Cuplul devine MAMA și TATA (primul an)

Fiecare dintre noi are nevoie să știe. Să primească informație despre ceea ce i se întâmplă. Să se obișnuiască cu gândul, cu ideea. Să nu fie luat pe nepregătite. Să nu fie lăsat în ceață. Să fie mai puțin temător în privința viitorului pentru că îl poate vizualiza cumva. Chiar și parțial. Pentru că știe deja ce s-ar putea întâmpla. Sau cel puțin, unii dintre noi așa funcționează.

Odată cu venirea pe lume a unui copil, cuplul devine MAMA și TATA. Nu mai sunt doar EL și EA. NOI crește și are roade. Unul sau mai mulți copii. Bun. Toate bune până aici, vom spune. Ce alt lucru pe lume ar putea fi mai minunat decât venirea pe lume a unui noi vieți? De fapt, sunt mai multe persoane care vor prinde viață acum. EA devine, pe lângă tot ce reprezenta până acum, în plus față de acestea, și MAMĂ. EL devine, în aceeași manieră, TATĂ. Fiecare dintre ei are nevoie de un timp (mai lung sau mai scurt) pentru a înțelege cum (și de ce) s-au schimbat lucrurile.

Cuplul devine MAMA și TATA și toate regulile jocului se resetează. Pentru a face loc unei noi ordini a lucrurilor.

De aceea, această postare este pentru aceea dintre voi care vă pregătiți de MAREA SCHIMBARE. Și, în aceeași măsură, pentru cei care sunteți deja în postura în care cuplul devine MAMA și TATA și căutați răspunsuri. Vreți să știți încotro să mergeți, aveți fel de fel de gânduri și vă temeți (încă) să vorbiți despre ele. Sau vă e rușine. Sau vă e lehamite. Sau nici măcar nu înțelegeți ce anume v-a lovit.

Postarea este pentru și despre voi, dragii mei. Am fost și eu acolo. Au mai fost și alții. Cred că, într-o anumită măsură, aproape fiecare pereche trece, la un moment dat prin momentul X, când cuplul devine MAMA și TATA.

Nu sunt specialistă, nu am să vin să mă bat cu pumnul în piept că eu am ieșit neșifonată din tot taifunul respectiv. Dar, pentru că am trecut, de două ori chiar prin acest proces, mi-am adunat gândurile și vreau să vă spun că există viață, pentru cuplu, dincolo de momentul X.

Iată câteva ancore de care vă puteți ajuta. Recunosc, mi-ar fi plăcut să fi primit aceste sfaturi înainte să ajung acolo!

