Cateodata, dor

Cateodata, dor

Cateodata, dor.

Dor adanc si lesios

De imi repet, mecanic,

Sa nu uit sa respir.

 

Cateodata, dor

Cataclismica pierdere

a echilibrului.

Si ma tin de peretii

albi,

buburuzati de ganduri si cuvinte.

 

Cateodata, dor

de glasul tau, de mana ta calda

pe umarul meu.

Pe inima mea. E totuna.

De ochii tai nu mi-e dor niciodata

Pentru ca ii am in memorie.

Prizonieri ai fiecarei clipiri.

 

Cateodata, dor

Si musca aievea din digul

rezistentei mele.

Si stiu.

Ah, STIU ca nu mai e mult

si armura o sa alunece, cu zgomot.

 

Cateodata, dor

Si imposibil sa-ti tac

atata dor suvoi,

atata curgere navalnica

de ganduri si sperante.

Când m-am întors

Când m-am întors,

Sălbatică şi despletită,

Ţâşnind săgeată vie

din arcul inimii tale,

Eram lacrimă de lumină.

 

Când ai venit,

Cenuşie nălucă a viselor mele,

Te-am lăsat mereu

să-ţi decizi soarta,

mângâiere catifelată pe suflet.

 

Când m-am întors,

Sălbatică şi toată un zâmbet,

Curgeam spre pământ

Şuvoaie calde de emoţie şi drag.

 

Când am plecat,

Rupându-mi zgomotos

Inima din palma ta stângă,

S-au pornit

Cutremure şi taifunuri.

Toate deodată.

 

Când am plecat,

Sălbatică arătare a vieţii tale,

N-ai vărsat nici o lacrimă.

Mă priveai împietrit

şi ochiii tăi şopteau

Nu pleca!

sau măcar…

Întoarce-te degrabă!

 

PS: Minunatele fotografii îi aparţin unui drag prieten… Mulţumesc, Victor!

