Femeia – versuri pentru cele mai puternice ființe

Așa-i făcută Femeia…

Să rabde, să-ndure, să tacă

Să ducă în pântec o lume

Și răul cu bine să-ntoarcă.

 

Gingașă la trup și arătare,

Cu gânduri răzlețe și multe,

Puterea-i ascunsă în inima mare,

Lucrează întruna, cu suflet, și mari și mărunte.

 

Și trece prin chinuri, senină,

Ea uită și iartă, mereu alinând,

Cu mâini obosite, a casei regină,

Deși gârbovită, ea vine-alergând.

 

Și duce cu sine mari lupte,

Ea pacea-și dorește, mereu,

Și celui trist, cu visele rupte

Femeia-îi dă, înzecit, credința în Dumnezeu.

 

De ai Femeia prin preajmă

Și-ți pare mereu rătăcită,

Tu iart-o și strânge-o în brațe

Arată-i că e prețuită.

 

PS – Scrisul meu a început acum multă vreme. Îmi pare că scriu deja dintotdeauna. Câteodată, mă gândesc la toate clipele prin care am trecut, cum am devenit din copil adult, din fetișcană femeie și pare că scrisul m-a salvat, de multe ori.Am ales pana, ori de câte ori, vorbele se opreau în gât. Am ales lacrima, câteodată. Am ales și aleg mereu, iubirea. Femeie sau nu, tu, cititorule, trimite un gând luminos Femeii care îți este casă, care îți alină gândurile și care îți păstrează mereu locul din inimă.

Fiecare rând din acest blog este o parte din mine. Fiecare nou titlu este, dincolo de promovarea aleatorie a măritului Facebook sau de LIKE-ul generos acordat, picătură de emoție, de trăire, de freamăt și, din fericire, de durere. De ce din fericire? Pentru că viața este amestec de clipe, NOI – fiecare dintre noi – alegem să fie senin sau întuneric, să fie noapte cu stele sau pururea furtună. Eu, în naivitatea-mi poate, aleg să împart cu tine – cu voi, cei de dincolo de ecran și taste – tot ce sunt.

Ce va rămâne în urmă? Poate un zâmbet, poate o aducere aminte duioasă sau poate nici măcar atât. Dar alegerea mea rămâne aceasta. Femeie sau nu, dă mai departe Iubirea, emoția, viața!

Conferințele părinților – Dr. Laura Markham la București

Aceasta este prima postare rezultată din experiențele trăite/simțite la conferința organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel cu participarea Dr. Laura Markham. Dincolo de bagajul de cunoștințe, de emoțiile adunate și de energia debordantă pe care le-am adus cu mine, sunt mândră să mă număr printre partenerii media ai evenimentului.

300x250

Celebrul psiholog clinician american Dr. Laura Markham a  „antrenat” la București în perioada 14-15 noiembrie aproape 500 de părinți în arta mai bunei înțelegeri a propriilor emoții pentru a crește copii fericiți. Dr Laura Markham a fost încântată de întâlnirea cu părinții români  la cele patru conferințe pe care le-a susținut și speră ca sfaturile ei să fi adus mai multă lumină, iar aplicarea lor să aducă mai multă bucurie în familii.

 

Voi scrie, pe îndelete (în postări viitoare, așa că vă invit să vă abonați la newsletter) despre fiecare dintre cele 4 teme abordate:

  1. Părinți liniștiți, copii fericiți – Cum să ne îndrumăm copiii să coopereze fără a apela la țipete, mite, amenințări sau pedepse 
  2. Creșterea unui copil inteligent emoțional – Cum dezvoltă copiii respect de sine, rezistență la stres și atașamente sănătoase în loc de codependență
  3. Părinți liniștiți, frați fericiți –  Cum să abordăm problema certurilor între frați și să creștem frați prieteni pe viață
  4. Mindfulness și gestionarea emoțiilor – Parenting liniștit: cum să înlocuim țipetele cu conectarea

Deocamdată, ca să vă fac „poftă”, doar câteva informații de bază.

Dr. Markham a vorbit părinților despre propria vindecare, a oferit instrumente eficiente pentru gestionarea emoțiilor și crearea armoniei în familie. Le-a amintit părinților că prin controlul copiilor se pierde de fapt, compasiunea față de ei, că fiecare pedeapsă afectează negativ dezvoltarea intelectuală și emoțională a copiilor, iar „forța provoacă rezistență, în vreme ce compasiunea naște influență”. Din punctul de vedere al specialistului american „Cel mai  important lucru pe care trebuie să îl reținem este faptul că doar dragostea și încrederea contează”, așa cum reiese din comunicatul de presă post eveniment.

