…in vant, in vazul lumii.Dar nu regret.Chiar cand plang si rup orice contact cu cel/cea care schingiuieste inima mea.Nu regret.

Si stii de ce?Pentru ca ma intreb mereu: daca e ultima data….ultima sansa….ultima noapte….ultimul sarut….Si daca va fi vreodata, cand va fi ultima data, vreau sa stiu ca am jucat corect.Ca am dat TOTUL.Indiferent pe ce loc as iesi in clasament, am sa dau TOTUL.

Pentru ca asa-i in iubire.TOTUL sau NIMIC….Nu?

PS: Si daca totusi nu se va fi terminat….voi putea sa stiu unde am ramas. N-am sa uit vreodata cum te cheama, ce culoare au ochiii tai sau primul nostru sarut.Pentru ca esti unic.Si eu sunt unica.Si tot ce ne-am daruit unul altuia va trai.Pentru ca am dat TOTUL…Pentru ca ai dreptul sa pleci mai departe, e adevarat.Si tot ce ai va trai mereu cu tine.Cum zambeam…cum mi-ai atins mana….