Note de lectura: Supă de pui pentru suflet

Cea mai mare putere este iubirea şi, culmea!, cu cât dăm celor din jur mai multă iubire, cu atât rezervele noastre cresc. Fiecare fiinţă va reacţiona la zâmbet şi îmbrăţişare. Pentru unele persoane, micul tău dar de iubire va însemna linguriţa sau praful de sare în bucate, pentru alţii, chiar apa nesperată în deşertul arzător. Ce te costă să zâmbeşti, să fii amabil, să foloseşti frecvent sintagme ca „Mulţumesc”, „Îmi pare rău” şi „te rog frumos”?

Orice lucru mic, făcut din toată inima, poate însemna totul pentru cineva. Nu te opri, nu fii descurajat şi nu face economie niciodată la gesturile făcute din inimă şi cu toată inima! Ar fi atât de bine dacă ne-am folosi puterea interioară, pe care fiecare o avem, dacă am folosi-o pentru lucruri bune: pentru a da speranţă, pentru a construi şi pentru a vindeca.

Iubirea are nevoie de sol fertil ca să crească, dar ceea ce este minunat este că fiecare dintre noi poate fi acest sol.

Bucură-te, în fiecare zi, de lucrurile bune şi frumoase din viaţa ta; trăieşte fiecare zi ca pe o clipă specială, unică şi aşteaptă (şi crede că vor veni) zile (şi mai) bune! Gândul are o extraordinară putere creatoare!!!

„[…] numai cu inima poţi vedea ce este drept, pentru că esenţialul este ascuns privirii”- Antoine de Saint-Exupery

Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine. E primul pas… cel mai important şi, de multe ori, cel mai greu de făcut.

În viaţă, nu există greşeli sau întâmplări, ci doar lecţii pe care trebuie să ţi le însuşeşti pentru a putea trece mai departe, la următoarea lecţie. Deci, întotdeauna ceea ce alegi să faci, te reprezintă. Ţi se dau toate răspunsurile, uneltele şi variantele posibile: priveşte, ascultă şi ai încredere.

Copiii învaţă din felul în care trăiesc, îi tratează pe alţii aşa cum sunt ei trataţi, folosesc limbajul (şi apelativele) care le este adresat. Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi, unde să arate celorlalţi ceea ce au învăţat.

Despre meseria de părinte – Kahlil Gibran

Copiii tăi nu sunt copiii tăi./ Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi./ Ei vin prin tine, dar nu de la tine,/ Şi deşi ei sunt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin./ Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale,/ Pentru că ei au propriile lor gânduri./ Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele,/ Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,/ Pe care tu n-o poţi vizita, nici măcar în visele tale./ Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,/ Pentru că viaţa nu zăboveşte în ziua de ieri.

Tu eşti ca arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeţi vii./ Arcaşul vede ţinta de pe calea către infinit,/ Şi-ţi dă şi ţie puterea să vezi cât de departe poţi ajunge./ Se încordează cu tine, cu puterea Lui, aşa încât săgeţile să zboare iute şi departe;/ Lasă ca încordarea ta în mâinile arcaşului să fie spre bucurie,/ Căci aşa cum îşi iubeşte arcaşul săgeata care zboară, tot astfel El iubeşte arcul care este stabil.

Cei care spun că nu se poate, ar trebui să nu îi întrerupă pe cei care dovedesc faptul că se poate. Când ai un scop, nimic nu pare prea greu, dacă îţi doreşti cu adevărat să reuşeşti.

Fiecare om are (cel puţin!) un vis; uneori, este nevoie doar de un mic imbold pentru a reveni la drumul ce duce la împlinirea sa. Dacă vrei să mergi mai departe, înlătură obstacolele care stau între tine şi visul tău.

„Nu criticul contează, nu omul care scoate în evidenţă cum se împiedică cel puternic sau cum ar fi trebuit să facă mai bine ceva cel care a făcut. Încrederea aparţine celui care este cu adevărat în arenă, a cărui faţă este plină de praf, sudoare şi sânge, care se bate curajos, care pleacă şi vine neîntrerupt, care ştie ce înseamnă să fii devotat, care-şi dăruieşte timpul pentru o cauză nobilă, care în cel mai bun caz ştie în final ce înseamnă să triumfezi, care în cel mai rău caz dă greş în timp ce luptă îndrăzneţ, a celui care ştie că locul lui nu va fi niciodată lângă sufletele acelea timide şi reci, care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.” (Theodore Roosevelt)

Aceia dintre noi care nu riscă nimic, niciodată, ci doar aşteaptă, au toate şansele să fie înghiţiţi de viaţă, fără a-i simţi gustul măcar.

Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeţi când vă luaţi ochii de pe visul vostru. – Henry Ford

Când nu poţi face totul pentru cauza în care crezi, nu te descuraja şi nu îţi plânge de milă. Pur şi simplu, alege să faci CÂT MAI BINE ceea ce poate fi făcut, în situaţia dată!!!

Biblioteca părinţilor (promovare anunturi ziare locale)

Mie îmi place să citesc. Mult. Pe diverse teme. Dar, având în grijă doi copii mici, o casă, un soţ şi o pisică, pe lângă diverse alte îndatoriri, timpul nu este de fiecare dată prietenul meu. Şi nu reuşesc să citesc atât de mult pe cât mi-aş dori. Sau nu pot aprofunda, cât simt că ar fi necesar, temele de interes pentru mine, la momentul actual.

Vorbind cu oameni asemeni mie, am ajuns la concluzia că nu sunt singura care se zbate să răzbească 🙂 Mai sunt pe lume mămici (probabil şi tătici sau bunici!) care ar vrea (să citească) mai mult. Mi-am tot muncit mintea să găsesc o alinare, cât de mică. Da, fiecare dintre noi pierde (probabil) timp preţios făcând cine ştie ce… şi mă refer aici la jocurile pe calculator, uitatul la tv sau altele asemenea. Iar cititul rămâne mereu un deziderat care tot pierde teren. Cel puţin pentru mine. Aşa că mă regăsesc uneori în situaţia de a vorbi cu cineva despre un subiect şi ajung să spun că „nu am reuşit să citesc/termin de citit cartea X”. Mereu îmi promit, în gând, că îmi voi face mai mult timp, că voi tăia de pe lista timpul pierdut aiurea şi voi citi/scrie. Dar, gata cu promisiunile!

Aşa că îmi propun ca, începând cu anul 2015, să înfiinţez Biblioteca părinţilor. Va fi o colecţie de note de lectură ale cărţilor/articolelor pe care am reuşit să le citesc, printre picături. Voi incerca să extrag esenţa multelor/puţinelor pagini parcurse, sperând că, prin reducerea timpului alocat, voi veni în ajutorul celor care se plâng că nu au suficient timp de citit. În plus, vă voi scuti de alergătura după o carte sau alta, dar şi de costul real de a cumpăra o carte, prin împrumutul, pentru o perioadă de timp stabilită de comun acord, cărţii respective. De multe ori, o recenzie scurtă sau doar câteva consideraţii ale cuiva, m-au încurajat sau dimpotrivă, m-au descurajat să cumpăr/citesc o carte care îmi făcuse cu ochiul, din anumite considerente.

Da, e posibil să nu avem mereu aceleaşi gusturi în ceea ce priveşte cărţile, dar tocmai de aceea, îmi doresc să ne cunoaştem şi să fim toţi părţi ale bibliotecii. Îmi doresc o bibliotecă vie, flexibilă şi sper că va fi începutul comunităţii la care visam în articolul precedent.

Sunt convinsă că demersul meu va fi privit cu ochi critici de anumite persoane. E ok, suntem diferiţi şi avem aşteptări diferite de la oamenii din jur. Nu voi porni de la premisa că părerea mea este unica valabilă sau singura posibilă, dar susţin 100% că fiecare nouă experienţă îmi va trezi impresii puternice. Pe care aleg să le aşez pe hârtie şi apoi pe blog. Pentru cei care vor avea nevoie de ele, cândva. De asemenea, aşa cum am făcut şi până acum, voi suţine oamenii şi ideile frumoase, în care cred, promovându-le, vorbind despre ele, scriind, luptând pentru ele.