Dr Laura Markham in Romania

Organizatorul conferinței, doamna Despina Bădescu, redactor-șef al platformei TOTULDESPREMAME.RO a declarat „Conferințele susținute de dr. Laura Markham la București au fost cel mai bun prilej pentru părinții prezenți de a se opri pentru câteva ore din tumultul vieții de zi cu zi și de a reflecta la lucrurile esențiale: relația cu copiii noștri și relația cu noi înșine. Cu generozitate, echilibru și rigurozitate, dr. Laura Markham a despicat în patru firele emoțiilor cu care se confruntă părinții și ne-a pus la îndemână instrumente accesibile pentru a gestiona momentele dificile din viața de familie fără a-i răni pe cei dragi, fără a ne pierde compasiunea și fără ca relația cu copiii să aibă de suferit iremediabil. Au fost două zile pline de revelații, care ne-au adus claritate, curaj, încredere! Le mulțumim tuturor celor prezenți!”

Din punctul meu de vedere, care am parcurs un drum lung de 400 de kilometri, cu mașina, cu doi copii mici și ne-am întors după trei zile pe aceeași rută, având, în plus, un bolnav cu varicela și amenințarea că va mai urma și celălalt copil (dacă nu cumva și mami)… conferința Dr. Laura Markham a fost o gură de aer proaspăt, un prilej în care am putut să mă bucur de câteva ore (multe, dacă adunăm toate cele 4 evenimente!) departe de copii și domnul soț, fără să fie nevoie să mă gândesc la cină sau masa de prânz, la rufele de spălat sau la vasele din chiuvetă.

Mi-am vindecat răni pe care nu știam că le am (mulțumesc pentru înțelegere și empatie, little sis!), am înțeles multe aspecte ale relațiilor dintre frați, dintre părinte și copii și sper eu, mi-am așezat, o dată în plus, pietre de hotar în construcția părintelui care vreau să devin, pentru copiii mei.

E drept că încă sunt sub puternica impresie a carismaticei, firavei și totuși atât de empaticei Dr. Laura Markham. E drept că o ascultam și am avut, nu o dată, ci de mai multe ori, momente AHA. Abia aștept să devorez cărțile pe care le-am cumpărat. Abia aștept să scriu și aici o parte dintre notițele pe care le-am luat, sperând să pot duce mai departe, în colțul meu de lume, mesajul de respect, iubire și încredere al acestui om mic de stat, dar mare la sfat – dr. Laura Markham.

De altfel, o parte din ideile dr. Laura Markham în ceea ce privește creșterea puilor de om fără țipete și violență le puteți descoperi în articolul meu, Cum să NU ȚIPI la COPILUL TĂU.

Dr Laura Markham si parintii Dr Laura Markham despre disciplina Dr Markham despre pedeapsa

 

 

 

 

 

Eu sunt mamă și îmi place să învăț + CONCURS

Cum a început totul

Mereu mi-a plăcut la școală. Mi-a plăcut să iau notițe, să fac fișe, să subliniez (cu mai multe culori), să aflu lucruri noi. Dar nu mi-am închipuit că voi ajunge, într-o zi, să scriu asta: „sunt mamă și îmi place să învăț!”.

Când eram copil, îmi închipuiam că oamenii MARI sunt persoane puternice, că ei dețin adevărul absolut și au, de fiecare dată, răspunsul la toate întrebările. Mă visam și eu asemeni lor. Îmi doream să fiu mereu stăpână pe situație, să știu ce să fac, să spun și să am mereu, la îndemână, unelte care să mă facă puternică. Deșteaptă. Mare. 🙂

Anii au trecut și am înteles că lucrurile nu sunt deloc așa. Am înțeles, cu timpul, că oamenii mari nu sunt decât tot niște copii care poartă haine pretențioase, care folosesc, de multe ori, cuvinte lungi (și greu de reprodus). Că oamenii mari NU sunt STĂPÂNI pe situație. Sau nu întotdeauna. Prima dată, m-am speriat. M-am simțit cumva trădată! Pai cum? Eu de-asta vroiam să fiu mare!!!

Dar… Poate nu e rău că este așa. Poate copilăria nu este o etapă de care să vrem să scăpăm mai repede, nu e o căsuța pe care să o bifăm pe harta vieții și apoi să mergem mai departe, ștergând cu buretele tot ce ne-a adus ea. Poate copilăria este mai mult de atât.

Azi, sunt mamă

Sunt mamă și îmi place să învăț. În fiecare zi. Alături de copiii mei. Împreună cu ei. De la ei. Pentru că nu doar cei câțiva centimetri în plus mă fac pe mine OM MARE. Pentru că ei, copiii mei – frumoși, unici, speciali, PERFECȚI – sunt profesori care îmi predau, dacă îmi permit EU MIE să le ofer o clipă de atenție.

De la ei, învăț să mă joc.

Selecting Beads In An Assortment Of Colors For A Beautiful Unique Necklace

Nu râdeți! E frumos să te joci. E util să te joci. E terapeutic să te joci. Și noi, oamenii mari, uităm să ne jucăm frumos. Uităm să inventăm o lume unde personajele cresc în curaj, în adevăr, în dreptate. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ca o frunză roșie sau un gândăcel care a poposit pe o bordură. Uităm să ne bucurăm de ploaie și de stele.

