Poveste de babywearing (BW) – și dacă n-ar fi…

Babywearing sau purtarea bebelușilor/copiilor este despre tine și puiul tău. Care te vrea alături. Care are nevoie să îți simtă bătăile inimii. Să îți simtă căldura. Să te știe aproape. Babywearing-ul este pentru tine și copilul tău. Care a venit într-o lume gălăgioasă, rece și puternic luminată.

Pentru mine, babywearing este urmarea firească a alăptării. Este o dovadă, în plus, de iubire și devotament pentru un boț de carne și emoții. Babywearing s-a „inventat” pentru a ține aproape pe mamă de pui. Pentru a permite mamei să aibă aceleași preocupări, fără a văduvi puiul de prezența ei caldă și iubitoare.

 

O mamă împinge căruciorul gol. Copilul e în brațe și e greu. Mama încearcă să împingă și căruciorul și să susțină greutatea copilului. E greu și ar vrea să nu fie așa. Ar vrea să fie într-o poieniță cu un râu, cu iarbă verde și fluturi zburdând. Copilul să râdă și mâinile să nu o doară. Să aibă timp să le facă pe toate. Să aibă puiul aproape, totuși. Căci i se rupe sufletul când îl aude plângând.

E gata să izbucnească în lacrimi când se întâlnește cu alte două mămici. Ele sunt mămicile care își poartă copiii. A auzit de ele, a citit câte ceva despre libertatea de care ele se bucură. De beneficiile purtării sănătoase. Beneficii atât pentru cel micuț, cât și pentru mamă.

Mămicile purtătoare zâmbesc. Ele merg în poienița din gândul mamei împingând căruțul. Ele arată ca și cum ar merge la picnic. Ele au la piept copii liniștiți. Unul doarme. Celălalt doar ce s-a trezit și gângurește cu somn pe gene, încă.

Babywearing este un alt cuvânt pentru iubirea caldă, frumoasă care îți inundă corpul de câte ori ai puiul în brațe.

NU violenței în creșe și grădinițe!

Mi-aș dori să nu fie nevoie de o astfel de postare. Mi-aș dori să nu cunosc, să nu aud despre astfel de cazuri.
Mi-aș dori să fie de la sine înțeles că persoane (că Oameni nu le pot spune!!!) care lovesc, umilesc și înjosesc puiii de om nu au ce căuta în astfel de locuri de muncă. Din păcate, este nevoie ca lucrurile să fie spuse. Iar și iar. Este nevoie să nu închidem ochiii, să nu trecem mai departe, să nu ridicăm din umeri. Dar, mai mult de atât, este voie să fim alături de copiii. Să le demonstrăm că îi credem și îi alegem. Pe ei. De fiecare dată pe ei.

Am fost la baie, am alunecat și am că zut cu capul de ciment,m-a durut, am plâns ,dar mi-a trecut! Aa, și lui Daniel (copil cu autism care nu vorbește) i-a tras doamna palme că a confundat lipiciul cu săpun și s-a frecat cu el pe mâini! Dar a meritat mami să îl bată doamna că a făcut ceva rău !

Eu cred că respectul se merită, se câștigă. Susțin acum și întotdeauna orice campanie sau demers care va spune – NU violenței în creșe și grădinițe!

Caz real. În România anului 2015. În Piatra Neamț, la o grădiniță de cartier. Unde părinții își duc puiii și îi știu în siguranță. Unde cei mici ar trebui să se obișnuiască unii cu alții, să lege primele prietenii, să învețe primele poezii și cântecele, să se joace și să crească frumos. Educatoarea? Cu siguranță, foarte competentă. Așa cum ar trebui să o recomande cei peste 40 de ani de experiență, nu? Și totuși, citatul aparține unui pui de nici 5 ani. Care nu inventează, care nu caută să denigreze, care nu știe să invoce subterfugii.

Altă creșă, alte doamne, alți copilași.

Afară, la locul de joacă. Un pui cade și face „buba”. Doamna educatoare era concentrată la o discuție cu cineva, la telefon. Două îngrijitoare se îmbărbătau reciproc, cu bârfă și masaj. După o vreme, una dintre ele ia un șervețel și șterge nasul unui copil, apoi lacrimile celui care căzuse. Acesta din urma este trântit pe pătura, lângă doamne, ca să nu se mai lovească. Sau să se miște de acolo.

