Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

Iubitele soțului meu – recenzie

Am terminat de citit iubitele soțului meu – o carte care m-a intrigat, la început, prin scurta descriere pe care am citit-o, de la o cititoare înfocată (eu îți mulțumesc, Lala, pentru recomandare și pentru generozitatea cu care, îți rupi din timp, pentru a scrie câteva cuvinte despre cărțile care îți trec prin mână!)

Iată descrierea care m-a făcut curioasă:

După ce te căsătorești, te gândești că e normal să promiți că vei oferi atenția ta  și orice altceva doar unei femei/ bărbat din viața ta, nu? Asta credea  și Lucy Shoreman, o auditoare de 30 ani, atunci când s-a căsătorit cu Artie, care este cu aproape 20 ani mai în vârstă decât ea, însa când acesta îi mărturiseşte că în cei 4 ani de căsnicie a avut 3 iubite, logic, Lucy îl părăseşte.
După 6 luni de la separarea lor, Lucy află ca soţul ei este bolnav şi pe moarte, şi parte din datorie,parte datorită iubirii ce încă arde, parte din milă, parte din prietenie prietenie, Lucy îşi lasă orgoliul şi revine acasă, unde îl găseşte pe Artie total schimbat din cauza bolii. O vedem de-a lungul cărţii trecând prin lungi şi chinuitoare procese de conştiinţă ( de ce se află alaturi de el, ce îi datorează, de ce să îl îngrijească până în ultima clipă de viaţă, etc) o mulțime de întrebări o chinuie, dar nu pleacă. Din moment ce şi altele au profitat de afecţiunea, banii, timpul soţului ei, decide să le caute pe fiecare din ele şi să le cheme să-i fie alături la sfârşitul vieţii sale. Unele vor veni, altele nici nu vor să audă….. În acţiune va apărea şi „fiul” lui Artie, despre care Lucy nu a aflat până acum şi care face o pasiune pentru Lucy , iar aceasta începe să îi împărtăşească sentimentele.

Deși coperta portocalie nu spunea foarte multe, mi-am făcut curaj și am achiziționat cartea, dornică să descopăr cum arată o astfel de poveste.

Iubitele soţului meu are puțin peste 280 de pagini, cartea se citește ușor și poate fi o excelentă ocazie de lenevit într-o după amiază, un companion plăcut într-o călătorie lungă sau un remediu comod de administrat în caz de surmenare intelectuală, după o săptămână solicitantă  la muncă sau cu copiii.

Iubitele soțului meu, scrisă de Bridget Asher mi-a rămas în suflet și am recomandat-o deja câtorva prietene.

De ce?

Pentru că vorbeşte despre iubire, în formele ei mai puţin frumoase – trădare, minciuna, durere, moarte.

Pentru că aduce în prim plan un subiect despre care nu vorbim, dar care ne răsare în minte, cu diferite ocazii – adulterul și reacţia noastră în faţa acestui hău.

Pentru că prezintă femei cu vieţi și gândiri diferite, cu poveşti şi încercări mai mari sau mai mici, cu responsabilităţi şi tabieturi care ne sunt proprii sau măcar cunoscute.

Pentru că mi-a adus în atenţie, o dată în plus, de FEMEIA puternică, vie şi plină, despre care a fost vorba, direct sau indirect, în ultima vreme, în jurul meu, tot mai pregnant.

Pentru că mi-a fost balsam pentru suflet într-o perioadă zbuciumată, plină de gânduri de tot felul și de trăiri cel puțin ciudate, ca să spun doar atât.

Iubitele soțului meu este, din punctul meu de vedere, o carte care te ajută să TE DESCOPERI, deci, dacă ți-e teamă de ce ai putea găsi sau nu ai răbdare să pătrunzi în această lume, mai bine rezervă-ți timp pentru ea doar atunci când poți.

Dacă v-am făcut curioși, spor la lectură!

PS – Mi-ar face mare plăcere să îmi spuneți cum vi s-a părut!