Sunt mamă și îmi place să învăț! Chiar dacă mă simt vinovată, uneori, că nu șterg praful (la timp) sau că nu fac (mereu) activități (mai multe) serioase cu cei mici. Învăț de la ei să am răbdare, să le dau TIMP să se obișnuiască, ÎN RITMUL LOR, cu schimbări pe care eu le-am decis. Cu venirea dimineții sau cu baia de seară. Cu începerea școlii sau cu vizitele la bunici. Cu meniul sănătos sau cu ghetele de zăpadă. Învăț să le dau posibilitatea de a digera explicațiile pe care le primesc. De a le pune sub semnul întrebării, dacă asta simt EI că trebuie să facă. De a cere explicații, dacă nu le este clar. Chiar de a renegocia termenii unei înțelegeri, dacă este rezonabilă.

Cum învață MAMA din mine?

Învățarea mea, de când sunt mamă, se desfășoară pe mai multe fronturi. Prima și cea mai importantă este cunoașterea care îmi vine de la copiii mei. Dar nu e singura portiță pe unde primesc, dacă am curaj și răbdare, aproape continuu, informații. Învăț, de asemenea, de la părinții mei. De la mama. De la alte femei, mame sau nu, care își varsă cunoașterea către mine. Prin vorbe, prin gesturi. Prin tăceri. Sunt oameni care aleg să păstreze mânia, dincolo de orice explicație rațională. Care aleg să ducă supărarea acolo unde nu credeam că poate fi vorba de așa ceva. Și ce mă învață? Niciodată să nu spui niciodată, vorba cântecului :).

Apoi, învăț citind. Pentru că îmi place să citesc. Iar faptul că sunt mamă, nu ar trebui, TEORETIC, să îmi răpească această plăcere. Da, am o carte la baie, pe care o pitesc pe mașina de spălat și, în rarele momente când ajung fără codiță acolo, citesc câteva rânduri. Poate chiar și o pagină.

Am de asemenea, o carte în bucătărie, pe care o deschid, în timp ce încălzesc mâncarea sau aștept să sune clopoțelul mașinii de făcut pâine. Iau o carte cu mine în portbagajul căruciorului, dacă simt că puiul ar putea adormi la plimbare. Și da, cu toate acestea, reușesc să mai și termin aceste cărți. Mărturie stau o parte dintre postările de pe blog, note de lectură sau referiri la diferite materiale citite.

Sunt mamă și îmi place să învăț, citind articole/postări/impresii de pe site-urile și blogurile pe care le urmăresc. Pentru că sunt abonată la destul de multe. Și aproape în fiecare zi, deschid măcar 2-3 astfel de postări. Nu este mereu vreme să le citesc atunci. Dar revin la ele (de obicei, când sunt certata că IAR am DESCHIS prea multe tab-uri!). Unele sunt închise foarte repede, pe altele le citesc pe îndelete. Câteva vor fi distribuite mai departe, către alții – prieteni sau doar cunoștințe. Fără să am vreun câștig din asta. Pur și simplu, mi se par idei utile. Mi se par idei frumoase, bune de pus în aplicare.

Pentru că sunt mamă, știu că SĂNĂTATEA mea este importantă. Și știu că eu, ca om – ca femeie, ca soție, ca fiică – trebuie să fiu întreagă. Trebuie să funcționez la parametri optimi pentru a putea fi. Pentru a putea învăța. Pentru a putea da mai departe. Copiiilor și Lui. Oamenilor dragi. Vouă, celor care citiți aceste rânduri.

Îmi place să cred despre mine că sunt un om deschis, că primesc provocările vieții cu zâmbetul pe buze și loviturile, inerente de altfel, din când în când, cu maximum de curaj. Tocmai pentru că sunt mamă și aș vrea ca omuleții pe care îi cresc să vadă asta la mine. Să vadă și lacrimi, să vadă și iubire, să vadă și trudă, să vadă și succes.

11986437_1122272961134146_6352355109938928553_nA fi mamă este, de cele mai multe ori, o alegere. Conștientă sau nu, informată sau nu, deplină sau nu. Astăzi, în epoca vitezei, cred că avem resurse pentru a învăța. Cred că suntem datori să învățăm. Pentru noi și pentru copiii noștri. Pentru ca ei, la rândul lor, să ducă mai departe ceea ce noi le transmitem.

Sunt mamă și îmi asum faptul că deciziile pe care le iau AZI pentru copilul meu nu sunt perfecte. Sunt cele mai bune acum, cele mai potrivite, conform a ceea ce știu și sunt. Mâine, poate, copilul meu va alege altceva. Și asta nu va anula experiența mea ca mamă a lui. Nu va însemna, în ochiii mei, că el are dreptate și eu am greșit. Și nici viceversa. Va fi doar o altă alegere. Alegerea lui. Cu datele, informațiile și credințele lui. Pe care eu, ca mamă, o voi accepta. Și o voi susține, cât voi putea.

Revenind…

Concurs/Giveaway

Sunt mamă și îmi place să învăț. Așa că, aș vrea să învăț și de la voi, cititorii mei, câte ceva. Cum altfel, decât savurând vorbele și experiențele voastre. Așa că, vă invit la concurs!!!

Am de dat 3 cărți de parenting.