În plus, îmi doresc să fiu un astfel de părinte pentru copiii mei. Vreau să poată spune, peste ani „mama ne-a insuflat dragostea pentru cărţi”. Copil fiind, am iubit biblioteca părinţilor mei, dar constat că, în ziua de azi, tot mai puţine familii (mai) citesc. Tot mai puţini cumpără cărţi. Tot mai puţini oameni au o bibliotecă. Cu toate acestea, soţul meu mi-a înţeles şi susţinut pasiunea pentru cărţi, aşa se face că sufrageria noastră, modernă, din pal melaminat, iniţial fără mult spaţiu pentru cărţi, a devenit doar o bucăţică din spaţiul pe care am ales să îl alocăm „minunilor cu pagini”, cum le alint eu. Da, am auzit de e-reader, ebook şi pdf, dar parcă nimic pe lume nu imi oferă aceeaşi satisfacţie ca senzaţia unei file în mână…

Biblioteca va fi deschisă publicului larg, oricând. Aici, pe blog. Probabil, voi scrie şi câteva „reguli de conduitaă” în biblioteca pe care mi-o doresc un loc de întâlnire între prieteni şi unde vă aştept…

Pentru a ne cunoaşte, vă invit la un ceai! Un ceai virtual sau, când aveţi drum prin oraş, chiar … real! Pentru că, deocamdată, îmi trăiesc poveştile la poalele Pietricicăi, o să pot împărtăşi pasiunea pentru cărti doar cu prietenii din Piatra Neamţ sau din împrejurimi. Dar, oricine este binevenit aici, pe blog, să savureze notele de lectură care, sper eu, să vă dea gust de citit!Şi, de ce nu, să vă lase tânjind după mai mult… Mai multă libertate, mai mult curaj, mai multă încredere. Acesta este gustul pe care mi-l lasă mie cititul!

* Pentru că îmi doresc ca invitaţia mea să ajungă la voi, prietenii mei, rapid, eficient şi simplu, voi accesa secţiunea anunţuri în ziare locale. Acest anunţ va apare în ziarul Adevărul de seară Neamţ, aici.

Apoi, urmând cei 3 paşi, cu asistenţa profesionistă oferită de Mediapress Advertising, în câteva momente, voi fi la un pas de întâlnirea cu voi! Am plecat să pregătesc marea întâlnire… Alte surprize vă aşteaptă, cât de curând, aici, pe blog!

Fonduri nerambursabile pentru parinti. Alt fel de parinti

Câteodată, mă cuprinde și pe mine febra afacerilor. Îmi spun, cât de convingător se poate, că ar fi ideal să am propria afacere, să îmi fiu patron și angajat, 2 în 1 cum ar veni…. Hmmm…. Oare ce idee aș putea dezvolta? Și cum?

Mi-ar fi tare drag să investesc într-o grădiniță altfel. Un soi de struțo – cămilă între un spațiu de joacă, o grădiniță și un loc de întâlnire pentru părinți. Pentru copiii unici, speciali ai zilelor noastre. Care au, marea lor majoritate, alt fel de părinți. Poate nu sunt super influenți sau hiper școliți, dar, cu certitudine, sunt sau trebuie să fie, foarte conștienți de rolul pe care l-au primit. Pentru că de ei, de implicarea, sinceritatea, credința și jovialitatea lor depinde soarta puilor care au venit pe lume.

Da, sunt la rândul meu, părinte, așa că am habar despre ce vorbesc. Am avut norocul și onoarea să primesc în grijă, de la Tatăl Ceresc, doi crai. Ei m-au ales să le fiu gazdă în trup, pe perioada sarcinii și apoi, călăuză la drum. Sunt sigură că alegerea lor nu a fost una întâmplătoare, așa cum cred că fiecare om sau decizie este/poate fi prilej de înălțare sau declin. Cu alte cuvinte, în fiecare clipă și cu fiecare nou prilej, poți alege să te făurești un om nou, mai bun, mai cinstit, mai harnic, mai darnic… Mai aproape de omul pe care speri că îl vor admira copiii tăi.

Cu toții mai greșim, mai rătăcim Calea dreaptă și mai aruncăm venin celor din jur. Dar putem să alegem altfel! Putem să ne înfrânăm impulsurile de răutate, de bârfă,  de ceartă și să ne ridicăm deasupra lor, stăpânind-le. Până când, într-o zi, vom realiza că imboldul întunecat a dispărut sau, măcar, își face simțită prezența tot mai rar.