Alt oraș, alte mentalități. Părinți care plătesc mai mult pentru atenție suplimentară. Doamna are grijă de cei care sunt drăguți cu ea. Un parfum, o cafea bună, o pereche de cercei. Da, se rezolvă, cum să nu! Doar suntem oameni, se știe…

Nu am cuvinte să scriu mai mult. Știu cum îmi duc și eu, la rândul meu, puiii la grădiniță. Câte speranțe le dau lor, și-așa speriați de despărțirea de părinți. Cum îi îmbărbătez spunându-le ca acolo (la grădi) este un loc minunat, unde se întâmplă lucruri magice. Unde copiii cântă și dansează, unde Doamna este ca o mamă și îi ocrotește, îi învață, este acolo pentru ei.

Și întreb… CUM SĂ DISTRUGI astfel de suflete? Cum să mai ai încredere să pleci când puiul rămâne într-un loc frumos, minunat…dacă există ASTFEL de INDIVIDE?

CUM?CU ce inimă? Cu ce curaj? Cu ce speranțe?

Nu generalizăm. Nu peste tot e la fel. Nu cred că educația este un sistem diabolic și este nevoie să îl eradicăm. Dar mi se rupe inima când aud. Când văd. Când mi se povestește. De durere, de indignare, de furie.

Știu că scuze se pot găsi… Că personalul nu e suficient, că baniii nu sunt destui pentru a crea condiții decente, că doamnele sunt puține și depășite de energia copiilor.

Și totuși…

Cu toate acestea, NIMIC pe lume nu te îndreptățește pe tine, CIOT DE OM, să lovești, să calci în picioare, să umilești pe UN COPIL! NIMIC nu îți dă dreptate! Nu ai nici o scuză, nici un argument, nici o variantă prin care să mă convingi că AI FOST ÎNDREPTĂȚIT să te comporți așa!

Nu mai lăsați astfel de scursuri să vină în preajma copiilor voștri. De ce să vorbim de NOROC în aceeași propoziție cu educația? Dacă mă încred în noroc, joc la loto, poate. De ce să SPER că prind o educatoare bună și condiții decente? De ce??? Când educația e gratuită, e drept prevăzut prin Constituție… De ce?

De ce, Doamnă Educatoare?

De ce nu ieșiți la pensie? De ce nu plecați la tratament dacă sunteți stresată? De ce nu mergeți la țară, să vă tratați cu aer curat și compania plantelor liniștite (și nezbenguicioase, cum sunt copiii normali, sănătoși!)???

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Respect cu toată puterea mea cadrul didactic (și nu numai) care învață, care educă, pe cel/cea care sădește informație, cunoaștere și sentiment în puiii de om. Sunt gata oricând să fac echipă cu astfel de oameni, asumându-mi partea mea de muncă, sprijinind partea lor de treabă. Dar… RESPECTUL se merită. Respectul se cuvine celui care respectă. Respectul este o autostradă cu două sensuri. Întotdeauna. Indiferent de vârstă.

* Această postare s-a născut din indignare, din furie și din dorința de a fi cumva, așa cum m-am priceput mai bine, alături de aceia dintre copiii și părinții care trec și au trecut prin astfel de lupte. Poate demersul meu nu va rămâne fără ecou, poate vă mai pot sprijini cumva, cu o vorbă, cu o îmbărbătare, cu puțin curaj. Cu drag și speranță am făcut-o și aș face-o iar.

Editare ulterioară – Această postare NU este despre copilul meu. Așa cum NU ESTE despre educatoarele lui. Sau despre grădinița pe care noi, părinții lui, am ales-o pentru el. Prefer să discut cu persoana în cauză când e cazul, înainte de a trage concluzii. Nu judec înainte de a aduna toate datele și nu mă sfiesc să spun ceea ce simt, la nevoie. Imi displac profund atacurile mișelești, după paravan și nu suport bârfa. Acest blog nu va promova astfel de comportamente, în nici un fel.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț + CONCURS

Cum a început totul

Mereu mi-a plăcut la școală. Mi-a plăcut să iau notițe, să fac fișe, să subliniez (cu mai multe culori), să aflu lucruri noi. Dar nu mi-am închipuit că voi ajunge, într-o zi, să scriu asta: „sunt mamă și îmi place să învăț!”.