Carti MMEP1

Cui?

Celor care vor îndeplini, cumulat condițiile:

  1. Vor distribui linkul acestei postări în mod public, pe pagina lor de facebook cu tag către cei interesați de parenting.
  2. Vor posta un comentariu la această postare prin care să menționeze minim 3 lucruri pe care le-au învățat/descoperit de când sunt mame/părinți.
  3. Deși NU este condiție OBLIGATORIE, m-aș bucura să mulțumiti, printr-un simplu  LIKE sponsorilor acestui concurs : Blogul Irinei și Totul despre mame. De asemenea, pentru a fi la curent cu toate noutățile de la noi, vă invit să vă abonați la newsletter!

Concursul se desfășoară în perioada: 28 septembrie – 1 octombrie 2015. Comentariile lăsate după aceasta dată nu vor fi luate în considerare. După terminarea perioadei, se vor verifica toate înscrierile. Dacă nu sunt întrunite CUMULATIV condițiile de participare, nu veți participa la jurizare (criteriile de jurizare sunt simple – trebuie să ne placă lecția/abordarea pe care o susțineți în comentariul vostru). În data de 3 octombrie, voi anunța câștigătorul, pe contul de Facebook al blogului.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț. Tu ce ai învățat și ești dispus să împărtățești și altor părinți?

Curaj, mâine va fi soare – Recenzie Elena Ferrante

Mi-am propus ca, pe lângă postările mai „personale” despre mine și ai mei oameni de suflet să scriu, când și când, despre ceea ce citesc. Mult, puțin, cât reușesc să citesc…Să rămână o impresie proaspătă, vie, poate va ajuta și pe voi să căutați cartea, poate îmi vin mie idei noi și poate descopăr, cu ajutorul recomandărilor de la voi, câteva titluri interesante.

Astăzi, câteva idei (personale, cum altfel?) despre Zilele Regăsirii Mele de Elena Ferrante.

zilele regasirii mele recenzie

 

O carte care m-a răscolit, care mi-a adus aminte că de fiecare dată, după zile negre și lungi, iese soarele. O carte ca o viață, cu sus și jos. Cu lacrimi și zâmbete. Cu iubire și despărțiri. Cu păreri de rău și răzbunare. Cu facturi, grija zilei de mâine și vise pentru viitor.

O colecție de cuvinte și pagini (234 pagini, mai exact) scrise tocmai pentru a spune – Curaj, mâine va fi soare!

O carte abruptă care mi-a dat timp să respir, să gust realitatea care ar putea să devină „a mea”, oricând. O carte despre o femeie puternică. Despre un om și tot ce zace ascuns, despre pasărea rănită care se însănătoșește după lovituri crunte. Și zboară din nou. Liberă, sus, cât de sus poate.

Mereu mi-am închipuit că trebuie să iubești cu toată ființa ta. Și apoi, cândva, într-o zi oarecare, mi-am dat seama că iubirea nu trebuie să fie jertfă până la capăt. Și că orice iubire, mai mare sau mai mică, în timp, se modifică. Primește valențe noi, te ajută să crești și să te dezvolți. Fără a te condiționa sau limita. Da, chiar și în prezența copiilor, ratelor și/sau a grijilor zilnice.

Am citit cartea repede. Câte puțin în fiecare zi. Am rupt din timpul meu de somn sau am cules și lipit laolaltă cele câteva (puține!) minute în care minunile nu păreau să aibă neapărat nevoie de mine. Mă bucur că am reușit să citesc, să simt și să gust această carte.

Face parte dintre acele substanțe magice care alcătuiesc, în doze neștiute, dar precise, combustibil pentru suflet. Pentru că în vremuri de furtună, să pot respira adânc și să îmi spun, încă o dată: ” Curaj, mâine va fi soare!”

Eu am citit-o încercând să îmi închipui cum ar fi dacă… Exercițiu pe care îl fac de multe ori, citind. Sunt sigură că alți cititori vor avea reacții de genul „Ce bine că eu nu sunt acolo/așa” sau ” Doamne ferește! Eu niciodată nu voi face/spune/crede asta!”

E ok. Cititul este o experiență personală. Mi se pare atât de minunat tocmai această magie a scrisului prin care, fiecare, în fotoliul confortabil al inimii sale, trăiește povestea citită când și cât vrea. 🙂

Lecturile, ca și drumurile fiecăruia dintre noi, sunt alegeri. Conștiente sau doar impuse, de fiecare dată ALEGEM ceva, renunțând la altceva. Tu ce alegi? Să îți plângi de milă, să te vaiți și să gasești rezolvarea, răspunsul în afară? Cauți soluția la ceilalți, în reacțiile sau acțiunile lor?

Sau ALEGI să crești, să te cultivi cu gânduri bune, frumoase… cu iubire și încredere?

Oricât de greu ar fi, ALEGE să îți spui – Curaj, mâine va fi soare! Privește în sus, mereu în sus. 🙂

priveste in sus

Nu-i așa că parcă, parcă vi se face poftă de o lectură captivantă? Sper! Și aștept să îmi strecurați aici, în comentarii, titluri care v-au acaparat atenția!:)

PS- Pentru curioși, NU, nu intru în depresie… Viața este atât de frumoasă încât merităm să trăim fiecare clipă la intensitate maximă.

