Despre culoare și poveste, în decorațiuni

Pentru că am scris la începutul lunii câteva considerații generale privind alegerea mobilei pentru camera copiilor, continui discuția respectivă și vă propun câteva idei de mici decorațiuni potrivite pentru acest spațiu.

Pentru început, voi spune că totul depinde, în mintea mea, de măsura lucrurilor. Cu alte cuvinte, ce mesaj vrei să transmiți folosind aceste decorațiuni și nu altele? De ce alegi culoarea X în detrimentul alteia? Cum le poziționezi în cameră și DE CE?

Crescând în casa părinților mei, am împărțit ani de-a rândul camera cu sora mea mai mică. Nu am avut multe jucării, așa cum mi se reproșează adesea că au copiii mei, dar îmi amintesc mereu cu mare drag și emoție de clipele în care eu și Adelina negociam culoarea de pe pereți. Râdeți poate, dar cred că ne-a ajutat mult, pe amândouă, pe termen lung, faptul că ni s-a permis, încă de mici, să participăm la luarea deciziilor în ceea ce privește camera noastră. Sau în alte sectoare de activitate, cum ar fi alegerea unui loc de picnic sau a hainelor pe care să le purtăm.

Poate că la timpul respectiv și în locația de atunci a copilăriei noastre, mama a fost o temerară. De ce? Pentru că ne-a crescut, atât cât s-a priceput și i-a permis educația primită, libere. Libere să vrem, libere să cerem, libere să alegem, libere să simțim consecințele alegerilor noastre.

Revenind la decorațiuni, îmi amintesc despre tabloul cu cei 4 urși care trona (și astăzi la fel, de altfel) în sufragerie. Era o pânză mare, fără prea mare valoare artistică probabil, DAR pentru mine, a fost, multă vreme, simbolul familiei. Tocmai pentru că am participat activ la momentul achiziției lui, pentru că părinții mei au găsit de cuviință să inventeze o poveste despre familia urșilor și pentru că am ascultat de multe ori această poveste, cu noi întruchipați de micii blănoși. Fiecare dintre cei 4 urși avea corespondent în viața reală. Fiecare avea câte ceva din mama, tata și copiii familiei mele.

Zâmbesc acum, retrăind acea poveste. Dar încă prinde… Copiii mei, în vizită la bunici, sunt încă fascinați de povestea urșilor.

Pentru camera puilor de om, am încercat să aleg decorațiuni care să spună o poveste, care să transmită un mesaj puternic, care să aibă culoare și farmec și nu doar/nu numai valoare estetică.

Am vrut să le aduc în cameră lumea poveștilor și am ales un cuier cu Pinocchio, Geppeto și Zâna cea Bună/Albastră. Copiii au fost încântați, mai ales Matei care știe și apreciază povestea. Am exersat apoi, împreună, cum ne așezăm hăinuțele în cuier, cum le găsim de fiecare dată când ne sunt necesare și cum fiecare copil are „jumătatea ” lui de cuier.

cuier pinocchio bartolucci

Am ales apoi un alt accent, colorat și vesel, care să personalizeze camera lor, care să le placă și să le amintească mereu că ei sunt o echipă puternică, gata să se ajute și să se susțină mereu unul pe celălalt, chiar dacă acum, uneori, e tare complicat să conviețuiască în armonie sub același acoperiș (dar despre asta, într-o postare viitoare, vă promit!). Pe ușa camerei tronează deci, o mașinuță în miniatură, personalizată cu numele copiilor mei. masinuta rosie bartolucci

Deși mărturisesc deschis, la început, după ce am plasat comanda nu știam foarte bine la ce să mă aștept, după ce am primit produsele comandate, încântată peste măsură de ele, am căutat informații noi și am descoperit, dincolo de pagina lor de internet, o poveste care merită să fie spusă, mai departe.

Produsele Bartolucci sunt originare din frumoasa și însorita Italie, și întâmplător sau nu, pentru mine, vor rămâne legate de vacanța petrecută acolo, înainte de sarcina cu M. Având la activ zeci de magazine în Italia și în lume, la noi în țară aceste mici opere de artă au ajuns cu ajutorul unei mame curajoase, plecate în căutarea unor decorațiuni speciale pentru camera fetiței ei. Voi  știți că eu susțin cu toată inima oameni care pun pasiune în ceea ce fac și mă bucur să spun poveștile lor, nu? V-am obișnuit, mai ales în ultima vreme, să vorbesc despre astfel de oameni și proiecte și sper să vă fac tot mai curioși în ceea ce privește aceste mici vise împlinite.