Când eram copil, îmi închipuiam că oamenii MARI sunt persoane puternice, că ei dețin adevărul absolut și au, de fiecare dată, răspunsul la toate întrebările. Mă visam și eu asemeni lor. Îmi doream să fiu mereu stăpână pe situație, să știu ce să fac, să spun și să am mereu, la îndemână, unelte care să mă facă puternică. Deșteaptă. Mare. 🙂

Anii au trecut și am înteles că lucrurile nu sunt deloc așa. Am înțeles, cu timpul, că oamenii mari nu sunt decât tot niște copii care poartă haine pretențioase, care folosesc, de multe ori, cuvinte lungi (și greu de reprodus). Că oamenii mari NU sunt STĂPÂNI pe situație. Sau nu întotdeauna. Prima dată, m-am speriat. M-am simțit cumva trădată! Pai cum? Eu de-asta vroiam să fiu mare!!!

Dar… Poate nu e rău că este așa. Poate copilăria nu este o etapă de care să vrem să scăpăm mai repede, nu e o căsuța pe care să o bifăm pe harta vieții și apoi să mergem mai departe, ștergând cu buretele tot ce ne-a adus ea. Poate copilăria este mai mult de atât.

Azi, sunt mamă

Sunt mamă și îmi place să învăț. În fiecare zi. Alături de copiii mei. Împreună cu ei. De la ei. Pentru că nu doar cei câțiva centimetri în plus mă fac pe mine OM MARE. Pentru că ei, copiii mei – frumoși, unici, speciali, PERFECȚI – sunt profesori care îmi predau, dacă îmi permit EU MIE să le ofer o clipă de atenție.

De la ei, învăț să mă joc.

Selecting Beads In An Assortment Of Colors For A Beautiful Unique Necklace

Nu râdeți! E frumos să te joci. E util să te joci. E terapeutic să te joci. Și noi, oamenii mari, uităm să ne jucăm frumos. Uităm să inventăm o lume unde personajele cresc în curaj, în adevăr, în dreptate. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ca o frunză roșie sau un gândăcel care a poposit pe o bordură. Uităm să ne bucurăm de ploaie și de stele.

Sunt mamă și îmi place să învăț! Chiar dacă mă simt vinovată, uneori, că nu șterg praful (la timp) sau că nu fac (mereu) activități (mai multe) serioase cu cei mici. Învăț de la ei să am răbdare, să le dau TIMP să se obișnuiască, ÎN RITMUL LOR, cu schimbări pe care eu le-am decis. Cu venirea dimineții sau cu baia de seară. Cu începerea școlii sau cu vizitele la bunici. Cu meniul sănătos sau cu ghetele de zăpadă. Învăț să le dau posibilitatea de a digera explicațiile pe care le primesc. De a le pune sub semnul întrebării, dacă asta simt EI că trebuie să facă. De a cere explicații, dacă nu le este clar. Chiar de a renegocia termenii unei înțelegeri, dacă este rezonabilă.

Cum învață MAMA din mine?

Învățarea mea, de când sunt mamă, se desfășoară pe mai multe fronturi. Prima și cea mai importantă este cunoașterea care îmi vine de la copiii mei. Dar nu e singura portiță pe unde primesc, dacă am curaj și răbdare, aproape continuu, informații. Învăț, de asemenea, de la părinții mei. De la mama. De la alte femei, mame sau nu, care își varsă cunoașterea către mine. Prin vorbe, prin gesturi. Prin tăceri. Sunt oameni care aleg să păstreze mânia, dincolo de orice explicație rațională. Care aleg să ducă supărarea acolo unde nu credeam că poate fi vorba de așa ceva. Și ce mă învață? Niciodată să nu spui niciodată, vorba cântecului :).

Apoi, învăț citind. Pentru că îmi place să citesc. Iar faptul că sunt mamă, nu ar trebui, TEORETIC, să îmi răpească această plăcere. Da, am o carte la baie, pe care o pitesc pe mașina de spălat și, în rarele momente când ajung fără codiță acolo, citesc câteva rânduri. Poate chiar și o pagină.

Am de asemenea, o carte în bucătărie, pe care o deschid, în timp ce încălzesc mâncarea sau aștept să sune clopoțelul mașinii de făcut pâine. Iau o carte cu mine în portbagajul căruciorului, dacă simt că puiul ar putea adormi la plimbare. Și da, cu toate acestea, reușesc să mai și termin aceste cărți. Mărturie stau o parte dintre postările de pe blog, note de lectură sau referiri la diferite materiale citite.

Sunt mamă și îmi place să învăț, citind articole/postări/impresii de pe site-urile și blogurile pe care le urmăresc. Pentru că sunt abonată la destul de multe. Și aproape în fiecare zi, deschid măcar 2-3 astfel de postări. Nu este mereu vreme să le citesc atunci. Dar revin la ele (de obicei, când sunt certata că IAR am DESCHIS prea multe tab-uri!). Unele sunt închise foarte repede, pe altele le citesc pe îndelete. Câteva vor fi distribuite mai departe, către alții – prieteni sau doar cunoștințe. Fără să am vreun câștig din asta. Pur și simplu, mi se par idei utile. Mi se par idei frumoase, bune de pus în aplicare.