Din dragoste pentru frumos. Proiect handmade

Voi așteptați primăvara? Din dragoste pentru frumos, din pasiune și curaj, a luat naștere acest proiect. Mi-am dorit să aduc aici, pe blog, în căsuța mea virtuală, unde vă aștept mereu cu gânduri, idei și oameni buni, un colț de lume. Am căutat și am găsit oameni care au avut picătura de nebunie necesară pentru a porni proiecte de suflet.

Aș putea să vă scriu că fiecare dintre cei care au participat la acest proiect are un acel ceva… je ne sais qui, cum ar spune francezul… Fiecare dintre mămicile care au lucrat a pus, pe lângă talent, curaj și creativitate, o bucățică de suflet.

Din dragoste pentru frumos, mă bucur să descopăr proiecte și idei handmade care merită să fie cunoscute, care merită să fie apreciate, iubite și duse mai departe.

Să vă spun că eu cred în oamenii care se lasă mânați de vocea inimii? Că eu voi susține mereu pe cei care muncesc din drag, care trăiesc prin munca lor? O să vă spun doar că le sunt recunoscătoare celor care nu uită ca viața este (sau ar trebui să fie!) mai mult decât alergare, stres, încruntare… Că viața este, înainte de orice, emoție…

Din dragoste pentru frumos, am avut alături, un om special care face, din spatele obiectivului fotografic, radiografia 🙂 vieții. Mulțumesc pentru implicare și pentru culorile acestei primăveri, Sorin Bolog!

foto felicitare 1 foto felicitare 2 foto martisor 1 foto martisor 2 foto suport lumanare handmade 1 foto suport lumanare handmade 2

Aceste minuni au ajuns la noi într-o după amiază ploioasă, când frigul începea să intre în oase și mă îndoiam că va mai veni primăvara. Eram tare curioasă să văd, să gust și să ating mărțișoare mai altfel… Am zâmbit descoperindu-le și acum, vă trimit și vouă gânduri colorate, pline de raze de soare!

 

 

 

Pe mămica din spatele brandului Accesoriile Amaliei am cunoscut-o la o întâlnire nonformală, la grădinița lui Matei, anul trecut parcă. Am descoperit, dincolo de chipul zâmbitor și corpul mic la stat :), un om creativ, inovativ, care muncește și crede cu pasiune. Aici, doar o parte din lucrușoarele frumoase care îi ies din mâini.

foto accesoriile amaliei 1 foto accesoriile amaliei 2 foto accesoriile amaliei 3 foto cana personalizata 1 foto cana personalizata 2 foto accesoriile amaliei 4

 

Mă știți că sunt înnebunită după dulciuri, nu? Ei bine, când au ajuns la mine minunile dulci de la Talida Ursuț mi-a venit a plânge și a râde, în același timp. Ca în povești, cu un ochi râdeam… câtă atenție la detalii, câtă migală, ce miros îmbietor… și cu alt ochi plângeam…căci tare mă durea sufletul să le mănânc și să rămân fără ele! Am reușit să îmi revin, am trimis turta dulce la fotograf și am scăpat (deocamdată!) de dilema existențială.

foto turta dulce 1 foto turta dulce 2 foto turta dulce 3 foto turta dulce detaliu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În final, o să vă povestesc puțin despre vinovatul de serviciu pentru ideea postării cu produsele handmade. Astă iarnă, în prag de sărbători, mi-am pus în gând să dăruiesc oamenilor dragi, din familia extinsă, mici obiecte de suflet. Căutând variante care să îmi placă, să TRANSMITĂ și să încânte, am dat peste decorațiunile gândite și realizate de un domn foarte talentat . Dintr-o discuție privată cu fiica sa, am primit detalii și multe sugestii de cadouri care mai de care mai frumoase.