Fie că alegeți decorațiuni handmade sau doar accente care să dea un aer jucăuș camerelor copiilor, vă îndemn călduros să le oferiți acestora șansa de a participa la această reînnoire a casei, de a-i lăsa să își pună acolo, printre piese colorate, o bucățică de suflet și, cu siguranță, veți descoperi, peste ani, cât de mult a cântărit acest moment pentru puiul de om!

 

PS – Dacă, din întâmplare, Iepurașul/Moș Crăciun sau vreo altă persoană darnică 🙂 citește această postare, Matei și Petru m-au rugat să le transmit că și-ar dori tare mult ceasul de perete (tot cu Pinocchio) și lampa de veghe cu fluture! Deși, sinceră să fiu, răsfoind catalogul celor de la Bartolucci oricare dintre decorațiuni ne-ar produce mare, mare bucurie!

Frustrări de mamă – ce faci cu ele?

Vine primăvara şi pe lângă astenie şi chef de plimbare şi dor de ducă :), pe mine mă apucă dereticatul. Prin casă (uneori), dar preponderent prin suflet. Aşa că, generoasă cum mă ştiţi, vă fac părtaşi la dereticatul meu prin gânduri şi curăţenia de frustrări.

Toate bune şi frumoase, dar când te apucă frustrările, ce faci?

Fie că te enervează copilul, soţul, mama, pisica, poştasul sau şeful. Fie că totul pleacă de la  hormoni, nevorbit (cine n-a trăit astfel în perioada petrecută DOAR cu puiul de om, să arunce primul cu piatra! ), oboseala, părerea/impresia că nu eşti suficient de utilă/independentă?

Să mai spun?

Că vine căldura şi parcă nu mai ai nimic bun/frumos de îmbrăcat şi parcă nici nu arăţi aşa cum ai vrea… Că ai câteva kilograme în plus, părul nu îţi stă nicicum şi deja se văd primele riduri… Că baia are nevoie de renovări şi iar nu ştii unde faceţi concediul sau dacă încape vorbă de concediu la bugetul vostru….

Frustrări cât casa. Multe, mai mari sau mai mici. Mai ascunse sau ma i la vedere, ca elefantul din sufragerie. Şi peste toate, cum treci?

Ai o prietenă (sau mai multe) care te ascultă, care te încurajează şi te susţine? Sau poate ai parte de un soţ nemaipomenit care are mereu (!) chef şi timp şi răbdare să te asculte şi să îţi şi răspundă. Sau poate ai o mamă/soră/soacră la dispoziţie …

Ce alte variante mai avem?

Evident, nu luăm în considerare variantele în care ţipi la copil. Nu pentru că nu ţi-ar veni să o faci. Sau la soţ, la o adică. Dar, revenind. E absolut în regulă să simţi că explodezi uneori, că nu mai poţi, că ai obosit şi că îţi vine să o iei la fugă sau să te ascunzi undeva, să nu mai vezi şi să nu mai auzi pe nimeni.

E ok să simţi nevoia asta, dar e preferabil să gestionezi inteligent/eficient/cu grijă acest taifun de emoţii. Pentru că vorbele spuse la nervi sau la furie dor foarte tare. Pentru că tu, adult, eşti modelul care arată puiului de om cum să gestioneze propriile emoţii. Pentru că descărcarea tumultoasă îţi poate face ţie bine pe moment, dar pentru un copil poate fi de-a dreptul înfricoşătoare. Matei mi-a spus după astfel de clipe „Mami, am crezut că te-ai transformat într-o vrăjitoare rea şi urată”.

Chiar aşa, aţi încercat vreodată în astfel de momente să vă priviţi în oglindă? E foarte posibil să vă observaţi transpusă, desfigurată de furie şi supărare, cu ochiii ieşiţi din orbite şi venele pulsând nervoase…Aşa vrei să te vadă copilul tău? Pentru că vei vedea, curând, acealeşi manifestări la puiul de om.