Pentru că sunt mamă, știu că SĂNĂTATEA mea este importantă. Și știu că eu, ca om – ca femeie, ca soție, ca fiică – trebuie să fiu întreagă. Trebuie să funcționez la parametri optimi pentru a putea fi. Pentru a putea învăța. Pentru a putea da mai departe. Copiiilor și Lui. Oamenilor dragi. Vouă, celor care citiți aceste rânduri.

Îmi place să cred despre mine că sunt un om deschis, că primesc provocările vieții cu zâmbetul pe buze și loviturile, inerente de altfel, din când în când, cu maximum de curaj. Tocmai pentru că sunt mamă și aș vrea ca omuleții pe care îi cresc să vadă asta la mine. Să vadă și lacrimi, să vadă și iubire, să vadă și trudă, să vadă și succes.

11986437_1122272961134146_6352355109938928553_nA fi mamă este, de cele mai multe ori, o alegere. Conștientă sau nu, informată sau nu, deplină sau nu. Astăzi, în epoca vitezei, cred că avem resurse pentru a învăța. Cred că suntem datori să învățăm. Pentru noi și pentru copiii noștri. Pentru ca ei, la rândul lor, să ducă mai departe ceea ce noi le transmitem.

Sunt mamă și îmi asum faptul că deciziile pe care le iau AZI pentru copilul meu nu sunt perfecte. Sunt cele mai bune acum, cele mai potrivite, conform a ceea ce știu și sunt. Mâine, poate, copilul meu va alege altceva. Și asta nu va anula experiența mea ca mamă a lui. Nu va însemna, în ochiii mei, că el are dreptate și eu am greșit. Și nici viceversa. Va fi doar o altă alegere. Alegerea lui. Cu datele, informațiile și credințele lui. Pe care eu, ca mamă, o voi accepta. Și o voi susține, cât voi putea.

Revenind…

Concurs/Giveaway

Sunt mamă și îmi place să învăț. Așa că, aș vrea să învăț și de la voi, cititorii mei, câte ceva. Cum altfel, decât savurând vorbele și experiențele voastre. Așa că, vă invit la concurs!!!

Am de dat 3 cărți de parenting.

Carti MMEP1

Cui?

Celor care vor îndeplini, cumulat condițiile:

  1. Vor distribui linkul acestei postări în mod public, pe pagina lor de facebook cu tag către cei interesați de parenting.
  2. Vor posta un comentariu la această postare prin care să menționeze minim 3 lucruri pe care le-au învățat/descoperit de când sunt mame/părinți.
  3. Deși NU este condiție OBLIGATORIE, m-aș bucura să mulțumiti, printr-un simplu  LIKE sponsorilor acestui concurs : Blogul Irinei și Totul despre mame. De asemenea, pentru a fi la curent cu toate noutățile de la noi, vă invit să vă abonați la newsletter!

Concursul se desfășoară în perioada: 28 septembrie – 1 octombrie 2015. Comentariile lăsate după aceasta dată nu vor fi luate în considerare. După terminarea perioadei, se vor verifica toate înscrierile. Dacă nu sunt întrunite CUMULATIV condițiile de participare, nu veți participa la jurizare (criteriile de jurizare sunt simple – trebuie să ne placă lecția/abordarea pe care o susțineți în comentariul vostru). În data de 3 octombrie, voi anunța câștigătorul, pe contul de Facebook al blogului.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț. Tu ce ai învățat și ești dispus să împărtățești și altor părinți?

Despre regăsiri și clipe unice

Mi se face dor de tine, câteodată. Atât de dor încât doare. Și mă întreb prin câte vieți, prin câte universuri, prin câte vise te-am căutat. De câte ori te-am strigat. M-ai auzit vreodată?

Mi se face dor de tine ca și cum ai fi marea cea mare. Și necuprinsul tău m-ar chema mereu, în fiecare vară și cu fiecare adiere de vânt. Și acum, fără liniște, fără stele și fără cuvinte, mi-e dor.