946154_10156422133200514_5195945149053634494_n 12507130_10156422133900514_3664771941432176041_n 12565585_10156422133850514_1245944548686717631_n12540918_10156422133185514_6545857713676618992_n 12592736_10156422134310514_6530461505240848042_n 12509152_10156422133205514_8799564799704814346_n

 

 

Timpul a trecut, viața mi-a scos în cale și alte persoane talentate, pe care mi-am dorit să le primesc aici. Am ales să îi promovez  în cadrul acestui mic proiect, tocmai pentru că personal, simt nevoia să scriu și citesc despre lucruri bune și frumoase.

Depinde de noi ce alegem să vedem, încotro ne îndreptăm privirea și, de multe ori, oamenii care ne încoanjoară pot să ne ridice sau să ne coboare…

 

Fie ca postarea mea, fie ca munca voastră, dragi oameni frumoși și fie ca frumosul din inimile v(n)oastre să iasă la suprafață!

Mulțumesc pentru implicare și spor la treabă!

Din dragoste pentru frumos, HAI PRIMĂVARĂ, hai!!!

 

Despre somn și cosleeping – variații pe aceeași temă

Mi-am tot propus să scriu despre obiceiurile de somn, despre ritualurile și multele modificări ce au avut loc la acest capitol în viața noastră. Din două motive – 1. pentru că sunt muuuuuuuuuuuuuuuulte mămici (și tătici, probabil, undeva în peisaj) exasperate de un anume ritual de somn al copilului din dotare care se întreabă în gând, apoi în fața prietenelor, apoi, mai vocal, pe grupuri de susținere sau în scrisori către „specialiști” CÂT MAI DUREAZĂ și 2. ca să nu uit eu (și implicit familia mea) ce drum lung am parcurs (pentru că DA, și eu am momente în care simt să nu mai rezist cu X situație de somn).

Bun! Dacă am clarificat scopul postării despre somn, să purcedem la derulat firul poveștii

Momentul O – Doi adulți și-o… pisică  Botez Mir 003

Odată, demult, am fost noi doi. Și pisica. Era defapt, un EL birmanez, dar din motive de ușurința a exprimării, vom păstra titulatura pisică. Era suficient loc pe canapeaua extensibilă pentru toți trei. Pisica avea când și când preferințe, dar locurile rămâneau oarecum aceleași. Burtica cu bebe nr. 1 a început să crească, la fel și numărul excursiilor nocturne la baie, așa că m-am mutat, pentru o vreme, la marginea patului. De unde îmi era mult mai ușor să mă rostogolesc jos, ca să fim înțeleși. 🙂

 

După câteva zile în care pisica a dormit cu domnul proaspăt tătic, am revenit și eu pe baricade aducând cu mine un pui de om. Urlător și, se pare, destul de indiferent la schimbarea zilei în noapte și invers. Pentru că jucam deja în deplasare (la mama! evident 🙂 ), am folosit recuzita din dotare – două paturi single și un coș de răchită arătos, cu drag cumpărat și amenajat pentru prințul moștenitor.

nani in cosulet

Maximul perioadei a fost și rămâne pentru eternitate noaptea în care la masa de ora 2-4, tati se împleticește artistic între cele două paturi single, încercând să înțeleagă de ce plânge copilul, de ce eu – tânara mamă convalescentă – cer insistent să îmi fie adus copilul să îl hrănesc și, cel mai important, DE UNDE ȘTIU CĂ PUIUL DE OM PLÂNGE. Acum râd, ai râs și tu, citind. Numai puiul de om știe însă de cât efort vocal a fost nevoie cu această fericită ocazie.

Odată ajunși acasă, 3 oameni (2 mai mari și unul mai foarte mic) și o pisică, ne-am reevaluat comportamentul de somn. De ce? Pentru că mi se părea pierdere de vreme să mă tot plimb cu copilul între coș și patul mare. Habar nu aveam pe atunci de cosleeping, de beneficiile lui și de alte asemenea. Dar am simțit, instinctiv, că locul puiului de om este lângă mama sa. Odată ce am descoperit cât de ușor se liniștea un pui de om în acest nou aranjament, am putut să ne bucurăm mai mult de somn bun, odihnitor, toți 3, pardon, 4. nani cu tati