Dor. Amnezii trecute

 Mi-e dor de tine cu toată fiinţa mea. M-a pălit tare, în moalele capului şi-n baierele inimii. Cu tine era atât de uşor. Să râd şi să plâng, să cânt şi să dansez. Uneori în chiar aceeaşi silabă a unui cuvânt rostit alene.
E vară plină şi ceasurile rotunde stau să pocnească. Mi se face atât de sete de adierea glasului tău încât mă scurg şi mă revărs.
Şi au trecut atâtea veri în care nu am (mai) adulmecat urmele paşilor tăi prin atrii şi ventricole. Da, atât de simplu. Mi-e dor de tine şi în secunda asta, simt că nu voi mai fi vreodată întreagă, fără tine.
Cum să explic toate astea? Cui? Cine ar putea să înţeleagă? Mereu mi-ai spus că eu sunt altfel, că nu sunt un om obişnuit. De-aici oare trăirea asta intensă? Zbuciumată?
De-aici gândul şi dorul şi setea? De când… De unde… Şi, mai ales, până când? Până unde ar putea să se întindă… Cât de mare să se facă… Cât de lungă şi tumultoasă să îi fie revărsarea pentru ca cineva sau ceva să o poată opri?
Vă mai exista vreodată dor care să nu mă doară? Se va umple golul? Se va şterge rana, sau măcar se va cicatriza şi nu va mai avea puterea să doară atât….? Şi din ce…? Din prea mult soare. Din prea vară. Din prea sete. Din prea dor…
♥♥♥♥♥♥♥♥
Te visez. Începe tu. Spune tu că îţi pare rău…Că nu ştii să îmi spui ce simţi pentru mine, că nu ai curaj să spui vorbele de teamă că te-ar putea durea. Te visez luând atitudine în faţa tăcerii mele… Mă chircesc de durere însă. Tu taci, în continuare şi nu ştii (poate) cât de drag îmi eşti. Chiar aşa, dur şi hotărât să mă laşi pe mine să renunţ iar, la „revolta” mea. La dor încastrat în tăcere.
O să mai fim o vreme înstrăinaţi. O să mai taci o vreme şi eu am să blochez toate canalele prin care ai putea să iei legătura cu mine. De fapt, nu chiar toate… Dacă ai fi vrut, ai fi putut să dai un semn…să laşi o urmă… să arunci un gând…o privire….să laşi orgoliul la o parte şi să recunoşti că am dreptul să îţi cer lămuriri.
Dovezi… Ce aiurea sună!Parcă am fi la tribunal, sau la poliţie…sau la Corpul de control…
Aş vrea să recunoşti, măcar o dată, că ai nevoie de mine. Că îţi place compania mea. Că îţi face bine şi că ţi-o doreşti constant(ă) în viaţa ta. Că sunt importantă în echilibrul sufletului tău. Că ţi-e dor. Să îţi fie dor şi să spui vorbe mari, frumoase….Chiar dacă ştim amândoi că dincolo de ele nu se mai poate merge. Că nu s-a putut niciodată. Că nu se poate, nu în viaţa asta…
Și totuşi tu taci. Tu, deşi exişti undeva în lume, refuzi să spui „Îmi pare rău”, „Iartă-mă”, „Primeşte-mă înapoi, te rog”, „Mi-e dor de tine. Mereu.”…. Tu nu spui asta niciodată, aşa-i? Cu atât mai puţin mie…cea care nu am făcut decât să îţi zgudui din temelii fericirea călduţă. Care m-am încăpăţânat să nu îţi intru ŞI în pat, dar m-am infiltrat adânc în fiinţa ta, în sânge, în vise şi-n scris. Cea al cărei nume nu-l poţi rosti cu voce tare niciodată, dar pe care îţi doreşti să îl strigi în gura mare în fiecare primăvară când prinzi iz de dragoste, de hai-hui şi dor de ducă…
Cea care ştii că nu îţi va purta niciodată numele, dar îţi închipui cum ar fi, totuşi… Cea pe care nu o poţi vedea cu ochiii minţii mamă… Dar o ghiceşti mereu. Tristă sau doar absentă. Un copil femeie sau o femeie copil?
Mă alint, vei spune. Ştiu. O, cât de bine ştiu. Parcă îţi pot simţi zâmbetul nervos, uşor jenat. Dacă ai citi vreodată rândurile astea… Dacă ai mai veni vreodată… Daca ai să meriţi vreodată să îţi mai pun, o dată în plus, sufletul meu în palmă.
Ştii cât poate să doară de fiecare dată când fărâm în picioare toate cioburile mândriei mele şi îţi spun, o dată şi încă o dată, ca (O MARE) parte din mine e a ta? Şi nu de azi, de ieri. Ci dintotdeauna. Şi pentru totdeauna. Că port lungi conversaţii cu tine, în mintea mea. Şi uneori ne certam,şi ne împăcăm apoi. Şi totul e aşa real… Şi ducem o viaţă pentru care nimeni nu ne poate condamna. Şi trăim fiecare zi aşa cum vine. Cu furtună sau doar cu nori. Cu nehotărâri de-o clipă marca dorului din mine şi fraze lăsate în coadă de peşte marca unui alt dor, ce alergă mereu spre tine.
Par aşa reale pentru mine toate…Numai că nu e nimic real, ştii? Şi nu sunt nebună. Doar că… uite, taci iar.
Şi azi taci.
Şi eu, IAR EU, am început să scriu. Pentru că altfel aş simţi că o iau razna şi aş striga în toate cele 4 zări. Şi cum să te strig….când tu poate nici nu mai ştii glasul meu? Cum să te strig când urma paşilor tăi din camera noastră s-a pierdut de atâta vreme? Cum să te strig când tu adormi şi te trezeşti mereu lânga EA? Cum să mă auzi tu dacă nici un pic de dor nu te aduce înapoi, aici?
Eşti fericit? mă întreb mereu… Dacă eşti fericit şi tăcerea ta asta înseamnă… Am să tac. N-am să te strig deci. Dacă venirea anunţată a iernii te-a alungat în cea mai fericită emisferă a oraşului tău? Dacă faci planuri cu pentru un alt dor, dacă îţi sărută tâmpla şi îţi ştie toate gândurile….? Dacă totul nu e decât visul imaginaţiei mele….Dacă totul a fost doar o secundă de nebunie, o rătăcire dintr-o „criză de dor” a unui bărbat….? Cum să ştiu? Cum să cred…?
E târziu. Am obosit. De câte ori ţi-am zis asta….De câte ori m-ai ascultat? De câte ori ai înţeles? De câte ori, iubire? Şi totuşi….Iată-ne iarăşi aici. În pustiul tăcerii dintre două orgolii. Iată-ne iar însinguraţi şi trişti. Iar 2. Iar noi, cu n mic.
Poate ar trebui să ştii. Poate vorbele astea, aşa nebune, aşa răzleţe, ar fi în stare să îţi spună, altfel decât am ştiut eu, că doare. Nereacţia ta doare. Mai mult decât cearta. Mai mult decât îndepărtarea ta chiar. Şi rănile se adună. Şi dor. Năprasnic dor. Iar dor.
Şi nu ştiu cum să îţi mai spun că am nevoie să fii mare, puternic şi să mă faci bine. Am nevoie ca tu să mă „repari” pentru că, vezi tu, iubire, toate rănile despre care vorbesc poartă numele şi amprenta ta.
Taci şi azi…Iar eu mai mor puţin…Mai sângerez vise şi gânduri. Şi tot te strig, mut, în privirea pierdută, stinsă. Şi nu te văd, nu te aud venind. De nicăieri.
♥♥♥♥♥♥♥♥
Aș vrea să îţi pot spune „ne vedem acuşica”…. Aş vrea să număr orele până când te voi vedea şi aş vrea să tresar auzindu-ţi paşii. Aş vrea să cred că mă pot teleporta acolo unde eşti, când ţi-e greu, când mi-e dor, ca să fie iarăşi bine… Aş vrea să mă încarc de energie privindu-te cum sufli în lumânările tortului aniversar, cum îţi sclipesc ochiii de bucurie desfăcând cadouri şi cum zâmbeşti enigmatic în aşteptarea invitaţilor dragi. Aş vrea să ştiu ce visezi şi care e primul tău gând, dimineaţa. Aş vrea să îmi adormi alături, uneori, şi să întind doar mâna, în somn şi să te pot atinge.