PS2 – Azi, e cu… La mulția ani, dragoste!!!

 

Interviu cu oameni ca noi. Cătălina Stan

Acum o vreme, primeam un semn de la o fostă colegă de liceu prin care eram rugată să duc mai departe, către prietenii mei virtuali, un mesaj. Am aflat astfel o fărâmă din poveste. O poveste care merită să fie spusă şi mi-am dorit să îi dau curaj şi voce aici, pe blogul meu.

 

  • Cine este Cătălina? Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cititorii blogului meu…
Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaş drăgălaş eşti”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viaţă, moarte şi câte şi mai câte altele.

 

  • Cum era Cătălina înainte de noiembrie 2013?
Cum se spune pe străineşte, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noţiunea de viaţă, sau scop în viaţă, de obiective şi idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea şi fugea de responsabilităţi. Plângea şi se plângea prea mult. Căuta şi nu găsea nimic pentru că nu ştia ce căuta. Aşa că plângea şi mai mult şi blama pe toată lumea pentru diversele eşecuri, mai puţin pe sine. Totuşi, îi vom da câştig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească şi să pună un pic de ordine în viaţă.

 

  • Ce îţi aminteşti din ceea ce s-a întâmplat?
Deşi ultimul RMN arată că aş putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învăţat la şcoală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 şi după aceea.
Îmi amintesc că m-am trezit dimineaţa, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croşetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis uşa de la birou şi l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol puşcă, uitându-se la filme pentru adulţi şi făcând şi alte treburi mai deşucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aş vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Aşa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puţin timp după aceea, am aflat ca mă şi trădase. Aşa că am plâns.
Era un şoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o ţară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinţilor ca să acopăr unele greşeli prosteşti, pe care le făcusem în trecut. Puţin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, ameţeală, lipsa somnului şi o stare generală de rău.
La câteva zile după aceea, situaţia s-a înrăutăţit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenuşie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap şi… vărsăturile. Nu mai reuşeam să mănânc nimic. Nu mai reuşeam să dorm. Nu simţeam decât frica, în realitate, semăna foarte bine cu groază. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinţi, îmi era pur şi simplu ruşine să le cer ajutorul.
Vedeţi voi, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuşi, situaţia mea nu se îmbunătăţea. Aşa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiembrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.

 

  • Cum s-a schimbat viaţa ta din acel moment?
Radical. O bună bucată de timp m-am simţit neom. Adesea, m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conştiinţa corpului fizic. Nu a corpului meu sau a altora. Toţi oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entităţi cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă, am plâns în continuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, mi-am pierdut şi auzul. Dar, o dată ce auzul a început să se îmbunătăţească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.

 

  • Pentru că nu mai vezi acum, se poate spune că SIMŢI altfel lucrurile? Cât, cum? Detaliază tu.
E puţin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noţiunea timpului şi a spaţiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine şi nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belşug este timp. Aşa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparenţe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noţiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.
În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecţie de supravieţuire. Îmi ia 5 minute să torn apa din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Şi, Doamne, ce satisfacţie am când reuşesc. Poţi spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 km/h pe autostradă şi nu îţi pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Aşa cum mă bucur eu când reuşesc să-mi pun sandalele singură.

 

  • Din ceea ce am aflat despre tine, mi se pare că eşti o persoană foarte optimistă, curioasă şi hotărâtă. De unde vin toate aceste „arme secrete”, cu ce combustibil le alimentezi?
Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, dar măcar (ACUM) sunt conştientă de ele. Dar dacă vreţi să ştiţi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată şi încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung plin de peripeţii. Am fost ajutată de prieteni şi fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin Reiki, la o clinică din Bucureşti.
Vă întrebaţi dacă m-a ajutat? Bineînţeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aş fi avut voinţă, curaj şi putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găseşti. Sau că ele apar cumva, din senin, când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calităţi, doar că le-au îngropat şi le-au acoperit cu idei mult mai banale de tipul „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aş putea eşua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelişurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast şi optimist.

 

  • Printre toate proiectele/interesele tale, cum îţi împarţi timpul? Ce planuri ai?
Deşi optimistă şi încrezătoare, sunt, totuşi, realistă. Proiectele, planurile şi ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îţi pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva să facă ceva, fiindcă tu nu poţi să-l faci de unul singur. Aşa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croşetat de pe YouTube Artă Manuală şi Cătălina Stan (în engleză).
Şi pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, când îmi vine, scriu, sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucam de-a regizorul şi actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit The C.A.S. Show. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai uşor să ajung pe lună decât să port o conversaţie cu o prietenă la un suc, pe o terasă. Aşa că, înainte de alte planuri ambiţioase, încerc să o aduc pe Cătălina la linia de plutire şi, după aceea, vom vedea ce va mai fi.

