Poveste cu gust de iubire – Recenzie

Acum doi ani, în prejma Sărbătorilor de Iarnă, am primit un dar neașteptat – două romane de dragoste, în limba engleză. Deși la momentul respectiv am mulțumit scumpei prietene care mi le-a dăruit, le-am ascuns repede de mânuțele distrugătoare ale copiilor și am uitat de ele.

Așa au trecut sărbătorile și eu nu m-am mai apropiat de cărțile cu gust de iubire. M-am luat cu alte activități, am amergat după copii, am tăiat moț de Petru mic, am ales grădiniță, am gustat vara cu doi copii mici și mi-am cam descărcat bateriile. De iubire… De răbdare… De romantism… Și totuși, cumva, ascunse în biblioteca mea, cele două cărți mă tot chemau. Periodic, le scoteam, le mângâiam coperțile colorate, le întorceam pe toate părțile și nu mă hotăram să mă apuc de citit.

Perioada sărbătorilor de iarnă din anul trecut însă, m-am învrednicit să aleg una dintre ele. Christmas Whishes este o carte scrisă de Debbie Macomber ( New York Times Bestselling Author). Cuprinde două povestiri (sau mini romane) pline de iubire frumoasă, puternică, din aceea care te faci să simți fluturi în stomac, să te opui și să te lași….:)

Așa cum ni se promite încă de pe copertă, aceste două povești clasice – Christmas Letters și Rainy Day Kisses – au miraculoasa putere de a încălzi inimile, atât în perioada Crăciunului, cât și în restul timpului. Eroinele poveștilor sunt femei puternice, hotărâte să obțină succesul și să fie mereu la cârma propriei vieți. Și totuși, o picătură de iubire – de tandră, furtunoasă, tumultoasă, plină iubire – le poate da toate planurile peste cap.

Personal, nu am apreciat niciodată cu adevărat telenovelele braziliene, preferând, mai degrabă, lectura unui roman polițist sau, mai nou, a unor cărți de parenting, dar, se pare, viața are propria sa părere despre ceea ce contează cu adevărat. 🙂

Citind aceste pagini, mi-am evaluat mult propria poveste de iubire. Respirând aerul poveștilor, mi-am adus aminte de primele întâlniri, de prima îmbrățișare, de primul sărut. Am închis ochiii și mi-am permis să mă întorc în timp, la începuturi. Am descoperit că, deși iubirea pare să nu ardă mereu cu aceeași intensitate, Omul care îți este sortit va găsi întotdeauna (dacă își dorește acest lucru!) modalități prin care să te facă să păstrezi sclipirea din priviri.

Lectura mi-a dat curajul, impulsul necesar să redescopăr că, dincolo de statutul de părinți a copiiilor, rămânem NOI. Un EL și o EA care s-au ales, care continuă să se aleagă cu fiecare pas pe care îl fac împreună. Nu-mi plac scandalurile mondene unde rufele mai mult sau mai puțin murdare se spală în public, dar văzând tot tamtam-ul făcut în jurul unor asemenea povești, nu pot să nu mă întreb: Și unde mai e IUBIRE?

valuri furioase

Poate nici voi nu vă uitați la romanțatele povești mediatice. Sau poate da, și vă întrebați, la rândul vostru, care e rostul unor legături pe/de hârtie. Poate că o astfel de carte ca cea pe care v-o recomand azi sau cele scrise de frumoasa și curajoasa Antonia vor putea fi puncte de plecare. Poate așa vom avea, cu toții, exemple de referință a ceea ce este și înseamnă o poveste de iubire.

Îmi și vă doresc privire senină, fluturi în stomac și cântec de iubire!

 

O prințesă… urbană + Lansare la Piatra Neamț

Despre Ioana sau prințesa urbană cum e posibil să o știți de pe blogul ei, am aflat acum mai multă vreme. Cumva, în spațiul acesta virtual atât de plin de diverse informații, mai mult sau mai puțin comerciale și fățuite anume pentru a atrage, ceea ce scria ea mi s-a părut MAI ALTFEL. Mi-a plăcut această denumire pe care și-a luat-o, de prințesă urbană și m-a intrigat modul realist, amuzant de a (de)scrie, de a povesti. Mi-a plăcut că am reușit, de-a lungul vremii, să o cunosc, puțin câte puțin, așa cum am descoperit-o și la lansarea de la Piatra Neamț. Așa cum sunt sigură că vor dezvălui și fotografiile oficiale ale evenimentului, Ioana a arătat ca o adevărată prințesă… urbană, evident, grație ținutei de la Contesse Line.

