Cui îi e frică de colici?

După lista cu cele utile în maternitate și apoi cele trebuincioase acasă, după ce vii cu bebelușul, un alt subiect la putere este cel legat de colici. Mai exact, de temutii, atat de blamatii si fiorisii colici. De aici si titlul postarii mele, de aici si interesul meu de azi (când puiii mei de Om au depășit de mult perioada respectivă) pentru această modernă maladie.

Pentru că, din păcate, pornind în cercetarea mea de a descoperi ce sunt , cum îi recunoaștem, cum îi tratăm am ajuns la concluzia tristă că, deși toată lumea vorbește despre ei ca despre un bau-bau al primelor clipe alături de puiii de om, de foarte multe ori, nu sunt decât o mare păcăleală mediatică. Și ceea ce este mai îngrijorător este faptul că, deși ne repezim cu toții să dăm vina pe colici, de prea multe ori (din păcate) nici una dintre zecile (sutele, poate) remedii existente pe piață acum, care se laudă la televizor sau în prospecte că redau zâmbetul celui mic și liniștea mamei par să fie ineficiente. Acesta este un alt semn de întrebare pe care eu, personal, îl am în ceea ce privește diagnosticarea și tratamentul – dacă sunt colici, de ce nu există un leac universal, general valabil care să ajute?

Astfel, am decis să privesc și să expun problema puțin altfel. Sper ca demersul meu să fie util și îmi doresc să priviți, la rândul vostru, colicii cu mai multă detașare!

Pentru că multe dintre textele pe care le-am găsit în limba română despre colici nu m-au mulțumit pe deplin, tocmai pentru că conțin aceeași imagine fioroasă, chinuitoare dar fără leac (sau cu leacul sub forma unor remarci de genul celor întâlnite pe grupurile de mămici – „la noi a funcționat X, dar poți încerca și Z sau T” sau și mai savuroasa „cel mai bun este M, dar nu la toți copiii funcționează”, mi-am îndreptat atenția și spre textele în limba engleză.

Tot căutând și căutând, am descoperit informații clare, concise și mai aproape de ceea ce bănuiam că se ascunde în spatele temutelor zile cu colici asupra cărora te avertizează toată lumea, pe site-ul Mothercare.

Îmi permit să sintetizez puțin informația și să redau traduc (atât cât m-am priceput) câteva idei care sper eu, vor face puțină lumină în caz de… colici!

Ce sunt colicii?

Definiția oficială spune așa – avem de-a face cu colici DACĂ bebelușul plânge neconsolat (nu poate fi consolat după ce ați exclus foame/sete, cald, frig, somn, scutec murdar) 3 sau mai multe ore, timp de 3 sau mai multe zile dintr-o săptămână. Este un fenomen cu care se confruntă aproape 50% dintre copilașii cu vârste până la 3-4 luni. Cu alte cuvinte, nu ești nici ăl mai ghinionist părinte dacă trebuie să faci față colicilor, dar nici nu ești vreo specie de alien dacă nu te-ai întâlnit cu așa ceva.

De obicei, se crede că problemele digestive (în special aerul ingerat de bebe în timp ce mănâncă) duc la colici, dar nu este singura variantă. Profesorul  St.James-Roberts de la  Institutul de Educație din Londra este de părere că este vorba doar despre o dezvoltare incompletă a tractului digestiv, perfect normală. Mai exact, „Se crede că abilitatea de a inhiba plânsul se diminuează în timp, trecând de la un reflex la un comportament voluntar, această trecere având ca rezultat accesele de plâns neconsolat.”

Cum se manifestă?

De obicei, episoadele de colici au loc la aceeași oră din zi, în special seara sau în a doua parte a după-amiezii, când inclusiv nivelul tău, ca părinte, de energie și răbdare este la limita de jos. Veți găsi peste tot și referiri la durerea fizică, pe care bebelușul o manifestă strângându-și picioarele către piept sau arcuindu-se. Acest disconfort pe care îl numim, generic – COLICI – se manifestă, de obicei, între vârsta de 2/3 săptămâni și 3/4 (6) luni a sugarului.

Este important să evitați hrănirea excesivă (Mare atenție la semnalele non-verbale pe care le primiți!), adoptați o atitudine calmă când hrăniți sau vă ocupați de bebeluș (este de notorietate faptul că puiul de om resimte și oglindește agitația/iritarea/stresul părintelui, încă din burtica mamei), faceți-vă un obicei din a-l ajuta pe cel mic să eructeze, după fiecare masă (oricare dintre cele 2 poziții este în regulă, atâta vreme cât repetați la fiecare hrănire), încercați să hrăniți copilul ținându-l în poziție verticală.

Mare parte a copiilor vor trece ușor peste această perioadă dacă aveți atenție la aspectele menționate și NU necesită tratament medicamentos (RECOMANDAT de către medicul copilului), decât în cazuri rare.

Cum tratăm?

Pentru început, discută cu pediatrul copilului. Urmărește cât de des plânge, în ce momente ale zilei și cum se manifestă disconfortul pe care îl resimte cel mic. Verifică, împreună cu medicul, dacă există vreo altă problemă de sănătate pe care să o aveți în vedere. Dacă totul este în regulă, caută noi căi de alinare a puiului.

O parte dintre părinți au observat îmbunătățiri folosind metode ca:

  • Sistemele de purtare – adaptate vârstei și greutății copilului (sling, wrap elastic, wrap țesut)
  • plimbarea la aer curat (nou născuții/copilașiii TREBUIE scoși afară zilnic)
  • Menține copilul în poziție verticală măcar 30 de minute după masă.
  • Culcă puiul în plan înclinat la aproximativ 45 grade.
  • Redu lumina și nivelul de stimulare (fără TV, fără vizitatori obositori, fără agitație și gălăgie)
  • Schimbă mediul – încearcă o baie călduță sau plimbă-l pe cel mic în altă cameră.
  • Ascultă muzică de liniștire (sau sunete din natură) și dansează cu cel mic în brațe.
  • Încearcă terapia cu „zgomote albe” – sunetele scoase de un uscător de păr, de exemplu.