Simţi nevoia să te retragi câteva minute? Să te înfrupţi din ceva ce îţi place sau te ajută să te descarci, gen ciocolată, ceva de ronţăit, o cană de cafea, etc?

Este şi aceasta o variantă. În cele mai negre perioade ale mele aveam mereu la îndemână un stash secret de cioco. Era bine pe moment, dar, pe termen lung, am creat un soi de dependenţă cu care mă lupt şi acum.

Despre puterea vindecătoare a scrisului am mai spus, aici pe blog. Alte forme ale acestui tip de terapie pot fi ţinerea unui jurnal sau o căsuţa de e-mail către care să trimiteţi toate gândurile şi vorbele care atârnă greu, pe umerii voştri.

Aud că mişcarea în aer liber sau dansul ar face minuni, în caz de surmenare intelectuală. Din păcate, pentru mine funcţionează destul de rar, în special din lipsă de timp.

Voi ce alte modalităţi de a descărca tolba de frustrări aveţi? Vă provoc să ne oferim unii altora înţelegere, să ne împărtăşim secrete de de-stresare şi, de ce nu, să creăm o comunitate a oamenilor care suferă de frustrare, dar se tratează! Nu-i aşa că nu sunt singura care mă lupt cu astfel de gânduri. La voi cum e?

Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

Iubitele soțului meu – recenzie

Am terminat de citit iubitele soțului meu – o carte care m-a intrigat, la început, prin scurta descriere pe care am citit-o, de la o cititoare înfocată (eu îți mulțumesc, Lala, pentru recomandare și pentru generozitatea cu care, îți rupi din timp, pentru a scrie câteva cuvinte despre cărțile care îți trec prin mână!)

Iată descrierea care m-a făcut curioasă:

După ce te căsătorești, te gândești că e normal să promiți că vei oferi atenția ta  și orice altceva doar unei femei/ bărbat din viața ta, nu? Asta credea  și Lucy Shoreman, o auditoare de 30 ani, atunci când s-a căsătorit cu Artie, care este cu aproape 20 ani mai în vârstă decât ea, însa când acesta îi mărturiseşte că în cei 4 ani de căsnicie a avut 3 iubite, logic, Lucy îl părăseşte.
După 6 luni de la separarea lor, Lucy află ca soţul ei este bolnav şi pe moarte, şi parte din datorie,parte datorită iubirii ce încă arde, parte din milă, parte din prietenie prietenie, Lucy îşi lasă orgoliul şi revine acasă, unde îl găseşte pe Artie total schimbat din cauza bolii. O vedem de-a lungul cărţii trecând prin lungi şi chinuitoare procese de conştiinţă ( de ce se află alaturi de el, ce îi datorează, de ce să îl îngrijească până în ultima clipă de viaţă, etc) o mulțime de întrebări o chinuie, dar nu pleacă. Din moment ce şi altele au profitat de afecţiunea, banii, timpul soţului ei, decide să le caute pe fiecare din ele şi să le cheme să-i fie alături la sfârşitul vieţii sale. Unele vor veni, altele nici nu vor să audă….. În acţiune va apărea şi „fiul” lui Artie, despre care Lucy nu a aflat până acum şi care face o pasiune pentru Lucy , iar aceasta începe să îi împărtăşească sentimentele.

Deși coperta portocalie nu spunea foarte multe, mi-am făcut curaj și am achiziționat cartea, dornică să descopăr cum arată o astfel de poveste.

Iubitele soţului meu are puțin peste 280 de pagini, cartea se citește ușor și poate fi o excelentă ocazie de lenevit într-o după amiază, un companion plăcut într-o călătorie lungă sau un remediu comod de administrat în caz de surmenare intelectuală, după o săptămână solicitantă  la muncă sau cu copiii.

Iubitele soțului meu, scrisă de Bridget Asher mi-a rămas în suflet și am recomandat-o deja câtorva prietene.

De ce?

Pentru că vorbeşte despre iubire, în formele ei mai puţin frumoase – trădare, minciuna, durere, moarte.