Dor de regăsiri și clipe unice. Dor să îmi șoptești că sunt unica, singura pentru tine. Să mă minți că nu ai iubit așa niciodată și că nu mai există vreo iubire atât de mare, atât de profundă ca a noastră. Dor să alerg prin lume cu tine, despletită și zâmbind. Să nu ne fie sete și foame, să nu sune alarma deșteptătorului și tu, dragul meu drag, să rămâi mereu, același irepetabil Tu.

Despre regăsiri și clipe unice n-am scris de mult. Poate pentru că îmi pare că miile de secunde se tot repetă, nebune și avide. Mușcă din mine, muscă hulpave din visele mele. Și dorul ăsta năpraznic… Offf… Că tare-i greu…

Cum să-ți spun? Cui să strig dorul ăsta? Cui să-i pese oare?

Se face dimineață? Sau e deja noapte? Nu mai știu, ceasul bate minutele invers și te privesc printre gene. Unde-i cana mea de ceai? Unde-i războiul din dragostea asta? Unde sunt eu… dar tu, tu? Tu, nicăieri.

Cu regăsiri mi-ar plăcea să înceapă totul. Ce frumos ar fi! Să înceapă viața cu moartea, să râdem de fiecare durere și să am certitudinea că undeva, la capăt de lume virgină, te voi găsi. Iar. Încă o dată. Și apoi, ca doi copii, să terminăm jocul . Să ducem la bun început promisiunea.

Foto credit – Andrei Badea

Eu n-aș mușca mărul. Ce prostie! Nici nu-mi plac merele… Și șarpele, ce josnic… Cum ar fi…

Hai să tragem stelele peste inima mea, peste brațele tale mari, peste coapsa mea albastră… Să îmi săruți lobul urechii, să taci încă o dată. Eu să zâmbesc.

Cu dor… Despre regăsiri și clipe unice? Niciodată. Întotdeauna despre dor.

Mi-ar plăcea să te întâlnesc într-o seară, la plimbare. Să-ți spun ce mai e nou cu mine și ai mei. Să îmi zâmbești frumos, protocolar și să ne luăm rămas bun. Odată pentru totdeauna. Crezi că se poate? Există astfel de întâlniri? Astfel de oameni? Există cu adevărat?

Minunat, ca-ntotdeauna, mi-ai răspunde. Căci tu ești și rămai impenetrabil. Impasibil în hotărârea ta. Ca o balanța aflată în echilibrul nesigur al vieții. Sau al morții. Ce mai contează, de-acum s-a sfârșit. E totuna. Viu sau mort, de ochiii mei nu te poți ascunde.

Hai, spune tu…

Oraşul tău e accesibil pentru oameni?

Sâmbătă, 4 iulie, are loc al doilea marș al pietonilor din BucureștiOraș <accesibil> pentru oameni!

În București, administrația publică continuă să ignore problema care îi afectează pe cei mai mulți dintre cetățeni – accesul pietonilor la spațiul public.

Problemele care îi scot în stradă pe organizatori şi parteneri (ŞI ÎN ACEST AN) sunt comune, cu care ne confruntăm cu toţii zilnic, dar pe care administrația publică nu înțelege să le rezolve urgent:

  • Mașinile parcate pe trotuar sunt un element comun în București (şi în Piatra Neamţ, din păcate)– pietonii sunt nevoiți să utilizeze carosabilul pentru că trotuarul este considerat loc de parcare, poliţia nu protejează respectarea legii
  • Persoanele cu dizabilități nu pot accesa independent spațiul public: deși există reglementări legale care prevăd obligativitatea accesibilizării spațiilor publice, acestea se dovedesc a fi mai degrabă prevederi opționale pentru administrația publică;
  • Persoanele vârstnice, persoanele cu deficiențe de vedere sau copiii care deprind mersul pe jos sunt puși în pericol de gropile, cablurile și mobilierul urban ce populează abuziv trotuarele(când trotuarele nu sunt blocate în întregime de maşini);
  • Părinții, bunicii și însoțitorii copiilor în cărucioare resimt căruciorul mai degrabă ca pe o corvoadă într-un oraș în care nu e loc decât de parcat mașina.
  • Semafoare sincronizate pentru a fluidiza traficul auto, fără niciun pic de considerație pentru pietonii care traversează strada, în fugă, sau care așteaptă în ploaie, vânt sau arșiță și acumulările de apă din intersecţii. Toate acestea fac traversările aproape imposibile;
  • Supralicitarea “fluidizării” traficului motorizat – proiectele Primăriei Generale sunt cantonate în obiective care nu deservesc majoritatea cetățenilor orașului – pietonii, fără să arate că este capabilă să administreze măcar actuala rețea de străzi;
  • Deszăpezirile vizează prioritar căile de rulare, pietonii fiind nevoiți să escaladeze munți de zăpadă plasați pe trotuare pentru eliberarea părții carosabile.

