Iubirea, ca formă de sclavie – Recenzie

Deși mă lupt cu timpul să citesc, nu am mai reușit de mult să postez o nouă recenzie. Poate am mai spus, dar pentru mine, pe lângă scris, cititul este o condiție esențială a sănătății mintale. Și eu țin la a mea 🙂

Așa că, îmi fac timp să citesc. Mă ascund la baie, dacă e nevoie, câte 10-15 minute sau închid ușa la bucătărie cât aștept să fie gata mâncarea. Mămicile știu de ce e nevoie de astfel de șiretlicuri.

Astăzi, despre o carte pe care îmi doream de multă vreme să o citesc. Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marquez. Nu mai știu exact de unde am aflat de ea, dar am profitat de reducerile librăriei Humanitas și mi-am cumpărat-o. Da, eu mi-am făcut mie un cadou. Evident, abia așteptam să ajung acasă cu cărțile – pentru că am plecat cu câteva daruri pentru oameni dragi, care, sper eu, să îi bucure – și să încep călătoria mea.

Ultima carte a aceluiași autor care mi-a picat în mână (acum două mii de ani!) a fost Un veac de singurătate și nu-mi amintesc decât senzația, pe care am retrăit-o și acum, că … cade greu la stomac. Poate pentru că începutul e presărat de descrieri în cele mai mici amănunte, care, pentru mine, nu sunt dintre cele mai atrăgătoare. Dar, dacă am fost curajoasă și mi-am insușit, cel puțin pentru moment, lecția răbdării și am continuat, vreau să strig în gura mare cât de tare a reușit să mă prindă cartea asta.

Să fie clar…Nu renunț la cărțile de parenting (am promis recenzii după Dr. Laura Markham și nu uit !), dar în intervalul dcât sedimentez ideile de acolo merge și o altă lectură, de altă natură, nu?

Iubirea… poate fi ea o formă de sclavie? Dacă judecăm după trăirile personajelor din carte, Fermina Daza și Florentino Ariza, cu certitudine, DA. Nu vreau să vă divulg prea multe despre intrigă, dar o sa las aici, ca unealtă de atragere a potențialilor cititori, câteva citate, care mie mi-au plăcut, în mode deosebit.

În societate ajunsese să fie cea mai iubită, cea mai răsfățată, și tocmai de aceea, cea mai temută de toți, dar nicăieri nu i se pretindea mai mult și nu i se ierta mai puțin ca în propria gospodărie.Avea senzația că trăia o viață de împrumut: domnea ca o suverană absolută peste un vast imperiu al fericirii clădit de soțul ei, dar numai pentru el. Era conștientă că o iubea mai presus de orice, mai mult decât pe oricine altcineva, dar numai pentru el: o roabă supusă bunului său plac.

Poate părea cel puțin ciudat o astfel de idee despre iubire, acest secol în care femeile poartă pantaloni și par a decide atât de multe, atât în familie, cât și în politică, media, cultură, medicină, etc.

Și totuși… Iubirea are așa un fel al ei de-a complica și modifica lucrurile. Dincolo de latura senzuală a iubirii, dincolo de cât dă și cât cere fiecare, pare că mai mereu, femeia se pierde mai mult în iubire. Se oferă mai întreagă, se cenzurează mai des și cu mai multă putere. Cu siguranță, există și cazuri în care iubirea lui arde totul în jur, e atât de mare și de rotundă încât sparge orice limite și bariere, ține de cald și de foame și …. hrănește sufletele ca nici o altă hrană. Căci iubirea e hrană vie.

Cu toate acestea, pierdute printre noi, sunt sigură că există încă femei care percep iubirea ca pe o formă de supunere, ca pe o formă de a renunța – din păcate, aproape exclusiv – la ceea ce sunt și își doresc. Toate pentru calmul și bunăstarea familiei. Pentru creșterea și educarea copiilor. Pentru ca, în lume, EL să strălucească, mare și puternic.

Mi-a plăcut să citesc această carte – Dragoste în vremea holerei – și am descoperit cât de mult poți schimba sufletul și viața unui om. Cât de mult și de departe poți ajunge doar trăind cu și pentru iubirea ta, fie ea chiar o formă sublimă de sclavie.

O carte care nu este doar despre iubire, cât despre oamenii care iubesc. Despre oamenii care se (pre)fac în iubire și despre cei care se complac în neiubire. O carte cu multe pagini, cu puțin dialog, dar cu multă emoție și multă substanță.