Pentru că aduce în prim plan un subiect despre care nu vorbim, dar care ne răsare în minte, cu diferite ocazii – adulterul și reacţia noastră în faţa acestui hău.

Pentru că prezintă femei cu vieţi și gândiri diferite, cu poveşti şi încercări mai mari sau mai mici, cu responsabilităţi şi tabieturi care ne sunt proprii sau măcar cunoscute.

Pentru că mi-a adus în atenţie, o dată în plus, de FEMEIA puternică, vie şi plină, despre care a fost vorba, direct sau indirect, în ultima vreme, în jurul meu, tot mai pregnant.

Pentru că mi-a fost balsam pentru suflet într-o perioadă zbuciumată, plină de gânduri de tot felul și de trăiri cel puțin ciudate, ca să spun doar atât.

Iubitele soțului meu este, din punctul meu de vedere, o carte care te ajută să TE DESCOPERI, deci, dacă ți-e teamă de ce ai putea găsi sau nu ai răbdare să pătrunzi în această lume, mai bine rezervă-ți timp pentru ea doar atunci când poți.

Dacă v-am făcut curioși, spor la lectură!

PS – Mi-ar face mare plăcere să îmi spuneți cum vi s-a părut!

Din dragoste pentru frumos. Proiect handmade

Voi așteptați primăvara? Din dragoste pentru frumos, din pasiune și curaj, a luat naștere acest proiect. Mi-am dorit să aduc aici, pe blog, în căsuța mea virtuală, unde vă aștept mereu cu gânduri, idei și oameni buni, un colț de lume. Am căutat și am găsit oameni care au avut picătura de nebunie necesară pentru a porni proiecte de suflet.

Aș putea să vă scriu că fiecare dintre cei care au participat la acest proiect are un acel ceva… je ne sais qui, cum ar spune francezul… Fiecare dintre mămicile care au lucrat a pus, pe lângă talent, curaj și creativitate, o bucățică de suflet.

Din dragoste pentru frumos, mă bucur să descopăr proiecte și idei handmade care merită să fie cunoscute, care merită să fie apreciate, iubite și duse mai departe.

Să vă spun că eu cred în oamenii care se lasă mânați de vocea inimii? Că eu voi susține mereu pe cei care muncesc din drag, care trăiesc prin munca lor? O să vă spun doar că le sunt recunoscătoare celor care nu uită ca viața este (sau ar trebui să fie!) mai mult decât alergare, stres, încruntare… Că viața este, înainte de orice, emoție…

Din dragoste pentru frumos, am avut alături, un om special care face, din spatele obiectivului fotografic, radiografia 🙂 vieții. Mulțumesc pentru implicare și pentru culorile acestei primăveri, Sorin Bolog!

foto felicitare 1 foto felicitare 2 foto martisor 1 foto martisor 2 foto suport lumanare handmade 1 foto suport lumanare handmade 2

Aceste minuni au ajuns la noi într-o după amiază ploioasă, când frigul începea să intre în oase și mă îndoiam că va mai veni primăvara. Eram tare curioasă să văd, să gust și să ating mărțișoare mai altfel… Am zâmbit descoperindu-le și acum, vă trimit și vouă gânduri colorate, pline de raze de soare!

 

 

 

Pe mămica din spatele brandului Accesoriile Amaliei am cunoscut-o la o întâlnire nonformală, la grădinița lui Matei, anul trecut parcă. Am descoperit, dincolo de chipul zâmbitor și corpul mic la stat :), un om creativ, inovativ, care muncește și crede cu pasiune. Aici, doar o parte din lucrușoarele frumoase care îi ies din mâini.

foto accesoriile amaliei 1 foto accesoriile amaliei 2 foto accesoriile amaliei 3 foto cana personalizata 1 foto cana personalizata 2 foto accesoriile amaliei 4

 

Mă știți că sunt înnebunită după dulciuri, nu? Ei bine, când au ajuns la mine minunile dulci de la Talida Ursuț mi-a venit a plânge și a râde, în același timp. Ca în povești, cu un ochi râdeam… câtă atenție la detalii, câtă migală, ce miros îmbietor… și cu alt ochi plângeam…căci tare mă durea sufletul să le mănânc și să rămân fără ele! Am reușit să îmi revin, am trimis turta dulce la fotograf și am scăpat (deocamdată!) de dilema existențială.