Aceasta este în fapt situația în majoritatea orașelor din România. Astfel că solicitările noastre sunt unele care vizează toate autoritățile publice la nivelul întregii țări:

  1. Modificarea legislației astfel încât, în cazul parcării ilegale pe treceri de pietoni, în stații sau prin blocarea trotuarelor, procesul-verbal de contravenție să poată fi completat pe numele proprietarului mașinii. În acest fel se simplifică procedurile de sancționare a acestor fapte.
  2. Respectarea Normativului NP 051 (publica în Monitorul Oficial în 2013) care prevede indicatorii tehnici obligatorii de accesibilizare a spațiului public. Astfel că solici solicităm tuturor Prefecturilor din România să verifice corelarea tuturor proiectelor de infrastructură cu acest document;
    1. Solicităm autorităților publice locale din toată țara să proiecteze orașele conform bunelor practici din Europa – proiectele urbane trebuie să urmărească, în primul rând, încurajarea mersului pe jos, cu bicicleta și a transportului public. Astfel, solicităm creșterea calității spațiilor pietonale și măsuri active de încurajare a utilizării bicicletei şi a mijloacelor de transport public.

    Pe 4 iulie, începând cu ora 10, pornim în Marșul Oraş <accesibil> pentru oameni! – părinții care vor să-și crească copiii într-un oraș uman, persoane cu dizabilități care vor un trai independent și un oraș incluziv, pietoni care nu mai vor să fie hăituiți și agresați de traficul motorizat urban și care nu mai vor să coboare printre mașini din cauza maşinilor care au transformat trotuarele în parcări ilegale, persoane vârstnice care nu vor să se mai teamă de gropi, șantiere, bălți și trotuare înzăpezite, șoferi care înțeleg că, înainte de orice, trotuarul și spațiile pietonale sunt ale pietonilor, bicicliști care înțeleg că nevoile pietonilor trebuie respectate.

    Vrem să „accesibilizăm” agenda publică a autorităților, care este ocupată de străpungeri, lărgiri, pasaje rutiere, și prea puțin de calitatea spațiilor publice destinate mersului pe jos. Vrem ca în București să avem opțiunea de a ne alege mijlocul de transport. Vrem ca oamenii să aibă opțiunea de a renunța la mașină, dar pentru asta avem nevoie de o infrastructură care să ne permită asta.

    Vrem ca persoanelor cu dizabilități să li se respecte drepturile. Toate bunele intenții la nivel administrativ de inserție socio-profesională a persoanelor cu dizabilități, la nivelul Municipiului București, sunt compromise de un oraș care nu le permite un minim de independență. Lipsa unui oraș accesibil ține persoanele cu dizabilități dependente de un însoțitor sau chiar captive în propriile locuințe.

    Pe 4 iulie 2015, revendicăm orașul pentru oameni, un oraș accesibil, prietenos cu oamenii și care e conform cu reglementările și standardele urbanismului din zilele noastre. A venit momentul ca autoritățile din București să-și vadă și cetățenii, nu doar mașinile care ne tranzitează orașul.

    Traseul marșului:

    Piața Victoriei – Calea Victoriei – Strada Dem Dobrescu – Bulevardul Magheru – Piața Universității.

    Inițiatori marș: Activewatch, Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România (OPTAR), Organizația Națională a Persoanelor cu Handicap din România, Asociația Heart to Heart și Asociația Totul pentru tine.

    Susținători marș: Ordinul Arhitecților din România Filiala București, Asociația pentru Tranziție Urbană, , Funky Citizens, Centru de Resurse pentru participare publică – CeRe, Fundația Estuar, Asociația Peisagiștilor din România- filiala București, Asociația Komunitas, Asociația Front, Asociația Mai mult Verde, Asociația Pro Patrimonio, Asociația Miliția Spirituală, Asociația ArhiTerra, Asociația Unu și Unu, Asociaț

    ia Tandem.

    * Blogul Irinei susţine această iniţiativă şi, prin publicarea acestui text (preluat cu acordul Activewatch) doreşte să participe activ la accesibilizarea oraşelor României ŞI prin astfel de atitudini cetăţeneşti.

    Eu vreau oraşe accesibile pentru copiii mei. Tu? Ia atitudine! 

