Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Aproape.Prea aproape?

Dor.Iar mi-e dor de tine.Am avut o zi, o saptamana ciudata.Am muncit mult, am alergat mult.Imi place sa cred ca am adus o bucatica de fericire pentru unii oameni.M-am descoperit in unele clipe, grabita, fara tihna si fara pic de energie ramasa la sfarsitul zilei. Dar sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac.Eforturile mele sunt rasplatite daca cineva, oriunde, imi zambeste cand ma saluta.Imi multumeste, imi strange mana.Conteaza.Pentru mine, conteaza.

Dar nu asta vroiam sa-ti spun.Vroiam sa stii ca imi lipsesti.Ca nu gasesc mereu timpul sa iti spun asta, dar este exact ceea ce simt.Au fost zile cand am dorit in fiecare secunda s-aud „larma de voci” din INBOX-ul meu si sa stiu ca esti acolo.Si in toata agitatia, in tot tumultul muncii mele, fiecare gand se odihnea pe umarul dorului de tine.Ar fi multe de spus, ar fi multe de „explicat”….insa, STIU.Tu nu ai nevoie de explicatii.IUBIREA nu are nevoie de explicatii.Ai dreptate, dragul meu.

Iti spuneam ca imi doresc ALTFEL de dimineti.Dimineti cu tine.Sau macar, nopti tarzii cu tine.Imi doresc sa ratacim impreuna, printr-un oras neutru (deja orasul tau nu-mi mai e dusman, iar orasul meu te-a adoptat deja).Sa descoperim case vechi, darapanate, dar purtand parfumul vietii, parfumul unor povesti ce nu mor.As vrea sa ma gaseasca primavara de mana cu tine, in gandul tau, in inima ta.As vrea sa ma inveti, intr-o zi, sa „inteleg tehnica” si sa mi-o fac prietena. As vrea sa mancam capsuni si clatite cu ciocolata. As vrea sa vedem un apus de soare si as vrea sa ma privesti in rasarit si sa-ti par UNICA,sa-ti fiu EA. As vrea sa vezi Atena, prin ochiii mei. As vrea sa stii fericita si sa imi zambesti sugubat.

Tu, mi-ai spus ca vine februarie inainte.Ei si?Las’ sa vie.Sa vina orice, cata vreme am dorul, cata vreme am cuvintele care te pot alinta pe tine, fie si tainic, fie si sporadic…Cata vreme ESTI si SUNT, mi-e bine.Mi-e dor, dar mi-esti asa cum trebuie.Asa aproape.Asa adorat, asa cuminte, asa tainic, asa „de neuitat” incat…Nu-i tarziu.Niciodata nu-i tarziu, pentru noi.

Ar trebui sa ma intorc la invatat.Ar trebui sa ma iert pentru ca „neprezenta mea a cauzat grave erori de sistem” si sa iti dau in dar – slaba compensatie, stiu…dar, fii bun, rogu-te, si ingaduie-mi copilarii inca – gandul meu aproape, asa de aproape ca ma intreb daca nu-ti face rau.Daca nu te scurtcircuiteaza din efortul intelectual in care te angrenezi mereu.Pentru ca, vezi tu, nu-i lucru usor sa iubesti asa, „pana la capat”!

Dar, ce-ti spun eu tie?Tu stii.Tu…..ma crezi cand spun ca ma macina dorul, ma toarce-n fuioare mici de vorbe boante care nu stiu(afurisitele!!!) sa-ti spuna, sa-ti cante, sa-ti mangaie, sa-ti aline.Si mi-s urate departarile in care esti, dar mi-s dragi cararile pe care te poti intoarce, candva, la mine. Si mi-e gandul greu, mi-e sufletul beteag de dragoste.Dar ma ridic si fac un pas.Inca unul si inca unul.Si drumul ma duce acolo unde trebuie sa fiu. Si ma invart intr-o lume pe care ti-o pictez, uneori, pasionata si vesela si rosind de emotii ca-ti spun „doar nimicuri”.