  • Rolurile se schimbă. E normal să vă temeți. De ce? Pentru că omul are în gene teama de necunoscut (pe care, totuși, o poate învinge, dacă vrea!), pentru că EL nu mai este pe primul loc în gândurile și preocupările EI, pentru că EA e mereu obosită, stresată și temătoare pentru viața și bunăstarea puiului). Pentru că există o rutină nouă, cu atribuții noi și informații pe care, poate, nici măcar nu ai apucat să le procesezi.
  • Certurile NU ÎNSEAMNĂ LIPSA IUBIRII – E normal să aveți diferențe de opinii. Sunteți diferiți și, cu siguranță, asta este parte din farmecul vostru ca indivizi. Important este cum treceți peste ele. Obiectivul vostru trebuie să fie să găsiți un echilibru care să vă mulțumească pe amândoi, un echilibru de forțe din care să câștigați ca și cuplu.
  • Diferențele de opinie NU înseamnă divorț!!! Da, în acompaniament de baby-blues sau colici, totul capătă proporții astronomice. Dar omul cu care te cerți azi este cel pe care l-ai ales să îți fie aproape. Mai ții minte de ce l-ai ales pe acesta și nu pe altul?
  • Ai răbdare cu EL/EA! Și EL/EA învață cum să fie MAMĂ/TATĂ! Și EL/EA este în același punct de cotitură în care realizează că, de azi înainte, cuplul devine MAMA și TATA. E înfricoșător? E nou? E altfel? E greu? Poate, dar sunteți DOI și forța lui ÎMPREUNĂ poate fi cheia succesului.
  • Vorbește despre ceea ce simți. Cu EL/EA. Cu prieteni în care ai încredere. Cu oameni care au trecut deja prin aceste clipe. Vorbește clar, spune ce simți, spune ce îți dorești și caută soluții. E primul pas.
  • Relația e importantă. Hrănește-o ca să râmână în viață! – Dacă ești de părere că merită, că omul de lângă tine merită și tu meriți o relație solidă, lucrează pentru ca trăinicia să dureze. Pune pietre noi, caută liant. Investește materiale de calitate, ia-ți un arhitect deștept și caută soluția potrivită.
  • Timp pentru cuplu – Da, știu că e greu. Cu doi copii, e la fel. Cu mai mulți, doar îmi pot închipui. Dar câteva minute pe zi (în fiecare zi!) în care să fiți doar voi e un exercițiu ce trebuie să devină o rutină. Poate dimineața la cafea, poate în pauza de prânz, poate după ce adorm copiii. Câteva cuvinte și clipe pentru și despre voi. În fiecare zi.
  • Mici atenții, mari beneficii – O dată în plus, dacă un cuplu devine MAMA și TATA nu înseamnă că nu îi poți cumpăra omului drag o floare, un ceva bun, că nu îi poți scrie un bilețel sau spune câteva  cuvinte frumoase. Se va simți bine, se va simți prețuit, apreciat și va adăuga savoare zilei.
  • 5-10 minute pentru pasiunea ta (TIMP PENTRU TINE) – Așa cum iubirea/relația are nevoie de timp și energie pentru a supraviețui și a crește, la fel stau lucrurile și pentru tine, parte a cuplului. Orice lucru făcut cu pasiune te întinerește, te ajută să crești, să fii puternic, îți dă energie și te împlinește. O pasiune lăsată să moară este o bucățică din tine pe care o retezi. Nu neglija nici o bucățică din ceea ce ești tu, ca om!
  • Respiră adânc! În frenezia clipelor, uităm să respirăm. Uităm să ne privim în oglindă, uităm să ne bucurăm de AICI și ACUM. E adevărat, primul an după ce cuplul devine MAMA și TATA este unul plin de încercări, este unul plin de teste și începuturi. Dar este, de asemenea, o călătorie minunată. Este un parcurs în care ai toate instrumentele pentru a face ca puiul de om să fie fericit. Poți sădi în sufletul lui tot ce este mai frumos și bun pe lume, poți să te joci cu el așa cum nu te-ai putut juca în propria copilărie. Poți să te bucuri de răgazul pe care inocența unui copil îl oferă simplu, curat și total unui om mare – timp să admiri frunzele, să observi furnicile și să numeri stelele.

Vestea bună este că există mai multe căi prin care poți trece mai lin peste hopurile unui astfel de moment, clipa când cuplul devine MAMA și TATA. E frumos, e unic, e greu pe alocuri. Dar, dacă ar fi prea ușor, nu am ști să apreciem valoarea unor astfel de clipe, nu-i așa?

Violul distruge. Abuzul nu are scuze

Scriu aceste rânduri cu infinită mânie, amăraciune şi dezamăgire. Scriu şi eu, alături de cei care au dorit să tragă un semnal de alarma în cadrul unei campanii frumoase, dar născute din durere. Pentru că o mână de oameni s-au lăsat pentru câteva clipe de articolele lor obişnuite şi au considerat că merită să facă un efort comun. Oameni ca mine şi ca voi, oameni care au auzit de cazuri urâte în care o brută (că om nu îi pot spune!) SILEŞTE o fiinţă umană. Din nefericire,  imboldul de a demara o astfel de campanie a fost cazul fetei din Vaslui violată de 7 indivizi.

Sunt câteva zile bune de când mă tot gândesc la modul în care să abordez această temă. Ce-ar fi de spus???

Că NIMIC, dar NIMIC ÎN LUME nu îţi dă dreptul să abuzezi de un om, indiferent cum ar fi acesta sau ce crezi că ştii despre el? Că violul distruge, anihilează condiţia de om civilizat? Că abuzul nu are scuze şi justificări, în nici o condiţie?

Tocmai pentru că sunt mamă (de băieţi ), încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a scrie despre acest subiect. Dincolo de „nebunia” de moment a taberelor şi de reacţiile mai mult sau mai puţin exagerate la tema în cauză (extrapolând. aproape fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o astfel de poveste), cred că rolul nostru, ca părinţi (= formatori) este să aşezăm în sufletul şi mintea puilor CONŞTIINŢA a ceea ce înseamnă PROPRIUL CORP, ce înseamnă RESPECTAREA CELORLALŢI  şi UNDE anume aceste noţiuni se termină şi ne aflăm pe teren minat (= ABUZ).

Jean Paul Sartre spunea că libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt. Îmi amintesc de liceu, când îmi plăcea atât de tare această idee, dar realizez că, poate nu am înţeles-o pe deplin decât acum.