Momentul T+1 – Cosleeping de voie 

Așa se face că ne-am bucurat unii de prezența altora și în patul mare. Mami și bebe dormeau mai mult și mai des. Tati doar câteodată. Vremea trecea, Făt Frumos creștea, patul nu-i mai ajungea. Încă de la început, locul lui a fost la mijlocul patului, având la dreapta pe mama și la stânga pe tata. Pe măsură ce forțele creșteau, a învățat să escaladeze pe câte una dintre laturi, ajungând până aproape de margine. Evident, se baricada portița de alunecare, se trăgea copilul de câte un picioruș dolofan înapoi în pat. Cândva, pe traseu, s-a cumpărat și una bucata pat de bebe (cadou de la bunicii paterni, de altfel) și s-a prelungit astfel câmpul de acțiune. Îmi amintesc zâmbind cum, după primele zile cu patul cel nou, lipit patului mare, asemănător unui pătuț special de cosleeping, încă mai căutai locul de la mijloc, la căldură, dintre mami și tati. Iar eu ajungeam, spre dimineață, să dorm cu jumate de corp în patul mic și alb, în timp ce tu îi dădeai trezirea omului muncii cu câte un călcâi strategic în obrazul plin de vise.

Când bebe numărul doi și-a făcut simțită prezența în burtică, a revenit în peisaj perna de alăptat, pe care am folosit-o, cu maxim succes, ca protecție de mâini și picioare în locuri sensibile. Ziua, fura pisica somn de voie încolăcită în pernă, seara cine apuca. nani 2 copii

La vremuri noi, obiceiuri noi de somn 🙂 Odată cu venirea în noua căsuță, pentru că tu erai deja mărișor și ne puteam înțelege, ai preferat, pentru o vreme și ghidat cu infinită dragoste de mine, să dormi în patul tău, dar dezlipit de patul mare. Stăteam lângă tine până adormeai, citeam povești, făceam conversație (mai mult sau mai puțin adormită) și apoi mă strecuram (vorba vine, că nu poți strecura decât ceva micuț 😛 ) în patul mare, lângă tati și/sau pisică.

Momentul T+2 – Somn de voie

Deși nu a trecut mult timp în care tu ai dormit separat de noi, părinții tăi, recunosc sincer că mi se făcea tare dor de tine! Da, erai aproape și până la plecarea mea la maternitate, nu a existat decât o noapte în care am stat departe unul de altul, parcă nu mai era la fel! Da, m-am bucurat să mă pot întinde în patul mare fără nici o grijă, dar mi-a fost bine și cu tine în coasta mea!

Cât eu am fost plecată să îl aduc pe fratele tău pe lume, tu, primul meu născut, ai rămas cu tati și cu bunicii. Știu că ai fost iubit, drăgălit și mereu în centrul atenției lor, dar mie mi-ai lipsit. Atât de tare încât am resimțit amalgamul de emoții inerente de altfel, post naștere, cu mult mai mult decât la propria ta venire pe lume. Poate pentru că nu te-am putut vedea deloc în timpul acesta… Poate pentru că îl priveam pe puiul mic, liniștit, dulce și alb, și mă duceam în timp înapoi, când tu erai doar un pui de om. Poate așa e normal să fie…o mamă cu mai mulți pui nu e completă decât avându-i pe toți alături.

Momentul T+3 – Fiecare cu locul și partenerul de somn

Odată cu venirea noului membru în familie, un nou ritual de somn s-a instaurat. După poveste, drăgălit și învelit de noapte bună, tati adoarme copilul mare și mami pe cel mic. Fiecare echipă doarme în camera ei. Am hotărât astfel pentru ca plânsul celui mic să nu îți deranjeze ție somnul. Zis și făcut. După vreo 3 săptâmâni, iarăși am schimbat ritualul. Pentru că tu, pui de om, deși ai (deja!) 2,5 ani, vrei să dormi cu mami. Așa că mami a ajuns să doarmă cu doi copilași – unul mai mișcăreț, altul mai puțin (încă). Plânsul lui bebe mic nu pare să te deranjeze, mami are câte o mână și jumătate de corp gata să alin(t)e pe fiecare dintre cele două minuni. După încă vreo săptămână, și tati renunță la porția de somn liniștit din camera băieților și vine în patul nostru mare-mare, numai bun să cuprindă toată iubirea și tot frumosul din lume.