Cand genele se lasa peste lumina ochilor tai, sa stii ca vei gasi sarutul pe care ti-l trimit pe aripi de gand.Sa stii ca ma asez, cuminte, pe perna ta, sa-ti veghez visarile si sa-ti astept trezirea molateca si alintata.Sa stii ca-ti cuprind fruntea in causul sarutului. Sa stii ca-ti port o mare de dor.Si-o mare de drag.Sa stii tu…ca-s aproape.Si ca ma tem, de-aia nu ma simti.”Oi fi prea aproape?” ma intreb.

Sa stii ca-s in toate privirile care-ti zambesc si nu le intelegi menirea.Sa stii ca-s in razele de soare pe care le primesti dimineata, inca somnoros. Sa stii ca-s tot eu si-n victoriile mici si mari pe care le implinesti in fiecare zi. Sa stii ca sunt in jurul tau, in visul tau, in gandul tau. Sa stii ca sunt stralucirea unei stele pe care n-o vezi, dar o banuiesti luminoasa, toata un zambet….sa stii ca sunt eu….

Sete de IUBIRE

M-am trezit cu gandul la tine.Mi-am spus ca trebuie sa te iert pentru tot ce mi-ai gresit,cu stiinta sau fara stiinta, cu voie sau fara de voie, acum sau ALTADATA.Mi-am primis sa ma iert pe mine pentru tot ce nu ti-am spus si te-a ranit.Pentru tot ce ti-am spus si te-a ranit.Iar eu am spus-o, desi stiam ca te va rani.Mi-am promis sa nu mai las mereu ratiunea mea sa iti intunece visele si zborul….Asa mi-am inceput ziua, dragostea mea.

Apoi, totul mi s-a parut usor.Fiecare gand s-a asezat cuminte, in coltisorul lui, fiecare temere a plecat ochiii, sfioasa. Si te astept.Ca si cum ar fi prima oara.Ca si cum n-as fi sigura ca ma vei saruta dulce, total.Asa cum o vei face mereu, cand nu ne vom alunga unul pe celalalt.

Dragostea mea, sunt clipe cand ma ascund de dor de tine, departe.In lumi in care nu ti-am dat parolele de acces. Si ma cauti uneori, disperat, sperand ca vei ajunge la timp sa ma impiedici sa ma arunc in valtoarea gandurilor negre. Dar nu am nevoie de tine pentru asta, nu stii? TREBUIE sa stiu sa ma salvez singura.Trebuie sa cred ca am puterea de a implini vise si de a le remodela, daca nu mai sunt corespunzatoare.

Stiu ca vei deschide ochiii mari, larg senini si a mirare.Te intrebi ce-oi fi patit….Nu-i nimic, dragoste.Sunt bine.Sunt mai bine decat eram ieri sau alaltaieri.Ma renasc din ganduri si din vise.Si din iertari.Am inteles, in sfarsit, cat de important este sa stergi mizeriile care te tin legat de trecut. Cat de important si vital este sa rupi panzele de paianjen care te incatuseaza intre regrete si amintiri.

Te-am iertat.Te iert si pe tine, asa cum il iert pe EL,pe celalalt.De fiecare data, am sa va iert pe fiecare dintre voi.Pentru ca mi-e sete de iubire.O iubire mare, completa, care nu are reguli si nu poate fi cuprinsa.O iubire care imi da putere si aripi si viata.Te iert si stiu ca prin iertarea mea, te dezleg de robia regretului.Si o fac pentru ca te iubesc, mai adanc decat marea, mai inalt decat cerul, mai aproape decat sufletul, mai dulce decat suflarea fierbinte pe obraz.

Mi-e sete de iubirea ta, mi-e sete de atingere.Mi-e sete, dar stiu ca am o oaza de minuni care ma astepta undeva.Stiu, cu toata fiinta mea, stiu.Si nu se mai face frig inauntru meu, desi afara sunt multe grade sub zero.Te iert si te vreau aproape.Mereu.Cu totul.Fara conditii si fara bonusuri.

Mi-e sete de tine, IUBIRE…..Te astept inca.Te vreau inca.Te iubesc inca.Desi nu stii…desi e tarziu, poate….