foto turta dulce 1 foto turta dulce 2 foto turta dulce 3 foto turta dulce detaliu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În final, o să vă povestesc puțin despre vinovatul de serviciu pentru ideea postării cu produsele handmade. Astă iarnă, în prag de sărbători, mi-am pus în gând să dăruiesc oamenilor dragi, din familia extinsă, mici obiecte de suflet. Căutând variante care să îmi placă, să TRANSMITĂ și să încânte, am dat peste decorațiunile gândite și realizate de un domn foarte talentat . Dintr-o discuție privată cu fiica sa, am primit detalii și multe sugestii de cadouri care mai de care mai frumoase.

946154_10156422133200514_5195945149053634494_n 12507130_10156422133900514_3664771941432176041_n 12565585_10156422133850514_1245944548686717631_n12540918_10156422133185514_6545857713676618992_n 12592736_10156422134310514_6530461505240848042_n 12509152_10156422133205514_8799564799704814346_n

 

 

Timpul a trecut, viața mi-a scos în cale și alte persoane talentate, pe care mi-am dorit să le primesc aici. Am ales să îi promovez  în cadrul acestui mic proiect, tocmai pentru că personal, simt nevoia să scriu și citesc despre lucruri bune și frumoase.

Depinde de noi ce alegem să vedem, încotro ne îndreptăm privirea și, de multe ori, oamenii care ne încoanjoară pot să ne ridice sau să ne coboare…

 

Fie ca postarea mea, fie ca munca voastră, dragi oameni frumoși și fie ca frumosul din inimile v(n)oastre să iasă la suprafață!

Mulțumesc pentru implicare și spor la treabă!

Din dragoste pentru frumos, HAI PRIMĂVARĂ, hai!!!

 

Despre somn și cosleeping – variații pe aceeași temă

Mi-am tot propus să scriu despre obiceiurile de somn, despre ritualurile și multele modificări ce au avut loc la acest capitol în viața noastră. Din două motive – 1. pentru că sunt muuuuuuuuuuuuuuuulte mămici (și tătici, probabil, undeva în peisaj) exasperate de un anume ritual de somn al copilului din dotare care se întreabă în gând, apoi în fața prietenelor, apoi, mai vocal, pe grupuri de susținere sau în scrisori către „specialiști” CÂT MAI DUREAZĂ și 2. ca să nu uit eu (și implicit familia mea) ce drum lung am parcurs (pentru că DA, și eu am momente în care simt să nu mai rezist cu X situație de somn).

Bun! Dacă am clarificat scopul postării despre somn, să purcedem la derulat firul poveștii

Momentul O – Doi adulți și-o… pisică  Botez Mir 003

Odată, demult, am fost noi doi. Și pisica. Era defapt, un EL birmanez, dar din motive de ușurința a exprimării, vom păstra titulatura pisică. Era suficient loc pe canapeaua extensibilă pentru toți trei. Pisica avea când și când preferințe, dar locurile rămâneau oarecum aceleași. Burtica cu bebe nr. 1 a început să crească, la fel și numărul excursiilor nocturne la baie, așa că m-am mutat, pentru o vreme, la marginea patului. De unde îmi era mult mai ușor să mă rostogolesc jos, ca să fim înțeleși. 🙂

 

După câteva zile în care pisica a dormit cu domnul proaspăt tătic, am revenit și eu pe baricade aducând cu mine un pui de om. Urlător și, se pare, destul de indiferent la schimbarea zilei în noapte și invers. Pentru că jucam deja în deplasare (la mama! evident 🙂 ), am folosit recuzita din dotare – două paturi single și un coș de răchită arătos, cu drag cumpărat și amenajat pentru prințul moștenitor.

nani in cosulet

Maximul perioadei a fost și rămâne pentru eternitate noaptea în care la masa de ora 2-4, tati se împleticește artistic între cele două paturi single, încercând să înțeleagă de ce plânge copilul, de ce eu – tânara mamă convalescentă – cer insistent să îmi fie adus copilul să îl hrănesc și, cel mai important, DE UNDE ȘTIU CĂ PUIUL DE OM PLÂNGE. Acum râd, ai râs și tu, citind. Numai puiul de om știe însă de cât efort vocal a fost nevoie cu această fericită ocazie.