O carte care mi-a fost călăuză într-o perioadă zbuciumată, plină de rugăciune și gânduri curate către cei aflați în nevoie. O carte care mi-a vorbit oameni și timp, despre iubirea ca formă de sclavie de-a lungul anilor, despre încredere și răbdare.

O carte căreia vă invit să îi dați o șansă, chiar dacă poate speria prin dimensiune, inițial…

PS – Domnul soț spune că a văzut filmul, eu nu știu sigur dacă e în regulă să amestec percepția mea de acum, după citirea cărții cu cea a unui regizor în ecranizarea acestei cărți. Dacă sunt printre voi persoane care au văzut filmul, m-aș bucura să-mi scrieți cum vi s-a părut 🙂

Emoții generoase

Și vin emoții peste mine

Și vindec răni. Și uit trădări

Și știu că mâine voi fi bine

Găsindu-mă în toate cele 4 zări.

 

E greu să fiu mereu la datorie,

E mult pentru un om atât de mic

Dar vestea bună e că, DIN BUCURIE

Și DRAGOSTE poți face totul, din nimic.

 

Și câteodată, copleșiți, sub grea povară,

Cu toții, mici sau mari, ne îndoim

Și capete plecăm încet, în fapt de seară,

Doar ca apoi, zâmbind, să RE-pornim.

 

E timp să râzi, e timp să plâng

Și câteodată, e timpul potrivit ca să-nțeleg

Că lupta e făcută doar s-ajung

La capăt, pentru a spune numai CRED.

 

Și poate adevărul nu-i doar unul

Și nu-i dreptatea de partea ta, mereu.

De-acum, puternic, să-ți continui drumul

Și nu uita să-l regăsești frumos pe EU.

 

 

Cu emoție și drag infinit, am scris aceste versuri în timp ce mestecam, în tihnă și pe îndelete, toate cele 4 conferințe susținute de dr. Laura Markham.

Copilului meu

Miez de soare și lumină,

Boț de carne, plin de zâmbet

Când mă prinzi, zâmbind, de mână

Mor și-nvii, într-o secundă, ca de trăsnet.

 

Te-am chemat în gând, o vreme,

Mi-ai venit în vis, copile

Și cu fluturat de-aripi, am uitat A MĂ TEME

Mi-ai dat, viață, înmiit.

 

Drag și dor și greu și bine

Pentru toate ți-mulțumesc,

Să-mi crești vesel, tu, copile!

 

lui M. și P.

 

PS – Așa a început scrisul pentru mine, cu versuri. În ultima vreme, mi-am propus însă să las și astfel de gânduri aici. Copilului meu. Fiecăruia dintre ei și amândurora împreună. Cândva, dacă vor vrea să citeasă, dacă vor fi curioși, vor avea vreme și răbdare, să știe. Să vadă negru pe alb.

10 ani cu Acelaşi

Da, va fi o postare cu şi despre dragoste. Fără legătură neapărat cu inimioare roşii, petale de trandafir şi Sfântul Valentin!Sâc!:P
Spuneam că februarie e plin de aniversări pentru noi, iată ca prima dintre ele a venit!

Au trecut (deja?) 10 ani de când te-am cunoscut. De când ai devenit parte a vieţii mele… Privesc în urmă şi îmi apar în gând atât de multe clipe! Frumoase, pline de umor, dar şi triste, care ne-au marcat pe amândoi. Toate le sărbătoresc azi, pentru că făra ele nu aş putea să spun: da, suntem împreuna de 10 ani!!! Da, iubirea s-a transformat poate, dar e încă acolo. Dacă ţi-ar fi spus cineva, atunci, ai fi crezut? :))

Ai devenit mai mult decât erai, eu m-am schimbat poate, dar îmi place să cred că nu a trecut degeaba timpul peste noi. Îmi place să cred că ne-am împlinit, fiecare dintre noi şi că împreună, suntem familia unde regăsim mereu liniştea, pacea, echilibrul. Că am îmbătrânit frumos (mai mult tu!) şi ne-am maturizat deştept (mai mult eu)!

Sunt pe lume multe cuvinte pe care mi-aş dori (uneori) să mi le spui, dar mai presus de ele, e liniştea cu care mă faci să mă adun când speranţele mele sunt ţăndări, e umorul care mă scoate (din sărite!) din furtunile de-o clipă, e încrederea că împreună vom trece ŞI pe asta, şi peste ORICE ar mai veni.

