Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!

Biblioteca părinţilor (promovare anunturi ziare locale)

Mie îmi place să citesc. Mult. Pe diverse teme. Dar, având în grijă doi copii mici, o casă, un soţ şi o pisică, pe lângă diverse alte îndatoriri, timpul nu este de fiecare dată prietenul meu. Şi nu reuşesc să citesc atât de mult pe cât mi-aş dori. Sau nu pot aprofunda, cât simt că ar fi necesar, temele de interes pentru mine, la momentul actual.

Vorbind cu oameni asemeni mie, am ajuns la concluzia că nu sunt singura care se zbate să răzbească 🙂 Mai sunt pe lume mămici (probabil şi tătici sau bunici!) care ar vrea (să citească) mai mult. Mi-am tot muncit mintea să găsesc o alinare, cât de mică. Da, fiecare dintre noi pierde (probabil) timp preţios făcând cine ştie ce… şi mă refer aici la jocurile pe calculator, uitatul la tv sau altele asemenea. Iar cititul rămâne mereu un deziderat care tot pierde teren. Cel puţin pentru mine. Aşa că mă regăsesc uneori în situaţia de a vorbi cu cineva despre un subiect şi ajung să spun că „nu am reuşit să citesc/termin de citit cartea X”. Mereu îmi promit, în gând, că îmi voi face mai mult timp, că voi tăia de pe lista timpul pierdut aiurea şi voi citi/scrie. Dar, gata cu promisiunile!

Aşa că îmi propun ca, începând cu anul 2015, să înfiinţez Biblioteca părinţilor. Va fi o colecţie de note de lectură ale cărţilor/articolelor pe care am reuşit să le citesc, printre picături. Voi incerca să extrag esenţa multelor/puţinelor pagini parcurse, sperând că, prin reducerea timpului alocat, voi veni în ajutorul celor care se plâng că nu au suficient timp de citit. În plus, vă voi scuti de alergătura după o carte sau alta, dar şi de costul real de a cumpăra o carte, prin împrumutul, pentru o perioadă de timp stabilită de comun acord, cărţii respective. De multe ori, o recenzie scurtă sau doar câteva consideraţii ale cuiva, m-au încurajat sau dimpotrivă, m-au descurajat să cumpăr/citesc o carte care îmi făcuse cu ochiul, din anumite considerente.

Da, e posibil să nu avem mereu aceleaşi gusturi în ceea ce priveşte cărţile, dar tocmai de aceea, îmi doresc să ne cunoaştem şi să fim toţi părţi ale bibliotecii. Îmi doresc o bibliotecă vie, flexibilă şi sper că va fi începutul comunităţii la care visam în articolul precedent.

Sunt convinsă că demersul meu va fi privit cu ochi critici de anumite persoane. E ok, suntem diferiţi şi avem aşteptări diferite de la oamenii din jur. Nu voi porni de la premisa că părerea mea este unica valabilă sau singura posibilă, dar susţin 100% că fiecare nouă experienţă îmi va trezi impresii puternice. Pe care aleg să le aşez pe hârtie şi apoi pe blog. Pentru cei care vor avea nevoie de ele, cândva. De asemenea, aşa cum am făcut şi până acum, voi suţine oamenii şi ideile frumoase, în care cred, promovându-le, vorbind despre ele, scriind, luptând pentru ele.

În plus, îmi doresc să fiu un astfel de părinte pentru copiii mei. Vreau să poată spune, peste ani „mama ne-a insuflat dragostea pentru cărţi”. Copil fiind, am iubit biblioteca părinţilor mei, dar constat că, în ziua de azi, tot mai puţine familii (mai) citesc. Tot mai puţini cumpără cărţi. Tot mai puţini oameni au o bibliotecă. Cu toate acestea, soţul meu mi-a înţeles şi susţinut pasiunea pentru cărţi, aşa se face că sufrageria noastră, modernă, din pal melaminat, iniţial fără mult spaţiu pentru cărţi, a devenit doar o bucăţică din spaţiul pe care am ales să îl alocăm „minunilor cu pagini”, cum le alint eu. Da, am auzit de e-reader, ebook şi pdf, dar parcă nimic pe lume nu imi oferă aceeaşi satisfacţie ca senzaţia unei file în mână…

Biblioteca va fi deschisă publicului larg, oricând. Aici, pe blog. Probabil, voi scrie şi câteva „reguli de conduitaă” în biblioteca pe care mi-o doresc un loc de întâlnire între prieteni şi unde vă aştept…

Pentru a ne cunoaşte, vă invit la un ceai! Un ceai virtual sau, când aveţi drum prin oraş, chiar … real! Pentru că, deocamdată, îmi trăiesc poveştile la poalele Pietricicăi, o să pot împărtăşi pasiunea pentru cărti doar cu prietenii din Piatra Neamţ sau din împrejurimi. Dar, oricine este binevenit aici, pe blog, să savureze notele de lectură care, sper eu, să vă dea gust de citit!Şi, de ce nu, să vă lase tânjind după mai mult… Mai multă libertate, mai mult curaj, mai multă încredere. Acesta este gustul pe care mi-l lasă mie cititul!

* Pentru că îmi doresc ca invitaţia mea să ajungă la voi, prietenii mei, rapid, eficient şi simplu, voi accesa secţiunea anunţuri în ziare locale. Acest anunţ va apare în ziarul Adevărul de seară Neamţ, aici.

Apoi, urmând cei 3 paşi, cu asistenţa profesionistă oferită de Mediapress Advertising, în câteva momente, voi fi la un pas de întâlnirea cu voi! Am plecat să pregătesc marea întâlnire… Alte surprize vă aşteaptă, cât de curând, aici, pe blog!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.