2015-12-30_11-01-06_905 2015-12-30_10-25-03_675

Dincolo de asta, îi mulțumesc Ioanei, prințesa urbană de București via Piatra Neamț pentru timpul acordat interviului meu. 🙂

 

Cine este Prințesa Urbană, dincolo de cartea de vizită oficială?

Prințesa urbană e numele unui blog despre familie, viata și iubire. O vreme, Prințesa Urbană am fost eu, acum însă am crescut, Prințesa a rămas o parte din mine, multă lume îmi spune în continuare așa, „Hei, ce faci, Prințesă”, eu însă simt că acum sunt mai mult. O vreme am fost Prințesa Urbană, acum sunt autoarea blogului printesaurbana.ro. Sunt un om trecut prin multe (în special bune, dar și vreo câteva rele), mamă a doi copii simpatici, soția unui om enervant de isteț, mai sunt jurnalistă de profesie, scriitoare în timpul meu liber, mare iubitoare de oameni, cărți și, ocazional, rom. 😛

Cum era Ioana copil? Cum sunt copiii tăi, acum?

Nu prea mai țin minte cum eram când eram copil. Îmi aduc aminte că pentru mine era extrem de important să-mi mulțumesc părinții, care îmi cereau mereu să fiu ascultătoare și să iau note mari. Petreceam mult timp pe-afară, alergând. Aveam foarte mulți prieteni și nu-mi plăcea deloc să citesc. Copiii mei sunt mici, adorabili, enervant de isteți (știm noi cu cine seamănă), foarte prezenți.

Unde erai acum 5 ani? Ce făceai?

Acum cinci ani trăiam într-o mansardă luminoasă cu omul meu, teribil de fericită și de încântată de viitorul nostru împreună, oricum ar fi arătat el. Eram redactor șef la o revistă de timp liber. Vedeam toate filmele în avanpremieră, recenzam restaurante și ceainării, făceam poze prin oraș, luam interviuri actorilor. Aveam o viață genială! Totuși, asta de acum, când schimb 7 scutece pe zi și suflu două năsucuri mucoase la foc automat, e mult,mult mai mișto!

Unde te vezi peste 7 ani? Cu cine?

Ooo, nu știu unde, dar știu cu siguranță cu cine! Păi, suntem eu, omul meu, copilașii, pisica și mama. Nu știu ce facem, dar ne distrăm și ne tot strângem în brațe! Apoi eu povestesc despre asta pe blog și uite-așa se generează o super energie pozitivă!

Cea mai frumoasă lecție pe care ți-ai însușit-o de când ești părinte?

Că ACUM și AICI se întâmplă cele mai extraordinare lucruri.

Care sunt proiectele la care muncești acum?

Ooo, multe. Lansări de carte în toată țara și câteva și în străinătate, multe proiecte sociale și umanitare pe blog, întâlniri dese cu cititoarele din București și provincie pentru a le prezenta experți în metode blânde de creștere a copiilor.

Te-ai gândit vreodată să emigrezi? De ce da/nu? Dacă da, unde?

Mă gândesc să emigrez cel puțin o dată pe zi, dacă nu chiar mai des. Când mă enervez în trafic, la coadă la Poștă, când calc într-un caca de cățel pe trotuar, când țipă la mine cineva care nu ar trebui să țipe la mine. Aș pleca într-o țară caldă, cu oameni cu sânge cald, Portugalia, Spania… Deocamdată însă, prea mi-e drag de oamenii mei de aici să pot pleca.

De unde îți umpli tu rezervorul afecțiunii? Dar cel de informație și spirit ludic?

Copiii îmi dau toată puterea și energia, amândoi mă strâng în brațe, mă cheamă mereu, cea mare îmi spune mereu că mă iubește, soțul meu e stâlpul meu, ancora mea în realitate când mă ia entuziasmul pe sus. Informațiile mi le iau de pe internet, sunt abonată la tot felul de bloguri din afară. De jucat mă joc cel mai adesea în capul meu, dar și cu copiii, cu care stau de dimineață până seara, și cum ei nu fac altceva decât să se joace, și eu fac la fel, ca tare-mi mai place.