Eveniment Neamț – Conferința Otilia Mantelers

Blogul Irinei, în parteneriat cu Centrul Antonia anunță evenimentul  multașteptat:

În 27 IUNIE la Piatra Neamț, Otilia Mantelers va susține conferința de parenting – “Jocul și limitele în relația părinte-copil: apropiere, încredere, vindecare”.

Cine este Otilia Mantelers ?

OTILIA MANTELERS  este Instructor ”Parenting by Connection”, trainer de Playful Parenting, formator acreditat CNFPA, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani, owner al Blogului  ”Joc şi Emoţii” (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/), specialist în parenting la ”Totul despre Mame”, coordonator al colecției Parentaj la Editura Herald, creator al conceptului Joc şi Emoţii.

Otilia  prezintă cursuri precum ”Joc și Emoții”, ”Rivalitatea între Fraţi”, workshop-uri despre Agresivitatea Copiilor, despre Anxietatea de Separare și ”Listening Partnership pentru părinți”.

Otilia este mamă, soție și fiică. Așa cum suntem multe dintre noi. Deci, vorbește din experiență, din ceea ce a descoperit pe propria piele, din ceea ce a citit și a aprofundat, dar, mai ales, din „secretele” pe care le-a descoperit, de-a lungul timpului.

Personal, am citit câteva interviuri despre și cu ea, am aflat o parte din ceea ce ea spune și sunt foarte curioasă să o cunosc, să o ascult live. Sper din suflet să pot surprinde cât mai mult din atmosfera conferinței pe care o voi aduce aici, pe blog, pentru voi.

De ce ai alege să participi la o astfel de conferință?

Pentru că viața de părinte ne oferă prilejuri în care, din păcate, realizăm că nu (mai) vorbim ”aceeași limbă” cu copiii noștri, pentru că rolul nostru de părinte-educator-formator ne poate copleși, pentru că avem nevoie de  o mână de ajutor sau o încurajare care să ne facă să mergem mai departe cu capul sus și pentru că e IMPORTANT SĂ PĂSTRĂM MEREU VIU copilul din noi…

Ce câștigi dacă participi?

Conferința din 27 IUNIE are la bază filozofia de Playful Parenting a lui Larry Cohen și instrumentele Hand in Hand Parenting, care te învaţă cum să te joci cu copilul tău, astfel încât relaţia voastră să fie mai caldă, mai apropiată şi mai veselă. Cu alte cuvinte, înveți ceea ce mulți dintre noi uităm adesea, din grabă, din teamă sau din plafonare: să ascultăm, să dăruim timp și încredere.

Vei afla modalitatea smart de a aborda situaţiile „de luptă” dintre părinte şi copil.  Vei (re)descoperi felul de a pune limite într-un mod ferm şi cald, cum să te conectezi cu copilul tău, cum să ți-l apropii. Acest mod de a pune limite încurajează cooperarea naturală a copilului, cu toată inima, înlocuind astfel intruziunea forţată a părintelui.

Cine poate participa?

Orice persoană care vrea să dezvolte relații armonioase, atașate, calde cu copiii din jur: părinți, bunici, educatori, învățători, profesori, psihologi.

Care sunt costurile? 

160 ron/persoană (pentru înscrierile și plata până la 17 iunie)
190 ron/persoană (pentru înscrierile și plata în perioada 18 – 24 iunie)
210 ron/persoană (pentru înscrierile și plata în perioada 25 – 27 iunie)

Pentru grupuri de minim 3 persoane, se oferă reducere.

Cum te poți înscrie la acest eveniment? 
Conferința “Jocul și limitele în relația părinte-copil: apropiere, încredere, vindecare”, susținută de Otilia Mantelers va avea loc, în Piatra Neamț, în Sala Baroque (mezanin) a Central Plaza Hotel, sâmbătă, 27 IUNIE 2015, între orele 10:00 – 17:00 (cu pauza de masă între 13.00-14.00).

Mulțumim din suflet, pe această cale gazdelor noastre, Central Plaza Hotel!

Înscrierile se fac sunând la numărul de telefon 0745 22 33 41 sau trimițând un e-mail la adresa [email protected]

Voi reveni cu propriile impresii, după participarea la eveniment. Prietenii blogului primesc reducere 🙂

PS: Un mic preview cu magia Otiliei Mantelers 🙂

Testare sisteme de purtare de la Casa Zamfirei :)

Pentru că vremea frumoasă de afară ne cheamă la noi și noi plimbări, am rămas datoare cu câteva postări despre activitățile desfășurate la Piatra Neamț cu ocazia Veg Fest.