Am rearanjat camera 🙂 Patul mare și patul mic au redevenit prieteni. Noi ne-am hotărât, încă o dată, să nu grăbim ritualul de somn. Încă o dată, mi-am propus să am încredere în voi, copiii mei, că îmi veți arăta cum este potrivit să creștem împreună și cum să ne bucurăm, alături, de toate clipele frumoase.

nani de voie

Momentul T+4 – Eu dorm cu bradul

Nu mai făceam nici un plan. Am decis să îți las ție frâiele, când vei fi pregătit să dormi în patul de copil mare, în camera băieților, o vei face. Mă bucuram de mirosul de copil dormind, visând. De pielea fină și de mânuțele căutându-mă prin așternut. De înghiontelile pline de zâmbet și de râsul din vis. Era bine. Cred că aș fi putut dormi și într-un deget, câteodată. Și a venit momentul împodobirii bradului. Și seara, tu, pui de om (3 ani și 10 luni) ai hotărât să dormi cu bradul. În camera băieților. Aproape că nu-mi venea să cred. Nici nu știam sigur dacă să mă bucur sau nu. Te-am lăsat să alegi tu. Și iată, clipa a venit.

Ai primit poveste de noapte bună, ai primit asigurarea că mama va veni dacă vei avea nevoie de ea. Și mama a venit, în primele 3-4 seri, de câte 3 ori. Adormeam cu tine și mă trezeam când eram solicitată dincolo, de fratele tău mai mic (1 an și 6 luni). Și iată că a trecut aproape o lună de când dormi separat de noi.

Au urmat câteva zile în care ai dormit iar lângă mine. În sufletul meu, cum ne place nouă să spunem. Și a fost exact așa cum îmi aminteam.

Aseară, iar ai cerut să dormi în camera ta. Probabil, cumva, se apropie momentul în care vei dormi tot mai des dincolo. Și e bine. Ți-e bine să fii tu stăpânul acestei decizii.

Glumeam spunând că o să dormi în patul nostru până pleci la facultate 🙂 Știam că nu va fi așa.

Deci, dragi părinți care vă întrebați, cât mai durează…. Există un final. Vă spun și eu, și povestea noastră. Vă poate spune fiul meu care a adormit până la 20 de luni aproape exclusiv la sân (și DA, eu m-am întors la muncă la 10 luni împlinite ale puiului), care a dormit până la 2 ani și ceva plimbat în brațe (atât la somnul de prânz, cât și la cel de seară), care a dormit cu părinții până la aproape 4 ani și apoi a început să CEARĂ singur, DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ, să doarmă singur sau să rămână peste noapte la bunici, fără noi, părinții lui.

Cred cu tărie că fiecare etapă este unică. Încă o dată spun, clipele trec atât de repede, copiii se fac atât de repede mari, se transformă… și noi rămânem în urmă, cu gustul dulce al secundelor ce s-au dus. Sau cu gustul amar al regretelor că nu ne-am bucurat destul, că nu ne-am ascultat mai des și mai mult sufletul și copilul. Că nu ne-am bucurat mai mult, mai adevărat de aniii aceia frumoși, fără griji majore, fără probleme de viață.

Tu ce alegi? Să zâmbești amintirii sau să te încrunți regretului?

 

Poveste cu gust de iubire – Recenzie

Acum doi ani, în prejma Sărbătorilor de Iarnă, am primit un dar neașteptat – două romane de dragoste, în limba engleză. Deși la momentul respectiv am mulțumit scumpei prietene care mi le-a dăruit, le-am ascuns repede de mânuțele distrugătoare ale copiilor și am uitat de ele.