Odată ajunși acasă, 3 oameni (2 mai mari și unul mai foarte mic) și o pisică, ne-am reevaluat comportamentul de somn. De ce? Pentru că mi se părea pierdere de vreme să mă tot plimb cu copilul între coș și patul mare. Habar nu aveam pe atunci de cosleeping, de beneficiile lui și de alte asemenea. Dar am simțit, instinctiv, că locul puiului de om este lângă mama sa. Odată ce am descoperit cât de ușor se liniștea un pui de om în acest nou aranjament, am putut să ne bucurăm mai mult de somn bun, odihnitor, toți 3, pardon, 4. nani cu tati

Momentul T+1 – Cosleeping de voie 

Așa se face că ne-am bucurat unii de prezența altora și în patul mare. Mami și bebe dormeau mai mult și mai des. Tati doar câteodată. Vremea trecea, Făt Frumos creștea, patul nu-i mai ajungea. Încă de la început, locul lui a fost la mijlocul patului, având la dreapta pe mama și la stânga pe tata. Pe măsură ce forțele creșteau, a învățat să escaladeze pe câte una dintre laturi, ajungând până aproape de margine. Evident, se baricada portița de alunecare, se trăgea copilul de câte un picioruș dolofan înapoi în pat. Cândva, pe traseu, s-a cumpărat și una bucata pat de bebe (cadou de la bunicii paterni, de altfel) și s-a prelungit astfel câmpul de acțiune. Îmi amintesc zâmbind cum, după primele zile cu patul cel nou, lipit patului mare, asemănător unui pătuț special de cosleeping, încă mai căutai locul de la mijloc, la căldură, dintre mami și tati. Iar eu ajungeam, spre dimineață, să dorm cu jumate de corp în patul mic și alb, în timp ce tu îi dădeai trezirea omului muncii cu câte un călcâi strategic în obrazul plin de vise.

Când bebe numărul doi și-a făcut simțită prezența în burtică, a revenit în peisaj perna de alăptat, pe care am folosit-o, cu maxim succes, ca protecție de mâini și picioare în locuri sensibile. Ziua, fura pisica somn de voie încolăcită în pernă, seara cine apuca. nani 2 copii

La vremuri noi, obiceiuri noi de somn 🙂 Odată cu venirea în noua căsuță, pentru că tu erai deja mărișor și ne puteam înțelege, ai preferat, pentru o vreme și ghidat cu infinită dragoste de mine, să dormi în patul tău, dar dezlipit de patul mare. Stăteam lângă tine până adormeai, citeam povești, făceam conversație (mai mult sau mai puțin adormită) și apoi mă strecuram (vorba vine, că nu poți strecura decât ceva micuț 😛 ) în patul mare, lângă tati și/sau pisică.

Momentul T+2 – Somn de voie

Deși nu a trecut mult timp în care tu ai dormit separat de noi, părinții tăi, recunosc sincer că mi se făcea tare dor de tine! Da, erai aproape și până la plecarea mea la maternitate, nu a existat decât o noapte în care am stat departe unul de altul, parcă nu mai era la fel! Da, m-am bucurat să mă pot întinde în patul mare fără nici o grijă, dar mi-a fost bine și cu tine în coasta mea!

Cât eu am fost plecată să îl aduc pe fratele tău pe lume, tu, primul meu născut, ai rămas cu tati și cu bunicii. Știu că ai fost iubit, drăgălit și mereu în centrul atenției lor, dar mie mi-ai lipsit. Atât de tare încât am resimțit amalgamul de emoții inerente de altfel, post naștere, cu mult mai mult decât la propria ta venire pe lume. Poate pentru că nu te-am putut vedea deloc în timpul acesta… Poate pentru că îl priveam pe puiul mic, liniștit, dulce și alb, și mă duceam în timp înapoi, când tu erai doar un pui de om. Poate așa e normal să fie…o mamă cu mai mulți pui nu e completă decât avându-i pe toți alături.