 

  • Ştiu că ai trecut prin multe teste, tratamente şi intervenţii medicale. Multă vreme, răspunsurile au întârziat să apară sau se contraziceau şi anihilau reciproc. Te simţi specială? Cum ai simţit atenţia/grija sistemului medical? Cum ai văzut implicarea specialiştilor care te-au evaluat/tratat?
Mi-a luat 18 luni după tromboze să înţeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată şi-au dat toată silinţa să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vreţi să ştiţi, tocmai spitalizarea şi tratamentul acordat de doctori sunt motivele pentru care eu am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.
Rămăsesem cu povestea în momentul când ma întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisa la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeş, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară şi din nou Spitalul Judeţean Brăila. Ca să scurtez povestea, nici unul din aceşti doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel şi chip pentru infecţii, infecţii exotice, infecţie cu transmitere sexuală, infecţii la măsele, toate fără nici un rezultat.
Mulţi din ei au bătut cu pumnul în masă fiind ferm convinşi că e vorba de o infecţie, alţii au bătut cu piciorul în podea şi au vehiculat teoria cum că aş suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deşi timp de 26 de ani, până atunici, fusesem sănătoasă tun.
Unii dintre ei m-au arătat cu degetul şi au încercat să lege răul pe seama faptului că luam anticoncepţionale, în ciuda faptului că nu suferisem nici un efect secundar pe parcursul celor 3 ani cât le-am luat. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie şi ca trecusem printr-un şoc emoţional puternic. Răspunsul lor era „Nu se orbeşte de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant administrat intravenos timp de 20 zile nu a avut nici un efect.
În schimb, tot ce simţeam eu era teroare. Lasă furia şi dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Ştiţi cum este, când acest cineva, fără faţa, corp sau formă, începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai nici un cm disponibil în braţe? Vorbesc despre groaza de a schimba din nou spitalul pentru că la cel anterior nu îşi dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia faţă de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia faţă de birocraţie, despre faptul ca îţi pui toată încrederea, dar mai ales viaţa, în mâinile acestor oameni.
Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea-lea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncţional şi începusem sa imi pierd mobilitatea. Totuşi, au început să-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte şi feţe, inclusiv faţa mamei mele.
Până într-o zi, când, din senin, au venit câţiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus. Nu am înţeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deşi răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat şi atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauză că sângele se coagula foarte mult). Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanţă? Nici până acum nu şi-au dat seama ce a fost cu mine. În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.
Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nici o diferența. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și în cele din urmă am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boala rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.
Pentru că nimic din toată târășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile în patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă, și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.
Așa că, scuzați-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.

 

  • Dincolo de explicațiile medicale, cum îți justifici tu aceste experiențe? Care este lecția pe care trebuie să ți-o însușești tu și/sau ceilalți?
Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât  de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În nici un caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vreți să vă spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană.
Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.
Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.

 

  • Care este relația ta cu Dumnezeu?
Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu el. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe nici una, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!
Subliniez că nu cred în dogma sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre ele are un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propaganda religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinundu-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă al naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.

 

  • Care este mesajul TĂU? Ce vrei să rămână în mintea și sufletele celor care vor avea curajul și puterea să citească micul nostru interviu?
De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Sună cam așa „Știi cine ești?”.
„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei răspunde. Ia încearcă să răspunzi!
cersetoarea

Interviu cu… Flori ( de primăvară)

Un nou interviu, de această dată cu un om drag inimii mele care a apărut în viața noastră la momentul potrivit. Mulțumim pentru răbdare și dăruire, draga mea prietenă ( sper că îți pot spune astfel?) , iar eu, înainte de toate, mă simt recunoscătoare pentru curajul pe care mi l-ai insuflat de a (re)începe să scriu.

– Să facem cunoștință! Cine ești, tu, draga mea?

Sunt un ”cumul” de vise! Voi completa cu ceea ce-am postat pe blog-ul meu, cu 3 ani în urmă: ” Este mult mai uşor să discuţi o problemă decât să dezvălui un sentiment. Atunci când dezvălui sentimente, dezvălui sufletul.

Sunt persoane care nu ştiu să se dezvăluie sau n-o fac din teama de consecinţe. Teama de-a fi văzut aşa cum eşti! De-obicei, cea care alimentează teama de-a te dezvălui, este critica. Fiecare remarca negativă îndepărtează pe cel de-alături; se retrage în spatele oricărei măşti pe care va reuşi să şi-o creeze, pentru a se adăposti de cei de care este privit, de atacatori.”
Îmi place să cred că fac parte dintre cei care au îndepărtat măştile,care nu-şi pierd energia, trăind pentru imagine, deşi au trecut mulţi ani până am învăţat să trăiesc cu mine însămi; am învăţat să cizelez, să şlefuiesc, să mă dezvolt, să fiu într-o continuă evoluţie, să trec dincolo de aparenţe şi imagini; am învăţat să socializez, nu doar să mă formalizez, am învăţat să văd frumosul, să trăiesc , să mă iubesc şi să iubesc necondiţionat, să ofer.