Așa au trecut sărbătorile și eu nu m-am mai apropiat de cărțile cu gust de iubire. M-am luat cu alte activități, am amergat după copii, am tăiat moț de Petru mic, am ales grădiniță, am gustat vara cu doi copii mici și mi-am cam descărcat bateriile. De iubire… De răbdare… De romantism… Și totuși, cumva, ascunse în biblioteca mea, cele două cărți mă tot chemau. Periodic, le scoteam, le mângâiam coperțile colorate, le întorceam pe toate părțile și nu mă hotăram să mă apuc de citit.

Perioada sărbătorilor de iarnă din anul trecut însă, m-am învrednicit să aleg una dintre ele. Christmas Whishes este o carte scrisă de Debbie Macomber ( New York Times Bestselling Author). Cuprinde două povestiri (sau mini romane) pline de iubire frumoasă, puternică, din aceea care te faci să simți fluturi în stomac, să te opui și să te lași….:)

Așa cum ni se promite încă de pe copertă, aceste două povești clasice – Christmas Letters și Rainy Day Kisses – au miraculoasa putere de a încălzi inimile, atât în perioada Crăciunului, cât și în restul timpului. Eroinele poveștilor sunt femei puternice, hotărâte să obțină succesul și să fie mereu la cârma propriei vieți. Și totuși, o picătură de iubire – de tandră, furtunoasă, tumultoasă, plină iubire – le poate da toate planurile peste cap.

Personal, nu am apreciat niciodată cu adevărat telenovelele braziliene, preferând, mai degrabă, lectura unui roman polițist sau, mai nou, a unor cărți de parenting, dar, se pare, viața are propria sa părere despre ceea ce contează cu adevărat. 🙂

Citind aceste pagini, mi-am evaluat mult propria poveste de iubire. Respirând aerul poveștilor, mi-am adus aminte de primele întâlniri, de prima îmbrățișare, de primul sărut. Am închis ochiii și mi-am permis să mă întorc în timp, la începuturi. Am descoperit că, deși iubirea pare să nu ardă mereu cu aceeași intensitate, Omul care îți este sortit va găsi întotdeauna (dacă își dorește acest lucru!) modalități prin care să te facă să păstrezi sclipirea din priviri.

Lectura mi-a dat curajul, impulsul necesar să redescopăr că, dincolo de statutul de părinți a copiiilor, rămânem NOI. Un EL și o EA care s-au ales, care continuă să se aleagă cu fiecare pas pe care îl fac împreună. Nu-mi plac scandalurile mondene unde rufele mai mult sau mai puțin murdare se spală în public, dar văzând tot tamtam-ul făcut în jurul unor asemenea povești, nu pot să nu mă întreb: Și unde mai e IUBIRE?

valuri furioase

Poate nici voi nu vă uitați la romanțatele povești mediatice. Sau poate da, și vă întrebați, la rândul vostru, care e rostul unor legături pe/de hârtie. Poate că o astfel de carte ca cea pe care v-o recomand azi sau cele scrise de frumoasa și curajoasa Antonia vor putea fi puncte de plecare. Poate așa vom avea, cu toții, exemple de referință a ceea ce este și înseamnă o poveste de iubire.

Îmi și vă doresc privire senină, fluturi în stomac și cântec de iubire!

 

O prințesă… urbană + Lansare la Piatra Neamț

Despre Ioana sau prințesa urbană cum e posibil să o știți de pe blogul ei, am aflat acum mai multă vreme. Cumva, în spațiul acesta virtual atât de plin de diverse informații, mai mult sau mai puțin comerciale și fățuite anume pentru a atrage, ceea ce scria ea mi s-a părut MAI ALTFEL. Mi-a plăcut această denumire pe care și-a luat-o, de prințesă urbană și m-a intrigat modul realist, amuzant de a (de)scrie, de a povesti. Mi-a plăcut că am reușit, de-a lungul vremii, să o cunosc, puțin câte puțin, așa cum am descoperit-o și la lansarea de la Piatra Neamț. Așa cum sunt sigură că vor dezvălui și fotografiile oficiale ale evenimentului, Ioana a arătat ca o adevărată prințesă… urbană, evident, grație ținutei de la Contesse Line.