Așa cum anunțam aici, pe blog și pe paginile de FB, testarea sistemelor sănătoase a fost, la noi în oraș, prilej de veselie, socializare și culoare 🙂 Pe lângă frumosul NapBag (despre care am scris mai multe aici), mămicile și piticii din grupul local de babywearing au beneficiat de prezenta a 2 „vedete” by Casa Zamfirei : un frumos meitai cu doua fețe și un SSC Casa, zglobiu și gata să plimbe, confortabil și prietenos, copilași dornici de soare și aer curat!

IMG_0322IMG_0321 IMG_0320

Cum era de așteptat, multe dintre noi, mămicile din grup, am vrut să vedem/să atingem/să încercăm materialul, poziția, comoditatea și sistemele au avut trasee mai lungi sau mai scurte, au fost iubite de băieței dolofani și mângâiate de fetițe gingașe. La fiecare 2-3 zile, sistemele își găseau noi temporari prieteni și o parte dintre aceste întâlniri au fost metamorfozate în câteva fotografii!

11303887_988814774471550_1005565724_o

11281917_1091683934179458_483792420_n

11270659_900931189986995_5297880371687020033_o

11122559_887519961294892_446168098_n

unnamed

10801949_857673697637120_173202714664656506_n

11256266_1037233922971724_1305673515_o

IMG_0463

IMG_0467

Odată cu testarea sistemelor, părerile purtătorilor au început să curgă, iar eu m-am grăbit să le notez pentru a ajuta o mămică dragă (pentru că DA, în spatele mărcii Casa Zamfirei stă … o mămică despre care am scris aici).

Un sistem moale, ușor de pus, l-am purtat lejer 4 ore fără nici un inconvenient, nici un disconfort nimic.

Mei tai-ul e superb! L-am pus foarte ușor, nu mă așteptam, a susținut foarte bine băiețelul deși e mare și greu, plăcut la purtare. Nu ne-am încălzit deloc în el! Nota 10! Cu o singură mică mențiune, se „evadează” ușor din el, copilașul meu e mai năzdrăvan și vrea și pe jos și în brațe.

Este foarte comod, ușor de pus. Este aerisit, nu se încălzește, nici copilul, nici cel care îl poartă. Nu îi simți greutatea și după o oră de purtat nu mă durea spatele. Ca și o concluzie, îmi place foarte mult și cred că la 6 luni aș achiziționa un mei tai.

Deși au fost și voci care au descoperit diferențe și mici neajunsuri față de alte sisteme, tind să cred că, asemeni oricărui alt produs destinat purtării sănătoase, totul ține de percepție, conformația corpului, „chimia” dintre purtător+copil purtat și sistemul testat.

Personal, deși eram convinsă că nimic nu poate egala dragostea pentru Manduca noastră dragă, am rămas plăcut surprinsă și definitiv înamorată de mei tai. Copilul meu cel mic (deși mare, +12 kg la aproape 1 anișor) pare un fulg în sistemul acesta versatil care poate deveni ușor potrivit și unui bebe micuț.

Un filmuleț pentru scurtarea meitai-ului aveți aici:

Iar instrucțiunile complete, aici:

Per ansamblu, testarea de la Piatra Neamț, desfășurată de parcursul unei întregi luni a fost o experiență plăcută. Nouă ne-a făcut plăcere să ne purtăm copilașii din dotare și în alte sisteme decât ceea ce am achiziționat și, îmi place să cred, feedback-ul oferit de către noi (o comunitate de mămici și pici de diferite greutăți, siluete și viteze de deplasare :)) va fi util producătorilor pentru a crea, în continuare, sisteme sănătoase, frumoase și de a face ca experiența babywearing din România să ia amploare și să aducă împreună cât mai mulți adepți ai soluțiilor prietenoase de creștere a copiilor.

Mă bucur să anunț că SSC Casa Zamfirei a rămas în Neamț și că o să ne mai întâlnim, zâmbind, la plimbările prin parc!

De asemenea, prin bunăvoința producătorului, pentru cei care doresc să cumpere orice sistem de la Casa Zamfirei până la finalul anului 2015, puteți beneficia de o reducere de 10%, pe baza de voucher. Cu drag, vă pun la dispoziție 5 astfel de surprize, vouă celor care citiți această postare și doriți să vă purtați copiii sănătos, ergonomic sau vreți să faceți un astfel de dar unei mămici/burtici pe care o apreciați! Pentru cei interesați, lăsați un comentariu la această postare !

IMG_0356