– Dintr-o „samă de cuvinte”, care sunt primele 10 care te-ar descrie? Ca femeie, ca mamă, ca pedagog, ca prietenă… Explica-ne care rol e mai important/aproape/ușor de „hrănit”.

Folosirea verbului a învăţa….da, e repetitiv, dar sper să fie ca un magnet pentru tine, cititorule!
Asta sunt eu, Cristina Florentina, care dintre prenume vă este mai simplu de rostit!  Am 38 ani, cred că timpul e de partea mea, chiar dacă unii consideră această vârsta deja tomnatică!…Cred că la orice vârstă te poţi reinventa, redescoperi, important e s-o faci, să nu mori cu regretul c-ai fi putut face ceva, dar nici măcar n-ai încercat!”

– Care este cea mai mare încercare prin care ai trecut, până acum? Dar cea mai mare şi dodoloaţă bucurie?

Încercări au fost multe, dar le-am perceput, preluat, recepționat ca atare – urmau să fie și vor mai fi!  Cea mai mare bucurie ?Copilul meu !

– Toți avem vise, dar unii sunt mai hotărâți să le pună în aplicare. Tu cum/ce visezi?

Vise?! O, multe, cei din jurul meu spun că exagerez! Visele sunt cele care-mi hrănesc inima-mintea-sufletul! Visez la mai multă încredere între oameni, zâmbete și armonie!
Da, cred în forța viselor transpuse-n realitate!


– Care este ultima carte citită? Dar ultimul film care ți-a lăsat o impresie puternică?

Ultima carte citită?”Viața te învață” (Eleanor Roosevelt).Ultimul film?”Hoțul de cărți”. Sunt o sentimentală, o romantică incurabilă, o visătoare, o idealistă. E clar, îmi plac cărțile și filmele ce-mi umplu inima-mintea-sufletul de emoții!

– Pentru că a venit luna martie, fa-ne o scurtă listă (pentru EI aflați în ceață) cu daruri dragi, de suflet, cadouri inedite pe care le-ar putea oferi doamnelor şi/sau domnișoarelor…

Daruri?!…cărți, răvașe pentru inimă-minte-suflet, zâmbete, surprize simple, atât de simple, dar care să surprindă plăcut!!!


– Cuplul între viața profesională şi creșterea/educarea urmașilor – ceva tips-uri din experiența ta?

Nu-i ușor să combini! Să fii mamă, soție, prietena copiilor și-a celorlalți, mentor, dar e frumos! Liantul?! Zâmbetul, gândurile bune, cuvintele dulci… și provocările…:)
Un strop de înțelepciune, un strop de nebunie, multă înțelegere, dăruire, bunătate și împăciuire.
N-am avut niciodată o rețetă, ci-am adaptat totul din mers. Nu-mi plac regulile, dar am principii!
Sunt un bun autodidact!…în cuplu, familie, educația juniorului și propria–mi dezvoltare.:)

– Cum arată o zi ideală, prin ochiii tăi?

O zi ideală?! Nu cred în ideal, nici în perfecțiune, pentru mine sunt himere…Cred în parcurs mai mult decât în rezultat!
O zi superbă?!
Plină de zâmbete, provocări pozitive, alături de persoane dragi sufletului meu sau persoane noi ce-mi devin apropiate, fără măștile cotidianului, fără resentimente, plânsete de orice fel… în care introduc și cărți, muzică, dans…și multă cafea…:)


– Esti mamă de băiat, cum si ce „pui” în bagajul lui pentru maturitate? 

Da, da, am un băiat!  …în bagajul său?!… emoții, sentimente, dorința de-a privi ALTFEL, a înțelege DIFERIT, empatizând de fiecare dată, a transmite și-a încerca dincolo de aparențe, a aprofunda, ținând cont de trio-ul inimă-minte-suflet. Să privească dincolo de nori, să vadă soarele mereu, să atingă inimi și suflete, fără temeri…să privească în trecut cu zâmebtul pe buze, să trăiască prezentul și să nu planifice prea minuțios viitorul… Să nu-i fie frică NICIODATĂ să simtă, să arate, să vorbească despre asta! Un copil/bărbat fericit!!! Fericirea depinde de noi…în foarte mare parte!

În loc de mărţişor sau cadouri deosebite …

Sănătate, iubire, armonie!
Zile, luni, ani, o viață ca-n povești!…tot iubesc eu mult poveștile, cărțile, în general…
…Pentru mine, orice carte are și este o poveste!

Mi-ar fi plăcut ca acest mic interviu, această mini escapadă în viaţa şi gândurile unui om frumos, să aibă loc într-un cadru ca cel de aici – https://onedrive.live.com/?cid=FFE8E03BC9093A69&id=FFE8E03BC9093A69%211201&authkey=%21APJqpNbtOPqw9vY&v=3 . Sunt sigură că astfel de cadre naturale sunt locuri unde pot începe prietenii trainice, se pot descoperi pasiuni comune sau, de ce nu, aşa cum visăm amandouă, se pot pune bazele unor comunităţi reale, veridice, pline de zâmbet şi ludic!