Anule Nou

Anule Nou,

Lasă-mi curajul

de a mă şti iubită.

De-adevăratelea şi în fiecare zi.

Iubită şi ciufulită şi plânsă şi office.

 

Anule Nou,

Iartă-mi zâmbetul cât toată fiinţa.

 

Anule Nou,

Dă-mi clipe

şi nopţi şi zile cu El.

Dă-mi foc în priviri

şi dulce amărui pe buze.

 

Anule Nou,

Modelează-mă tu

ca să îi pot primi îmbrăţişarea

senină şi fără temeri.

 

Anule Nou,

Suflă peste mine

gând bun şi vorbă dulce

să-i pot fi CASĂ şi ACASĂ,

pe orice cărări ar rătăci paşii Lui.

 

Anule Nou,

Binecuvântează-ne colţul de lume

cu duioşie şi încredere,

cu inimă nefăţarnică

şi suflet despovărat de orgolii.

Exercitiu de imaginație/Banca noastră

O dimineaţă leneşă de duminică.

Mă trezesc înaintea tuturor. Lipăi uşurel, ca o pisică, spre bucătărie. Am picioarele goale şi pijamaua cu Mickey Mouse. Simt gresia rece şi zâmbesc. Mereu mă cerţi că nu-mi iau şosete. Sau măcar papuci de casă.

E încă noapte afară şi e linişte în casă. Îmi place să vă privesc dormind, să mă mişc în voie prin bucătărie. Să aşez micul dejun în linişte şi să vă aştept în tihnă, cu o carte şi o cană de cacao fierbinte în faţă.