2015-12-30_11-01-06_905 2015-12-30_10-25-03_675

Dincolo de asta, îi mulțumesc Ioanei, prințesa urbană de București via Piatra Neamț pentru timpul acordat interviului meu. 🙂

 

Cine este Prințesa Urbană, dincolo de cartea de vizită oficială?

Prințesa urbană e numele unui blog despre familie, viata și iubire. O vreme, Prințesa Urbană am fost eu, acum însă am crescut, Prințesa a rămas o parte din mine, multă lume îmi spune în continuare așa, „Hei, ce faci, Prințesă”, eu însă simt că acum sunt mai mult. O vreme am fost Prințesa Urbană, acum sunt autoarea blogului printesaurbana.ro. Sunt un om trecut prin multe (în special bune, dar și vreo câteva rele), mamă a doi copii simpatici, soția unui om enervant de isteț, mai sunt jurnalistă de profesie, scriitoare în timpul meu liber, mare iubitoare de oameni, cărți și, ocazional, rom. 😛

Cum era Ioana copil? Cum sunt copiii tăi, acum?

Nu prea mai țin minte cum eram când eram copil. Îmi aduc aminte că pentru mine era extrem de important să-mi mulțumesc părinții, care îmi cereau mereu să fiu ascultătoare și să iau note mari. Petreceam mult timp pe-afară, alergând. Aveam foarte mulți prieteni și nu-mi plăcea deloc să citesc. Copiii mei sunt mici, adorabili, enervant de isteți (știm noi cu cine seamănă), foarte prezenți.

Unde erai acum 5 ani? Ce făceai?

Acum cinci ani trăiam într-o mansardă luminoasă cu omul meu, teribil de fericită și de încântată de viitorul nostru împreună, oricum ar fi arătat el. Eram redactor șef la o revistă de timp liber. Vedeam toate filmele în avanpremieră, recenzam restaurante și ceainării, făceam poze prin oraș, luam interviuri actorilor. Aveam o viață genială! Totuși, asta de acum, când schimb 7 scutece pe zi și suflu două năsucuri mucoase la foc automat, e mult,mult mai mișto!

Unde te vezi peste 7 ani? Cu cine?

Ooo, nu știu unde, dar știu cu siguranță cu cine! Păi, suntem eu, omul meu, copilașii, pisica și mama. Nu știu ce facem, dar ne distrăm și ne tot strângem în brațe! Apoi eu povestesc despre asta pe blog și uite-așa se generează o super energie pozitivă!

Cea mai frumoasă lecție pe care ți-ai însușit-o de când ești părinte?

Că ACUM și AICI se întâmplă cele mai extraordinare lucruri.

Care sunt proiectele la care muncești acum?

Ooo, multe. Lansări de carte în toată țara și câteva și în străinătate, multe proiecte sociale și umanitare pe blog, întâlniri dese cu cititoarele din București și provincie pentru a le prezenta experți în metode blânde de creștere a copiilor.

Te-ai gândit vreodată să emigrezi? De ce da/nu? Dacă da, unde?

Mă gândesc să emigrez cel puțin o dată pe zi, dacă nu chiar mai des. Când mă enervez în trafic, la coadă la Poștă, când calc într-un caca de cățel pe trotuar, când țipă la mine cineva care nu ar trebui să țipe la mine. Aș pleca într-o țară caldă, cu oameni cu sânge cald, Portugalia, Spania… Deocamdată însă, prea mi-e drag de oamenii mei de aici să pot pleca.

De unde îți umpli tu rezervorul afecțiunii? Dar cel de informație și spirit ludic?

Copiii îmi dau toată puterea și energia, amândoi mă strâng în brațe, mă cheamă mereu, cea mare îmi spune mereu că mă iubește, soțul meu e stâlpul meu, ancora mea în realitate când mă ia entuziasmul pe sus. Informațiile mi le iau de pe internet, sunt abonată la tot felul de bloguri din afară. De jucat mă joc cel mai adesea în capul meu, dar și cu copiii, cu care stau de dimineață până seara, și cum ei nu fac altceva decât să se joace, și eu fac la fel, ca tare-mi mai place.