Mă bucur nespus că drumurile ni s-au intersectat, îţi doresc mult curaj să împlineşti multele şi frumoasele vise şi să fii răsfăţată cu unul dintre cadourile de care spuneam!

Note de lectura: Supă de pui pentru suflet

Cea mai mare putere este iubirea şi, culmea!, cu cât dăm celor din jur mai multă iubire, cu atât rezervele noastre cresc. Fiecare fiinţă va reacţiona la zâmbet şi îmbrăţişare. Pentru unele persoane, micul tău dar de iubire va însemna linguriţa sau praful de sare în bucate, pentru alţii, chiar apa nesperată în deşertul arzător. Ce te costă să zâmbeşti, să fii amabil, să foloseşti frecvent sintagme ca „Mulţumesc”, „Îmi pare rău” şi „te rog frumos”?

Orice lucru mic, făcut din toată inima, poate însemna totul pentru cineva. Nu te opri, nu fii descurajat şi nu face economie niciodată la gesturile făcute din inimă şi cu toată inima! Ar fi atât de bine dacă ne-am folosi puterea interioară, pe care fiecare o avem, dacă am folosi-o pentru lucruri bune: pentru a da speranţă, pentru a construi şi pentru a vindeca.

Iubirea are nevoie de sol fertil ca să crească, dar ceea ce este minunat este că fiecare dintre noi poate fi acest sol.

Bucură-te, în fiecare zi, de lucrurile bune şi frumoase din viaţa ta; trăieşte fiecare zi ca pe o clipă specială, unică şi aşteaptă (şi crede că vor veni) zile (şi mai) bune! Gândul are o extraordinară putere creatoare!!!

„[…] numai cu inima poţi vedea ce este drept, pentru că esenţialul este ascuns privirii”- Antoine de Saint-Exupery

Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine. E primul pas… cel mai important şi, de multe ori, cel mai greu de făcut.

În viaţă, nu există greşeli sau întâmplări, ci doar lecţii pe care trebuie să ţi le însuşeşti pentru a putea trece mai departe, la următoarea lecţie. Deci, întotdeauna ceea ce alegi să faci, te reprezintă. Ţi se dau toate răspunsurile, uneltele şi variantele posibile: priveşte, ascultă şi ai încredere.

Copiii învaţă din felul în care trăiesc, îi tratează pe alţii aşa cum sunt ei trataţi, folosesc limbajul (şi apelativele) care le este adresat. Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi, unde să arate celorlalţi ceea ce au învăţat.

Despre meseria de părinte – Kahlil Gibran

Copiii tăi nu sunt copiii tăi./ Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi./ Ei vin prin tine, dar nu de la tine,/ Şi deşi ei sunt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin./ Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale,/ Pentru că ei au propriile lor gânduri./ Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele,/ Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,/ Pe care tu n-o poţi vizita, nici măcar în visele tale./ Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,/ Pentru că viaţa nu zăboveşte în ziua de ieri.

Tu eşti ca arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeţi vii./ Arcaşul vede ţinta de pe calea către infinit,/ Şi-ţi dă şi ţie puterea să vezi cât de departe poţi ajunge./ Se încordează cu tine, cu puterea Lui, aşa încât săgeţile să zboare iute şi departe;/ Lasă ca încordarea ta în mâinile arcaşului să fie spre bucurie,/ Căci aşa cum îşi iubeşte arcaşul săgeata care zboară, tot astfel El iubeşte arcul care este stabil.

Cei care spun că nu se poate, ar trebui să nu îi întrerupă pe cei care dovedesc faptul că se poate. Când ai un scop, nimic nu pare prea greu, dacă îţi doreşti cu adevărat să reuşeşti.

Fiecare om are (cel puţin!) un vis; uneori, este nevoie doar de un mic imbold pentru a reveni la drumul ce duce la împlinirea sa. Dacă vrei să mergi mai departe, înlătură obstacolele care stau între tine şi visul tău.

„Nu criticul contează, nu omul care scoate în evidenţă cum se împiedică cel puternic sau cum ar fi trebuit să facă mai bine ceva cel care a făcut. Încrederea aparţine celui care este cu adevărat în arenă, a cărui faţă este plină de praf, sudoare şi sânge, care se bate curajos, care pleacă şi vine neîntrerupt, care ştie ce înseamnă să fii devotat, care-şi dăruieşte timpul pentru o cauză nobilă, care în cel mai bun caz ştie în final ce înseamnă să triumfezi, care în cel mai rău caz dă greş în timp ce luptă îndrăzneţ, a celui care ştie că locul lui nu va fi niciodată lângă sufletele acelea timide şi reci, care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.” (Theodore Roosevelt)

Aceia dintre noi care nu riscă nimic, niciodată, ci doar aşteaptă, au toate şansele să fie înghiţiţi de viaţă, fără a-i simţi gustul măcar.

Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeţi când vă luaţi ochii de pe visul vostru. – Henry Ford

Când nu poţi face totul pentru cauza în care crezi, nu te descuraja şi nu îţi plânge de milă. Pur şi simplu, alege să faci CÂT MAI BINE ceea ce poate fi făcut, în situaţia dată!!!