Mi-ar face mare plăcere dacă mărita Uniune Europeană mi-ar acorda fonduri nerambursabile pentru a pune pe picioare un spațiu pentru părinți și copiii deopotrivă. Mi-ar fi drag să inventez jocuri și jucării pentru cei mari și să adun acolo suflete frumoase care sunt dispuse să lase deoparte, pentru câteva ore, grijile corporatiste, conturile și deadline-urile. Știu sigur că există astfel de părinți. Pe câțiva i-am cunoscut, tot mai mulți, în ultima vreme. Pe unii doar îi ghicesc, de la depărtare.

Pentru aceștia, aș vrea să pun la punct o rețea de activități și de jocuri. Să creez o mini comunitate, care să aibă în centrul ei, ca un cocon de mătase, FAMILIA. Pentru că azi, în goana nebună după a avea, prea mulți dintre noi și prea des, uităm să fim…

Spațiul pe care îl visez pentru mine și alții asemeni mie, ar fi undeva aproape de natură, poate într-o pădure sau lângă un lac. Ar fi un foișor din lemn de nuanța mierii și fotolii moi, rotunde. S-ar servi ceai călduț și fructe proaspete.

Ar fi un spațiu cald, oamenii nu s-ar formaliza cu politețuri excesive, dar s-ar respecta pentru ideile împărtășite. Cu timpul,mica mână de oameni ar crește împreună, ar forma alte și alte comunități gata să ducă mai departe un nou mod de a vedea și a face lucrurile. Și nu, nimeni nu ar trebui să renunțe la propria viață pentru a face noua „strategie de joc/joacă” să funcționeze. O dată sau de două ori pe săptămână, preț de câteva ore, ar fi suficient.

Poate ar fi mai greu la început, până s-ar cunoaște puțin oamenii între ei, până ar căpăta încredere. Până când locul s-ar tasa de veselie și cântec… Puii oamenilor ar fi cu certitudine primii care ar lega prietenii.

Aș căuta locul potrivit prin intermediul oamenilor dragi, care mă inspiră şi în ale căror gusturi mă încred total, de multe ori. Aş investi suflet şi timp şi energie… Sunt convinsă că ar avea succes…

Acum, însă, revenind la partea cu finanţarea, UE să trăiască! Dacă şi pe voi vă încântă o astfel de oportunitate, mă bucur să vă anunţ că reuşita voastră este la câteva click-uri distanţă!

– Accesaţi pagina http://www.anunturi-fonduri-europene.ro/fonduri-europene-ziare-nationale.html !

– Veţi găsi (graţie Mediapress Advertising), uşor, la îndemână, pe o singură pagină, 11 ziare care pot găzdui anunţul tău de promovare a fondurilor europene. Dacă ştiţi unde vreţi să apară anunţul, foarte bine, alegeţi ziarul (pictograma sugestivă vă îmbie!). Dacă încă nu v-aţi decis, mai e vreme, aruncaţi o privire peste ofertă şi sigur veţi găsi ceva potrivit!

– Spre exemplu, pentru a publica un anunţ în ziarul România Liberă, trebuie să ajungeţi aici. Aveţi la dispoziţie 2 modele de siglă dintre care puteţi alege (se poate vizualiza cum va arăta anunţul).  Puteţi opta pentru un modul alb/negru sau color.

– În funcţie de preferinţe, se poate solicita factură fiscală în avans, înainte de plată.

– Anunţul dumneavoastră poate cuprinde până la 3609 caractere şi poate avea date de apariţie alese după propria dorinţă sau aleatorii, cele mai proaspete ediţii, după efectuarea plăţii.

– Toate aceste variabile vor genera, automat, un calcul care va duce la suma finală pe care o aveţi de plătit pentru anunţ. Simplu, la obiect şi fără multe drumuri!

PS: Mult succes tuturor!Eu mă apuc de strâns fonduri, cine ştie… poate, cândva, visul meu pentru părinţi şi copii va deveni o certitudine…

Aceasta postare este un deziderat. Pentru viitor. Pentru mine şi copiii mei. Pentru 2015. La mulţi ani, dragilor!

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.