La multi ani, deci, nouă, iubitul meu!

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!

1 an cu bebe

9 luni in burtica. Aproape 4 luni de cand ai venit pe lume.

Ieri te-am auzit, pentru prima data, razand in hohote. Nu in somn, asa te-am mai auzit.

Ar trebui sa imi fac vreme sa scriu mai mult despre tine, bebe mic. Cresti repede, in fiecare zi avem parte de „premiere” din partea ta si timpul parca…. nu mai are rabdare. Sunt zile in care am impresia ca as da orice pentru o ora de somn, in plus…Dar te gasesc zambind, langa mine, gangurind, luptandu-te sa te dezvelesti. Zile in care obosesc sa stam ore intregi afara si imi doresc sa pot lenevi jumatate de zi cu ocarte buna in brate. Dar imi adormi la piept, zambesti si te joci cu degetele mici si grasute prin parul meu. Clipe in care amortesc intr-o pozitie imposibila in timp ce te alaptez si as vrea sa ma intind, sa visez cu ochiii deschisi. Dar ma privesti cu o dragoste infinita si toata fiinta ta rade prin ochisori. Si trece…Toate trec, si oboseala si durere si ganduri.

Am stiut mereu ca imi doresc sa devin mama. Am iubit mereu puii altora. Dar abia acum, cu tine, pui drag si cuminte, descopar cat de plina de iubire ma pot simti. Abia acum, fiind mama ta, in fiecare zi si in fiecare clipa, simt ca ma revars ca fiinta adefarata, ca sunt completa, ca am TOTUL. Si da, nu am incetat sa imi doresc experiente noi, inca am dorinte simple, doar ale mele…Nu sunt mai putin femeie sau mai putin iubita, doar pentru ca sunt mama.

Iubesc din tot sufletul fiecare nuanta de verde. Fiecare frunza si fiecare copac. Sunt vrajita de luna, de mare, de rasaritul soarelui si de adierea vantului. Scriu, citesc si zambesc. Dar, odata cu venirea ta pe lume, am descoperit noi dimensiuni. Nimic pe lumea asta nu mi s-a parut mai greu decat sa astept cele cateva ore dupa operatia de cezariana pana sa te pot vedea. Nimic nu m-a chinuit mai mult decat sa te stiu intr-o camera departe, la capatul culoarului, intr-un patut strain, ingrijit de alte maini. Dar toate s-au spalat in noianul sentimentelor revarsate cand te-am hranit eu pentru prima data. Cand, cu maini tremuratoare, cu o zi inainte de a implini 26 de ani, te-am asezat prima data la sanul meu. Toate s-au luminat si au capatat alta culoare cand iti pandeam fiecare privire, cand incercam sa ghicesc daca iti e bine, daca ceea ce fac, inca la inceput, e bine.

Acum, sufar de dorul tau cand imi adun puterile si plec o ora sau doua, lasandu-te cu altcineva, cu bunica sau cu tati. Si te regasesc mereu plina de dragoste. Si te sarut dulce, infinit. Si zambesc amintirilor…primei luni cu tine cand eram ingrozita ca nu pot dormi, ca tu mamanci intruna. Insa, mai presus de orice, copilul meu, as vrea sa stii ca te iubesc. Asa cum ti-am spus in primul minut al vietii tale,  uimind toata echipa medicala din sala de operatie. Te iubesc, asa cum nu credeam ca se poate. Altfel decat il iubesc pe tata si altfel decat imi iubesc parintii. Dragostea pentru tine ma ajuta sa ma odihnesc suficient in 10 minute de somn, sa pot manca pe fuga pentru ca tu ai nevoie de mine, sa te plimb cate jumatate de zi pe-afara pentru ca stiu ca iti place si ca aerul curat iti face tie bine.

Imi doresc sa intelegi, mai presus de regululie societatii in care traim, ca tu esti o fiinta de lumina. Esti liber sa fii cine doresti, sa faci propriile tale alegeri si sa iti asumi inerentele erori. Esti fiul tatalui tau si ma reindragostesc de el, de fiecare data cand te vad zambindu-i cu toata fata, cu ochii si cu inima. Te ador cand il privesc pe tati si stiu ca iubirea noastra a devenit mai profunda, prin venirea ta.