Suntem pierduti…

Sunt o persoana care isi doreste sa vada mereu partea plina a paharului.Imi place sa zambesc, desi nu am tot timpul motive si uneori, nici macar chef sau timp. Imi place sa cred in oameni, sa vad mereu BINELE din ei, bunatatea. Puterea lor de a se indrepta, de a fi mai buni este imensa, dupa parerea mea.

Iubesc oamenii.Sunt insa oameni pentru care mi-as da, in orice clipa, viata.Si as face acest sacrificiu bucuroasa.Pentru ca nu ar fi un sacrificiu, ar fi un dar, o bucurie, un semn de pretuire.

Imi vine sa mor cand unul(cel putin unul) dintre acesti oameni ma alunga.Si tace.”Se face praf lumea” canta Chilian.As canta si eu daca as putea, daca as avea ureche muzicala….

Si tu taci.Si as muri….Am sa mor.Vorba cuiva mult mai priceput „iubeste sau uraste huma mea”, dar nu ma ucide cu tacerea asta.

Ma simt inchisa in tacerea ta.Ma scurg incet, in secundele care trec si nici macar nu am curaj sa incep eu.Sa incerc eu sa tai tacerea.Ma doare gandul ca suferi, ca eu te fac sa suferi.Dar nu am curaj sa ma apropii.Daca as face-o si m-ai respinge, m-as usca.De dor, de drag.

De drag, de dor.

Si mor incet.Numar secunde.Numar ore.Numar franturi de cuvinte ce-mi tresar in gand.Numar picaturi de disperare si stiu ca va mai trece o vreme….Si ninge parca.

Eu…sunt pierduta.Tu…taci.Noi?Mi-e frica sa intreb.Mi-e frica sa stiu.

……………………….

O iubire mare, mare….

Raspuns la :

„Iubind în taina am pastrat tacere, Gindind ca astfel o să-ti placa tie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare visuri de placere. Dar nu mai pot. A dorului tarie Cuvinte da duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere A celui suflet ce pe al meu stie. Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi si blonde plete? Cu o suflare racoresti suspinu-mi, C-unzimbet faci gindirea să se-mbete. Fa un sfirsit durerii… vin’ la sinu-mi” – Mihai Eminescu

As vrea sa viu la tine,/Dar urma ti-am pierdut,/Si nu mai am de cine/Sa-ntreb ce te-ai facut.

Si-as vrea macar o data/Sa pot sa-ti mai soptesc/Cu inima sfaramata/Ca inca te iubesc.

Dar stiu c-a mea dorinta/In veci nu s-a-mplinit/Si-n trista suferinta/Cu doru-mi voi muri.

Si totusi de la tine/Ne-ntors e al meu gand/Desi tu pentru mine/Pierdut esti pe pamant. – Veronica Micle

PS: Pentru ca sunt oameni „nebuni” care inca il citesc pe Eminescu.Pentru ca sunt inca suflete care „il simt” pe marele poet.Pentru ca sunt, exista, fiinteaza si „dau dependenta”, acesti oameni merita TOTUL.Multumesc!

Memorii

Cum sa-ti fie dor

De umbra unui nor?

E -adevarat ca e atragator

Frumos si mare si impunator

Insa cu forta lui impunatoare,

Cand dormi, va sti sa te doboare.

Cum sa-ti fie dor

De umbra unui nor?

Cand ingerul din mine creste

Dupa un demon nou tanjeste

Iar demonul din tine tace

Si ingerului meu nu-i place.

Cum sa-ti fie dor

De umbra unui nor

Ce n-a vazut vreodata soare

Si n-a stiut decat ca doare

Si n-a simtit decat absenta

Intunecata penitenta?

Cum sa-ti fie oare dor

De umbra tandr-a unui nor

Acum, cand poti atinge clipa

Si poti rascumpara risipa?

Ei, uite ca ti-e dor, vezi bine

Si-arunci cu dorul dupa mine.

De mi-ar ajunge dorul dor

Sa pot sa iert, sa stiu sa zbor…