Momentul T+3 – Fiecare cu locul și partenerul de somn

Odată cu venirea noului membru în familie, un nou ritual de somn s-a instaurat. După poveste, drăgălit și învelit de noapte bună, tati adoarme copilul mare și mami pe cel mic. Fiecare echipă doarme în camera ei. Am hotărât astfel pentru ca plânsul celui mic să nu îți deranjeze ție somnul. Zis și făcut. După vreo 3 săptâmâni, iarăși am schimbat ritualul. Pentru că tu, pui de om, deși ai (deja!) 2,5 ani, vrei să dormi cu mami. Așa că mami a ajuns să doarmă cu doi copilași – unul mai mișcăreț, altul mai puțin (încă). Plânsul lui bebe mic nu pare să te deranjeze, mami are câte o mână și jumătate de corp gata să alin(t)e pe fiecare dintre cele două minuni. După încă vreo săptămână, și tati renunță la porția de somn liniștit din camera băieților și vine în patul nostru mare-mare, numai bun să cuprindă toată iubirea și tot frumosul din lume.

Am rearanjat camera 🙂 Patul mare și patul mic au redevenit prieteni. Noi ne-am hotărât, încă o dată, să nu grăbim ritualul de somn. Încă o dată, mi-am propus să am încredere în voi, copiii mei, că îmi veți arăta cum este potrivit să creștem împreună și cum să ne bucurăm, alături, de toate clipele frumoase.

nani de voie

Momentul T+4 – Eu dorm cu bradul

Nu mai făceam nici un plan. Am decis să îți las ție frâiele, când vei fi pregătit să dormi în patul de copil mare, în camera băieților, o vei face. Mă bucuram de mirosul de copil dormind, visând. De pielea fină și de mânuțele căutându-mă prin așternut. De înghiontelile pline de zâmbet și de râsul din vis. Era bine. Cred că aș fi putut dormi și într-un deget, câteodată. Și a venit momentul împodobirii bradului. Și seara, tu, pui de om (3 ani și 10 luni) ai hotărât să dormi cu bradul. În camera băieților. Aproape că nu-mi venea să cred. Nici nu știam sigur dacă să mă bucur sau nu. Te-am lăsat să alegi tu. Și iată, clipa a venit.

Ai primit poveste de noapte bună, ai primit asigurarea că mama va veni dacă vei avea nevoie de ea. Și mama a venit, în primele 3-4 seri, de câte 3 ori. Adormeam cu tine și mă trezeam când eram solicitată dincolo, de fratele tău mai mic (1 an și 6 luni). Și iată că a trecut aproape o lună de când dormi separat de noi.

Au urmat câteva zile în care ai dormit iar lângă mine. În sufletul meu, cum ne place nouă să spunem. Și a fost exact așa cum îmi aminteam.

Aseară, iar ai cerut să dormi în camera ta. Probabil, cumva, se apropie momentul în care vei dormi tot mai des dincolo. Și e bine. Ți-e bine să fii tu stăpânul acestei decizii.

Glumeam spunând că o să dormi în patul nostru până pleci la facultate 🙂 Știam că nu va fi așa.

Deci, dragi părinți care vă întrebați, cât mai durează…. Există un final. Vă spun și eu, și povestea noastră. Vă poate spune fiul meu care a adormit până la 20 de luni aproape exclusiv la sân (și DA, eu m-am întors la muncă la 10 luni împlinite ale puiului), care a dormit până la 2 ani și ceva plimbat în brațe (atât la somnul de prânz, cât și la cel de seară), care a dormit cu părinții până la aproape 4 ani și apoi a început să CEARĂ singur, DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ, să doarmă singur sau să rămână peste noapte la bunici, fără noi, părinții lui.

Cred cu tărie că fiecare etapă este unică. Încă o dată spun, clipele trec atât de repede, copiii se fac atât de repede mari, se transformă… și noi rămânem în urmă, cu gustul dulce al secundelor ce s-au dus. Sau cu gustul amar al regretelor că nu ne-am bucurat destul, că nu ne-am ascultat mai des și mai mult sufletul și copilul. Că nu ne-am bucurat mai mult, mai adevărat de aniii aceia frumoși, fără griji majore, fără probleme de viață.

Tu ce alegi? Să zâmbești amintirii sau să te încrunți regretului?