Care este cel mai mare „sacrificiu” pe care l-ai făcut, ca mamă?

Nu am făcut sacrificii. Tot ce fac cu și pentru copii am făcut cu drag, pentru că vreau și pentru că îmi place. Îmi pare rău după somnul bun de noapte, dar revine el cândva, nu-i panică. 🙂

Câteva cuvinte de final pentru mine și cei care citesc blogul meu…

Oameni dragi ai Irinei, să vă bucurați de vorbele ei frumoase, că nu-i ușor să scrii des, util și frumos pentru multă lume! Și nu uitați : AICI și ACUM se întâmplă cele mai frumoase lucruri!

Dacă sunteți curioși să citiți prima carte a prințesei urbane, o găsiți la Editura Univers (un cupon de reducere poate fi găsit pe blogul Ioanei, în partea dreaptă), dar și online pe elefant.ro (cu reducere de 40% în prezent) sau libris.ro . Există varianta tipărită sau dacă preferați, varianta e-book (epub/kindle), așa cum a ajuns la mine cartea (mulțumesc, Elena!)

Pentru că, după multă vreme, am terminat de citit întreaga carte, vă las cu un mic exemplu de înțelepciune (a se citi combinație perfectă de umor, emoție și realitate) by prințesa urbană, Ioana:

Familia există când oamenii din ea se cunosc bine toți  cu fiecare, râd și plâng împreună, se joacă și cresc cot la cot…                                       O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă – Ioana Chicet-Macoveiciuc

Lansarea de la Piatra Neamț a avut ca loc de desfășurare Central Plaza Hotel unde ne-am bucurat de emoții, de zâmbete, de candoarea copiilor și de dulcele bun, sănătos și arătos de la Rawissant. Eu am reușit să mă bucur de atmosferă fără să alerg după copii, am făcut poze cu Ioana și am revăzut oameni dragi, care s-au strâns să o cunoască, îmbrățișeze și încurajeze pe Ioana. Mi-a fost drag să particip la eveniment și sunt mândră de toate inițiativele Antoanelei Iftode (de la Centrul Educațional Antonia care ne-a răsfățat anul acesta și cu prezența Otiliei Mantelers).

Rawissant

Sunt sigură că sunt în asentimentul tuturor când spun că ne-ar plăcea mai multe astfel de evenimente la noi în oraș!

Cea nai elocventă descriere a acestei cărți aparține chiar Ioanei, prințesa urbană, și vă invit să citiți cu sufletul, cu mintea și cu ochii larg deschiși:

 

Cartea asta e despre drumul unui om oarecare (eu) nici mai frumos, nici mai deștept, nici mai talentat ca alții, care-a trecut prin rele și prin bune, ca toși oamenii, și care crede că povestind despre el poate schimba lucruri în alții. (…) Am scris-o ca pe o îmbrățișare pentru toți cei care o vor ține vreodată în mână. Lor vreau să le spun încă o dată că știu. Știu că  uneori e insuportabil de frumos, alteori e insuportabil de greu, că uneori ai vrea să mori ca să nu mai doară, că alteori ai face orice ca să supraviețuiești. O să treacă răul, o să vină mai bine, care va trece și el,  o să vină apoi perfectul, care va trece și iar va fi rău. Ni se întâmplă tuturor, indiferent de vârstă, salariu sau oraș natal. Și tocmai asta e partea cea mai frumoasă: că nu știm ce urmează, dar rămânem să dansăm împreună  separat prin Univers. Ce bine că  (…) nu există om trist, fericit, bolnav sau singur să nu se bucure de o îmbrățișare din aceea strânsă, cu ochii închiși, cu zâmbet ascuns ăn umărul celuilalt, cu inimi care ascultă și se înțeleg, chiar și numai pentru trei secunde.

Iubirea, ca formă de sclavie – Recenzie

Deși mă lupt cu timpul să citesc, nu am mai reușit de mult să postez o nouă recenzie. Poate am mai spus, dar pentru mine, pe lângă scris, cititul este o condiție esențială a sănătății mintale. Și eu țin la a mea 🙂

Așa că, îmi fac timp să citesc. Mă ascund la baie, dacă e nevoie, câte 10-15 minute sau închid ușa la bucătărie cât aștept să fie gata mâncarea. Mămicile știu de ce e nevoie de astfel de șiretlicuri.