Cum bine zice o vorbă din bătrâni „Aşchia nu sare departe de trunchi”, deci, cu alte cuvinte, ceea ce semeni, ajungi să culegi. Sunt sigură că nici o mamă normală la cap nu îşi învaţă fiiul să lovească, să înjosească sau să abuzeze o altă fiinţă umană. Dar la fel de important (sau poate mai important) mi se pare CEEA CE VEDE copilul în familie. Pentru că un TATĂ despotic în comportament, care VORBEŞTE DUR, care RĂNEŞTE membrii familiei şi care pare ATOTPUTERNIC va lăsa o impresie atât de puternică asupra copiilor încât aceştia, deveniţi adulţi la rândul lor, vor intra (fără să îşi dea seama, aproape) în rolul „prestabilit” de ABUZAT, respectiv ABUZATOR.

De ce? Pentru că purtăm cu toţii, ca bagaj emoţional, ceea ce am primit/văzut/simţit în copilărie. Şi dăm şi noi, mai departe, la rândul nostru. Deci, este de DATORIA NOASTRĂ ca noi, părinţii, să NE TRATĂM şi VINDECĂM rănile din copilărie (dacă şi câte le avem) şi Să TRANSMITEM apoi (abia apoi!!!) copiilor nostri CURAJUL, ÎNCREDEREA de a merge mai departe, de a DEVENI mai mult decât am putut fi noi.

Da, e dificil să RECUNOŞTI că ai trecut prin astfel de clipe. E GREU să ceri ajutor. Dar NU E SEMN DE SLĂBICIUNE. Din contră, e DOVADĂ DE PUTERE să îţi cureţi rănile, să te vindeci. Şi e ALEGEREA TA!

Dincolo de această alegere, este MUNCĂ. Efort şi grijă pentru a VORBI deschis cu copiii. Chiar dacă tu nu ai vorbit cu părinţii tăi. Despre CORPUL TĂU şi cum se foloseşte. Despre ÎNCREDEREA de a SEMNALA când cineva te atinge într-un mod care te face să te simţi umilit, care te răneşte sau care te face să te simţi ruşinat. E nevoie de CUVINTE POTRIVITE şi TON PRIETENOS pentru a aborda aceste subiecte cu copiii tăi. Din păcate, atât de mulţi părinţi pun eticheta de SUBIECT TABU şi predau, prea uşor, ştafeta EXCLUSIV şcolii, anturajului, imaginilor din media. Şi astfel, din nefericire, informaţiile ajung la copii trunchiate, cosmetizate sau chiar greşit prezentate.

Există şi cealaltă categorie de părinţi care aleg să vorbească despre astfel de lucruri folosind termeni ca „păcat”, „greşit”, „necuviincios”. Nu termenii în sine sunt cea mai mare parte a problemei, cât cosmetizarea subiectului, prezentarea lui într-o manieră prea romantică sau prea vagă, stârnind curiozitatea copilului într-o asemenea măsură încât, acesta va dori să experimenteze cât mai curând.

În opinia mea, este necesară o campanie pe acestă temă. Prin toate mijlocele de care beneficiem în luminatul an 2015. O campanie care să vorbească despre importanţa COMUNICĂRII deschise, sincere şi adevărate între părinţi şi copii. O campanie care să scoatî din sertar (unde stau închise cu 7 lacăte) astfel de subiecte tabu. Pentru că e necesar să tăiem răul de la rădăcină. Cum? Educând oameni conştienţi, liberi. Oameni care îşi cunosc drepturile şi care trag semnale de alarmă când libertatea sau corpul sau mintea le sunt îngrădite, pângărite, murdărite.

Mesajul este unul clar: NU sunteţi singuri!!! Vina nu vă aparţine şi nu trebuie să lăsaţi timpul să treacă fără a spune povestea voastră. Chiar şi în ţara noastră (democratică şi condusă după principiile statului de drept, după cum se spune) justiţia ŞI OPINIA PUBLICĂ trebuie să condamne violul, abuzul. Pentru că NU înseamnă NU!!! Şi nimic nu poate şterge urmele adânci pe care un viol le lasă. Asupra victimei şi asupra celor care îi stau rămân alături. Asupra locului şi asupra comunităţii. Violul distruge. Abuzul fizic asupra unei fiinţe nu poate fi provocat, nu are scuză, nu are justificare. Niciodată, în nici un fel de circumstanţe.

Aceasta campanie ar trebui să fie despre EDUCAŢIE ŢI LIBERTATE. Ar trebui să vorbim despre sprijinul pe care îl putem acorda victimele tuturor abuzurilor şi violurilor. Despre INSTITUŢIILE şi OAMENII care trebuie să OFERE suport real, neîngrădit şi imediat în astfel de cazuri. Despre MODALITĂŢILE prin care cei care nu se supun REGULILOR pot fi sancţionaţi.