Azi o să fac… Poate clătite? Ce dulceaţă oi avea la dispoziţie? Aş vrea de căpşuni. Sau de vişine. Mmmm…. Super! Nu este decât dulceaţă de gutui. Dar tot am să fac. Ştiu sigur că o să primesc în dar multe zâmbete. Poate şi pupici lipicioşi.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

E aproape miezul nopţii şi mă trezesc de sete. Mă dau jos din pat, uşor, încercând să nu deranjez copiii risipiţi în poziţii imposibile pe la capetele patului mare. Pisica ridică un pic privirea spre mine, dar nu catadicseşte să se mute mai departe. O ocolesc uşurel, simţind-o cum toarce mulţumită.

Ajung în sufragerie, e întuneric şi razele lunii bat pe covor. Privesc pe geam şi mă bucur să văd că ninge. Mâine iarăşi vom avea de curăţat maşina. Copiii or să se bucure şi iar întârziem la muncă.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Te aştept, ca întotdeauna la ora asta. Mă uit la ceas şi privesc pe geam, aşteptând să primesc un ceai fierbinte. Te aştept în cafeneaua unde am stabilit că ne întâlnim. Probabil eşti pe drum şi sunt nerăbdătoare să te văd, să mă cuibăresc în braţele tale. Au trecut atâţia ani şi încă mă ameţeşte parfumul tău. De fiecare dată când mă săruţi, încerc să îmi revin din dulcea reverie. Au fost mii de sărutări, au fost mii de clipe în care te-am mângâiat încet, memorând fiecare cută şi fiecare rid de expresie. Zâmbeşti prea rar, dar mi-eşti drag aşa grav, serios şi preocupat. Te descopăr mereu ca prima oară şi mă mir cum de s-au aşezat astrele, atunci demult. Dacă tu ai fi ales alt drum…dacă eu aş fi ales alt moment…Dacă era scris să ajungem aici, am fi ajuns, oricum. Aşa mi-ai răspunde, dacă te-aş întreba. Dar nu te mai întreb. Te plictisesc şi te obosesc întrebările. Oricât ţi-aş fi de dragă, mai tare mă iubeşti dacă sunt liniştită, dacă tac şi te privesc doar. Râd. Te privesc venind, de departe şi te recunosc dintr-o mie. Te privesc şi de fiecare dată simt fluturi, ca şi cum ar aştepta doar un semn ca să îşi agite aripile.

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Aniii au trecut şi banca noastră, din parc, a rămas la fel. Poate i s-au schimbat puţin culorile, de-a lungul timpului. Poate aleea care trece prin faţa băncii are dale noi, mai puţin tocite şi perfect îmbinate. Banca noastră ne-a adăpostit sărutări timide, la început. Ne-a suportat reproşuri mute şi lacrimi îndelung ascunse. Banca în urmă a rămas când vreunul dintre noi a tăcut mai mult decât putea suporta celălalt. Banca a asistat, mută şi neputincioasă, la înstrăinări grăbite. Banca, iubita noastră bancă din parc, ne-a primit apoi, peste ani, când ne-am iertat reciproc rătăcirile. Ne-a ascultat poveştile, ne-a iertat nespusul şi neiubitul. Acum, străină şi singură, banca îţi este doar ţie tovarăş. Eu, de-acolo de sus, te iubesc. Orice ar fi, întotdeauna te voi iubi. Chiar dacă nu mai sunt să o spun. Chiar dacă nu mai pot să îţi mângâi obrazul drag şi nu îţi mai pot cuprinde pieptul cu braţele albe şi calde.

Nu-mi spune

                                                     Nu-mi spune

Nu-mi spune că sunt un munte

de întrebări și vise,

că nu ai suflu s-ajungi

în vârf

și că timpul

nu ține niciodată cu tine.

Spune-mi că sunt o mare

în care vrei să te pierzi

și nici un muritor

să nu te pescuiască,

aruncându-te, fără viață,

pe uscat.

Nu-mi spune că e imposibil

și foarte puțin probabil.