Dacă suspectezi că ar fi vorba despre aer acumulat în burtică, poți încerca, de asemenea să:

  • faci mișcări ușoare de masaj (tehnica I LOVE U, bicicleta cu piciorușele bebelușului, etc). Este foarte important să observi ce anume îi face plăcere puiului, să fii calm și gentil, să nu forțezi în nici un fel – dacă cel mic nu pare să se bucure de aceste mișcări, e în regulă să te oprești și să încerci mai târziu.
  • Spală-ți mâinile înainte de masaj și ai grijă ca atingerea ta să nu producă discomfort, fiind prea rece. Nu este nevoie de uleiuri de masaj sau alte substanțe.
  • Poți încerca remedii homeopate ca Chamomilla (Mușețel).
  • Poți încerca osteopatie craniană –o terapie destul de costisitoare care poate ameliora simptomele după 3-6 ședințe.

Dacă nimic din cele de mai sus nu par să aibă rezultatele scontate, încearcă să îndrepți terapia către tine!

  • În primul rând, conștientizează că NU ESTE VINA TA, deci NU TE ÎNVINOVĂȚI. Un copil care are colici nu este, în nici un caz, rezultatul abilităților tale de părinte sau al lipsei acestora.
  • Bucură-te de ajutorul cuiva apropiat în momentele respective – ajută să poți face cu rândul la plimbat copilul, când ajungi la limita răbdării.
  • Dacă ești singur(ă) și ai ajuns deja la capătul răbdării, ai dreptul la o pauză de 10 minute! Așează copilul în pătuț sau alt loc sigur, verifică să fie așezat confortabil și retrage-te din cameră pentru câteva minute.
  • Odihnește-te cât de mult poți, ori de câte ori cel mic e liniștit. Toate celelalte lucruri DE FĂCUT nu se fac singure, dar pot aștepta. Tu ești prioritară!
  • Hrănește-te corect, nu sări peste mese. Altfel, vei deveni slăbită și îți va fi infinit mai greu să reziști perioadelor cu colici. Ține la îndemână gustări sănătoase, în caz de nevoie. De asemenea, ar putea fi de ajutor să mâncați pe rând, tu și partenerul tău.
  • Socializează cu alte proaspete mămici – experiențele comune vă vor apropia, cu siguranță.
  • Nu uita că această perioadă este una TRECĂTOARE!

 

Din păcate, în țara noastră, unii medici tratează cu prea mare superficialitate colicile sugarilor și dau diagnostic ușor pentru reflux sau gaze tratabile cu tot felul de picături. Colicile sunt greșit tratate asemeni refluxului gastro-esofagian care presupune vomă în jet destul de lung și de înalt ca să treci pe sub el, care nu are legătură cu masa în sine (adică nu vine imediat după masă) ci poate apărea și la câteva ore după, plâns în timp ce mănâncă (din cauza arsurilor la nivelul gâtului datorate cantității de acid regurgitat), stare de neliniște generalizată și constantă. Chiar și în cazul unui diagnostic de reflux gastroesofagian, dacă puiul ia bine în greutate și mănâncă bine, deși vomită, nu necesită tratament medicamentos, ci doar supraveghere.

Pffffuuu, că lung a fost! Bun… Acum, dacă aveți amintiri dureroase din perioada cu colici și v-ar fi plăcut să știți aceste informații sau aveți în cercul cunoscuților burtici, dați mai departe!

 

Poveste de babywearing (BW) – și dacă n-ar fi…

Babywearing sau purtarea bebelușilor/copiilor este despre tine și puiul tău. Care te vrea alături. Care are nevoie să îți simtă bătăile inimii. Să îți simtă căldura. Să te știe aproape. Babywearing-ul este pentru tine și copilul tău. Care a venit într-o lume gălăgioasă, rece și puternic luminată.

Pentru mine, babywearing este urmarea firească a alăptării. Este o dovadă, în plus, de iubire și devotament pentru un boț de carne și emoții. Babywearing s-a „inventat” pentru a ține aproape pe mamă de pui. Pentru a permite mamei să aibă aceleași preocupări, fără a văduvi puiul de prezența ei caldă și iubitoare.

 

O mamă împinge căruciorul gol. Copilul e în brațe și e greu. Mama încearcă să împingă și căruciorul și să susțină greutatea copilului. E greu și ar vrea să nu fie așa. Ar vrea să fie într-o poieniță cu un râu, cu iarbă verde și fluturi zburdând. Copilul să râdă și mâinile să nu o doară. Să aibă timp să le facă pe toate. Să aibă puiul aproape, totuși. Căci i se rupe sufletul când îl aude plângând.

E gata să izbucnească în lacrimi când se întâlnește cu alte două mămici. Ele sunt mămicile care își poartă copiii. A auzit de ele, a citit câte ceva despre libertatea de care ele se bucură. De beneficiile purtării sănătoase. Beneficii atât pentru cel micuț, cât și pentru mamă.

Mămicile purtătoare zâmbesc. Ele merg în poienița din gândul mamei împingând căruțul. Ele arată ca și cum ar merge la picnic. Ele au la piept copii liniștiți. Unul doarme. Celălalt doar ce s-a trezit și gângurește cu somn pe gene, încă.

Babywearing este un alt cuvânt pentru iubirea caldă, frumoasă care îți inundă corpul de câte ori ai puiul în brațe.

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.