Astăzi, despre o carte pe care îmi doream de multă vreme să o citesc. Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marquez. Nu mai știu exact de unde am aflat de ea, dar am profitat de reducerile librăriei Humanitas și mi-am cumpărat-o. Da, eu mi-am făcut mie un cadou. Evident, abia așteptam să ajung acasă cu cărțile – pentru că am plecat cu câteva daruri pentru oameni dragi, care, sper eu, să îi bucure – și să încep călătoria mea.

Ultima carte a aceluiași autor care mi-a picat în mână (acum două mii de ani!) a fost Un veac de singurătate și nu-mi amintesc decât senzația, pe care am retrăit-o și acum, că … cade greu la stomac. Poate pentru că începutul e presărat de descrieri în cele mai mici amănunte, care, pentru mine, nu sunt dintre cele mai atrăgătoare. Dar, dacă am fost curajoasă și mi-am insușit, cel puțin pentru moment, lecția răbdării și am continuat, vreau să strig în gura mare cât de tare a reușit să mă prindă cartea asta.

Să fie clar…Nu renunț la cărțile de parenting (am promis recenzii după Dr. Laura Markham și nu uit !), dar în intervalul dcât sedimentez ideile de acolo merge și o altă lectură, de altă natură, nu?

Iubirea… poate fi ea o formă de sclavie? Dacă judecăm după trăirile personajelor din carte, Fermina Daza și Florentino Ariza, cu certitudine, DA. Nu vreau să vă divulg prea multe despre intrigă, dar o sa las aici, ca unealtă de atragere a potențialilor cititori, câteva citate, care mie mi-au plăcut, în mode deosebit.

În societate ajunsese să fie cea mai iubită, cea mai răsfățată, și tocmai de aceea, cea mai temută de toți, dar nicăieri nu i se pretindea mai mult și nu i se ierta mai puțin ca în propria gospodărie.Avea senzația că trăia o viață de împrumut: domnea ca o suverană absolută peste un vast imperiu al fericirii clădit de soțul ei, dar numai pentru el. Era conștientă că o iubea mai presus de orice, mai mult decât pe oricine altcineva, dar numai pentru el: o roabă supusă bunului său plac.

Poate părea cel puțin ciudat o astfel de idee despre iubire, acest secol în care femeile poartă pantaloni și par a decide atât de multe, atât în familie, cât și în politică, media, cultură, medicină, etc.

Și totuși… Iubirea are așa un fel al ei de-a complica și modifica lucrurile. Dincolo de latura senzuală a iubirii, dincolo de cât dă și cât cere fiecare, pare că mai mereu, femeia se pierde mai mult în iubire. Se oferă mai întreagă, se cenzurează mai des și cu mai multă putere. Cu siguranță, există și cazuri în care iubirea lui arde totul în jur, e atât de mare și de rotundă încât sparge orice limite și bariere, ține de cald și de foame și …. hrănește sufletele ca nici o altă hrană. Căci iubirea e hrană vie.

Cu toate acestea, pierdute printre noi, sunt sigură că există încă femei care percep iubirea ca pe o formă de supunere, ca pe o formă de a renunța – din păcate, aproape exclusiv – la ceea ce sunt și își doresc. Toate pentru calmul și bunăstarea familiei. Pentru creșterea și educarea copiilor. Pentru ca, în lume, EL să strălucească, mare și puternic.

Mi-a plăcut să citesc această carte – Dragoste în vremea holerei – și am descoperit cât de mult poți schimba sufletul și viața unui om. Cât de mult și de departe poți ajunge doar trăind cu și pentru iubirea ta, fie ea chiar o formă sublimă de sclavie.

O carte care nu este doar despre iubire, cât despre oamenii care iubesc. Despre oamenii care se (pre)fac în iubire și despre cei care se complac în neiubire. O carte cu multe pagini, cu puțin dialog, dar cu multă emoție și multă substanță.

O carte care mi-a fost călăuză într-o perioadă zbuciumată, plină de rugăciune și gânduri curate către cei aflați în nevoie. O carte care mi-a vorbit oameni și timp, despre iubirea ca formă de sclavie de-a lungul anilor, despre încredere și răbdare.