Care este cel mai mare „sacrificiu” pe care l-ai făcut, ca mamă?

Nu am făcut sacrificii. Tot ce fac cu și pentru copii am făcut cu drag, pentru că vreau și pentru că îmi place. Îmi pare rău după somnul bun de noapte, dar revine el cândva, nu-i panică. 🙂

Câteva cuvinte de final pentru mine și cei care citesc blogul meu…

Oameni dragi ai Irinei, să vă bucurați de vorbele ei frumoase, că nu-i ușor să scrii des, util și frumos pentru multă lume! Și nu uitați : AICI și ACUM se întâmplă cele mai frumoase lucruri!

Dacă sunteți curioși să citiți prima carte a prințesei urbane, o găsiți la Editura Univers (un cupon de reducere poate fi găsit pe blogul Ioanei, în partea dreaptă), dar și online pe elefant.ro (cu reducere de 40% în prezent) sau libris.ro . Există varianta tipărită sau dacă preferați, varianta e-book (epub/kindle), așa cum a ajuns la mine cartea (mulțumesc, Elena!)

Pentru că, după multă vreme, am terminat de citit întreaga carte, vă las cu un mic exemplu de înțelepciune (a se citi combinație perfectă de umor, emoție și realitate) by prințesa urbană, Ioana:

Familia există când oamenii din ea se cunosc bine toți  cu fiecare, râd și plâng împreună, se joacă și cresc cot la cot…                                       O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă – Ioana Chicet-Macoveiciuc

Lansarea de la Piatra Neamț a avut ca loc de desfășurare Central Plaza Hotel unde ne-am bucurat de emoții, de zâmbete, de candoarea copiilor și de dulcele bun, sănătos și arătos de la Rawissant. Eu am reușit să mă bucur de atmosferă fără să alerg după copii, am făcut poze cu Ioana și am revăzut oameni dragi, care s-au strâns să o cunoască, îmbrățișeze și încurajeze pe Ioana. Mi-a fost drag să particip la eveniment și sunt mândră de toate inițiativele Antoanelei Iftode (de la Centrul Educațional Antonia care ne-a răsfățat anul acesta și cu prezența Otiliei Mantelers).

Rawissant

Sunt sigură că sunt în asentimentul tuturor când spun că ne-ar plăcea mai multe astfel de evenimente la noi în oraș!

Cea nai elocventă descriere a acestei cărți aparține chiar Ioanei, prințesa urbană, și vă invit să citiți cu sufletul, cu mintea și cu ochii larg deschiși:

 

Cartea asta e despre drumul unui om oarecare (eu) nici mai frumos, nici mai deștept, nici mai talentat ca alții, care-a trecut prin rele și prin bune, ca toși oamenii, și care crede că povestind despre el poate schimba lucruri în alții. (…) Am scris-o ca pe o îmbrățișare pentru toți cei care o vor ține vreodată în mână. Lor vreau să le spun încă o dată că știu. Știu că  uneori e insuportabil de frumos, alteori e insuportabil de greu, că uneori ai vrea să mori ca să nu mai doară, că alteori ai face orice ca să supraviețuiești. O să treacă răul, o să vină mai bine, care va trece și el,  o să vină apoi perfectul, care va trece și iar va fi rău. Ni se întâmplă tuturor, indiferent de vârstă, salariu sau oraș natal. Și tocmai asta e partea cea mai frumoasă: că nu știm ce urmează, dar rămânem să dansăm împreună  separat prin Univers. Ce bine că  (…) nu există om trist, fericit, bolnav sau singur să nu se bucure de o îmbrățișare din aceea strânsă, cu ochii închiși, cu zâmbet ascuns ăn umărul celuilalt, cu inimi care ascultă și se înțeleg, chiar și numai pentru trei secunde.