Nimic nu e definitiv, încheiat

până când nu coboară

în pământ.

Și, probabil, nici atunci.

Uită-te la noi…

 

Spune-mi că ai încredere în mine,

că toate-s cu putință

și deschide-ți aripile

să zbori,

încă o dată,

spre cerul

care sunt Eu.

Nu-mi spune că, tehnic vorbind,

e mai ușor să traversezi distanțe.

Dacă ai conexiune.

Și asistență specializată.

Spune-mi că inima ta înțelege.

Recunoaște.

Pun viața mea în joc.

Pun sufletul meu ca miză.

Nu am habar de securitatea comunicațiilor,

și, risc, poate,

să fiu interceptată

de serviciile abilitate

și aplecate.

 

 

Dar pasiunea din mine

Te poate salva.

Dacă prinzi mâna

pe care ți-o întinde.

Dragoste

– Fă dragoste cu mine, îi spuse ea.

El o privea surprins. Nu-i venea să creadă. El, altădată atât de stăpân pe sine, atât de cerebral…O privea şi ea habar nu avea ce gânduri i se învârt lui prin cap.

O fi auzit?O fi înţeles, începea ea să devina temătoare. Fă dragoste cu mine asa cum nu a făcut nimeni, niciodată. Să mă regăsesc pe mine, să ies odată din noaptea asta neagră, în care rătăcesc şi nu mai pot găsi poteca înapoi. ….

El se apropie, îi mângaie părul, oftă…şi ceva, cumva, se întâmplă. O energie sufocantă plutea în aer. Brusc, simţi nevoia să nu îi mai vadă ochiii. Să nu îi mai ghicească dulcele contur al trupului. Să nu mai aibă în faţa gura ei….Ah, gura ei care se cere sărutată…Atât de dragă….

Se întoarse şi se îndreptă, şovăind încă, spre fereastră. Avea nevoie de aer. O gură mare de aer. Ca în transă, repede dar catifelat ca o felină, ea se postă, războinică dar senină, în faţa lui. Între el şi fereastră. Razele de soare îi împleteau în părul negru ca noaptea din sufletul ei, o cunună. Arăta de-a dreptul imperial.

– Fă dragoste cu mine!, îi spuse ea, de această dată mai categoric.

Ce va face el, oare? E timpul unui nou început sau al unui sfârşit îndelung amânat. E vreme de lacrimi sau vreme de iubit. E timpul să plece sau să rămână pentru câteva vieţi. De aici, din punctul acesta, suspendat între cer şi pământ, între El şi Ea, orice e posibil.

În aerul electrizat, în lumina dimineţii, se priveau şi timpul nu mai exista. Restul lumii încetase să mai conteze. Tot ce conta era ACUM şi AICI.

– Fă dragoste cu mine, maiestate, îi spuse ea, dezmierdându-i tâmpla şi înmuiindu-şi tonul. Ştiu că nu îmi poţi promite nimic mai mult decât eşti. Ştiu că totul se poate schimba foarte repede. Nu vreau să mă gândesc la clipele în care vei fi departe. Nu vreau să simt deja durerea ce mă va sfâşia când te vei dezintegra şi vuietul căderii tale va ajunge la mine târziu, când nu voi mai spera.

Dar ea nu ştia că el avea totul clar în minte. Pentru el, zarurile erau de mult aruncate. Povestea fusese de mult scrisă, rolurile de mult repartizate. De fapt, fără să aştepte şi fără să ceara asta, El asta făcea! Făceau dragoste încă de la început, fără ca ea să ştie. Iniţial, făceau dragoste împletindu-şi cuvintele, alternându-şi tăcerile.  Înlănţuiau cuvinte şi tonuri, zâmbeau şi se încruntau, pe rând, ca într-un dans romantic. Apoi, făceau dragoste din priviri. Când el o privea intens, ea îşi ferea privirea. Şi totuşi, ea revenea smulgându-l visului, o clipă mai târziu. 

Dragoste. Pur şi simplu, dragoste.