O carte căreia vă invit să îi dați o șansă, chiar dacă poate speria prin dimensiune, inițial…

PS – Domnul soț spune că a văzut filmul, eu nu știu sigur dacă e în regulă să amestec percepția mea de acum, după citirea cărții cu cea a unui regizor în ecranizarea acestei cărți. Dacă sunt printre voi persoane care au văzut filmul, m-aș bucura să-mi scrieți cum vi s-a părut 🙂

Emoții generoase

Și vin emoții peste mine

Și vindec răni. Și uit trădări

Și știu că mâine voi fi bine

Găsindu-mă în toate cele 4 zări.

 

E greu să fiu mereu la datorie,

E mult pentru un om atât de mic

Dar vestea bună e că, DIN BUCURIE

Și DRAGOSTE poți face totul, din nimic.

 

Și câteodată, copleșiți, sub grea povară,

Cu toții, mici sau mari, ne îndoim

Și capete plecăm încet, în fapt de seară,

Doar ca apoi, zâmbind, să RE-pornim.

 

E timp să râzi, e timp să plâng

Și câteodată, e timpul potrivit ca să-nțeleg

Că lupta e făcută doar s-ajung

La capăt, pentru a spune numai CRED.

 

Și poate adevărul nu-i doar unul

Și nu-i dreptatea de partea ta, mereu.

De-acum, puternic, să-ți continui drumul

Și nu uita să-l regăsești frumos pe EU.

 

 

Cu emoție și drag infinit, am scris aceste versuri în timp ce mestecam, în tihnă și pe îndelete, toate cele 4 conferințe susținute de dr. Laura Markham.

Copilului meu

Miez de soare și lumină,

Boț de carne, plin de zâmbet

Când mă prinzi, zâmbind, de mână

Mor și-nvii, într-o secundă, ca de trăsnet.

 

Te-am chemat în gând, o vreme,

Mi-ai venit în vis, copile

Și cu fluturat de-aripi, am uitat A MĂ TEME

Mi-ai dat, viață, înmiit.

 

Drag și dor și greu și bine

Pentru toate ți-mulțumesc,

Să-mi crești vesel, tu, copile!

 

lui M. și P.

 

PS – Așa a început scrisul pentru mine, cu versuri. În ultima vreme, mi-am propus însă să las și astfel de gânduri aici. Copilului meu. Fiecăruia dintre ei și amândurora împreună. Cândva, dacă vor vrea să citeasă, dacă vor fi curioși, vor avea vreme și răbdare, să știe. Să vadă negru pe alb.

10 ani cu Acelaşi

Da, va fi o postare cu şi despre dragoste. Fără legătură neapărat cu inimioare roşii, petale de trandafir şi Sfântul Valentin!Sâc!:P
Spuneam că februarie e plin de aniversări pentru noi, iată ca prima dintre ele a venit!

Au trecut (deja?) 10 ani de când te-am cunoscut. De când ai devenit parte a vieţii mele… Privesc în urmă şi îmi apar în gând atât de multe clipe! Frumoase, pline de umor, dar şi triste, care ne-au marcat pe amândoi. Toate le sărbătoresc azi, pentru că făra ele nu aş putea să spun: da, suntem împreuna de 10 ani!!! Da, iubirea s-a transformat poate, dar e încă acolo. Dacă ţi-ar fi spus cineva, atunci, ai fi crezut? :))

Ai devenit mai mult decât erai, eu m-am schimbat poate, dar îmi place să cred că nu a trecut degeaba timpul peste noi. Îmi place să cred că ne-am împlinit, fiecare dintre noi şi că împreună, suntem familia unde regăsim mereu liniştea, pacea, echilibrul. Că am îmbătrânit frumos (mai mult tu!) şi ne-am maturizat deştept (mai mult eu)!

Sunt pe lume multe cuvinte pe care mi-aş dori (uneori) să mi le spui, dar mai presus de ele, e liniştea cu care mă faci să mă adun când speranţele mele sunt ţăndări, e umorul care mă scoate (din sărite!) din furtunile de-o clipă, e încrederea că împreună vom trece ŞI pe asta, şi peste ORICE ar mai veni.

La multi ani, deci, nouă, iubitul meu!

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!