Conform statisticilor, victimele abuzurilor sexuale sunt de 25 de ori mai predispuse la consumul ridicat de droguri și alcool. Există de 4 ori mai multe şanse ca aceste victime să se gândească la sinucidere. Totuşi, mai grav decât aceste cifre, mi se pare propagarea în timp a acestor comportamente deviante. Rusinea şi dezamăgirea celor care se tem să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat. Durerea cu care o parte din victime o poartă, exclusiv în suflet şi pe chip.

Dovezi în plus că violul distruge, ucide, sapă adânc în suflet şi în prezentul şi viitorul celor implicaţi. Şi pentru că este infinit mai greu să repari decât să previi, o campanie cu tema #ViolulDistruge şi #Nuînseamnănu este trebuie să fie prioritatea noastră, ACUM.

E important să transformam astfel de campanii în VOCI care să spună, o dată în plus:

NU înseamnă NU! E CORPUL MEU şi DREPTUL MEU să spun NU!Violul distruge şi nu are scuze!Abuzul nu are justificare!!!

 

Eu cred că viața e un sport de echipă

Da, exact așa cum am scris în titlu. Totul a pornit de la o idee care m-a „lovit” în timp ce terminam curățenia de sărbători, în baie. Eram harnică nevoie mare și, în timp ce ștergeam cu drag și spor faianța băii mele albastru indigo, mă bucuram, în sinea mea. De ce? Pentru că, uite, lucrând în echipă cu soțul meu, am reușit să terminăm curățenia. A fost multă muncă, pentru că suprafața de curățat e mai mare acum, la un apartament cu 3 camere și ajutoare nu avem (încă). Ne-am împărțit sarcinile echitabil, ne-am suplinit unul pe altul și acum putem declara misiunea CASA CURATĂ ca fiind un succes!Cine are unul, doi sau trei copii (micuți) înțelege de ce un asfel de demers dus la bun sfârșit cu bine reprezintă o imensă provocare!

Îmi plac oamenii care știu să facă echipe… De la medicul care îmi tratează copiii care, dacă e atent ales, mă va coopta pe mine, ca mamă și fină cunoscătoare a copilului, în ECHIPA de INTERVENȚIE care va descoperi, va tria, va analiza și va trata mica sau mai marea problema cu care se confrunta copilul. Da, știu că medicul are în spate ani mulți de școală și de experiență, dar eu cred foarte tare că soluțiile miraculoase apar dacă lucrăm individualizat. Adică, e util uneori să ieșim puțin din zona noastră de confort, să ascultăm argumentele și temerile omului din fața noastră și să găsim, împreună, cea mai bună soluție. Chiar dacă asta înseamnă să citim ceva în plus, să aflăm mai multe despre o modalitate complementară de tratament sau despre un remediu, să petrecem câteva minute în plus punând cap la cap informații, date și senzații despre cel tratat și mediul lui. Toate acestea nu se pot face dacă sau când consultațiile vin pe bandă rulantă și durează FIX 20 de minute.

Iubesc educatoarele/profesoarele care ascultă și simt copiii. Pe cele care își permit să fie, în fața lor, adevărate și care îi ajută să vadă LUMEA COLORATĂ, dar și când și unde au greșit, fără a-i călca în picioare. Eu cred că astfel de persoane trebuie,înainte de orice, să aibă, pe lângă pregătire teoretică (care nu stă musai în diplomă, cât în dorința și putința/energia de a pune în scenă jocuri/joacă), experiența în lucrul cu diferite categorii de copii, să vorbească deschis cu părinții despre progresul sau, din contră, regresul odraslelor și să fie mai mult mentor/ghid și mai puțin paznic. Poate greșesc, dar îmi doresc dascăli/pedagogi pe care copiii mei să îi respecte și  să îi iubească pentru că merită și pentru că îi îndrăgesc, nu pentru că îi știu de frică.

Îmi plac de nu mai pot colegii de muncă sau breaslă 🙂 de la care ai ce învăța, care nu se tem ca le poți „fura” scaunul sau că le „sufli” avansarea. Colegi care vor sincer să te îndrume, dar respectă faptul că, la un moment dat, vei alege, poate, să faci altfel decât au făcut ei toată cariera lor. Colegi sau șefi care te ghidează și îți împărtășesc din experiența lor, fără a te face să te simți mic neînsemnat, doar pentru că ești tânăr și la început de drum.

Cred în curajoșii care pornesc afaceri noi, având ca singur combustibil pasiunea. Sunt acei oameni care fac echipă cu cei din același aluat, care se înconjoară de trăiri și mai puțin de lucruri. Pe ei, aș paria vise, într-o clipită!