Emoții generoase

Și vin emoții peste mine

Și vindec răni. Și uit trădări

Și știu că mâine voi fi bine

Găsindu-mă în toate cele 4 zări.

 

E greu să fiu mereu la datorie,

E mult pentru un om atât de mic

Dar vestea bună e că, DIN BUCURIE

Și DRAGOSTE poți face totul, din nimic.

 

Și câteodată, copleșiți, sub grea povară,

Cu toții, mici sau mari, ne îndoim

Și capete plecăm încet, în fapt de seară,

Doar ca apoi, zâmbind, să RE-pornim.

 

E timp să râzi, e timp să plâng

Și câteodată, e timpul potrivit ca să-nțeleg

Că lupta e făcută doar s-ajung

La capăt, pentru a spune numai CRED.

 

Și poate adevărul nu-i doar unul

Și nu-i dreptatea de partea ta, mereu.

De-acum, puternic, să-ți continui drumul

Și nu uita să-l regăsești frumos pe EU.

 

 

Cu emoție și drag infinit, am scris aceste versuri în timp ce mestecam, în tihnă și pe îndelete, toate cele 4 conferințe susținute de dr. Laura Markham.

Timp pentru mine

Azi a fost o zi leneșă. Am profitat de vremea rece de afară. Am pus aparatul de pâine la treabă, am umplut o mașină de rufe și am așteptat să adoarmă piticul. M-am bucurat de liniște. Și am citit. Mult. Fără să mă uit la ceas. Fără să fac și altceva pe lângă asta. Am trăit odată cu eroii poveștilor scrise. Am râs și am plâns cu ei. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme, cu o carte în mână.

Cu alte cuvinte, timp pentru mine.

Pentru că zilele trecute, după câteva peripeții, au ajuns la mine cele două cărți pe care le așteptam, fără să visez că mă vor devora ușor-ușor. Sau eu pe ele. Sau reciproc.

Te iubesc, Filip!

Dana, dragostea mea

Ambele scrise de Antonia Bogdana Bălan. Un om puternic și frumos, pe care l-am descoperit cândva, nu de mult, pe un blog cu un nume care te face (măcar!) să ridici o sprânceana a mirare: lamargineacasniciei.

Atât lectura, cât și blogurile pe care le urmăresc sunt clipe furate, sunt mici plăceri pe care le îngrămedesc, avidă, de fiecare dată când se poate, în căsuța pe care scrie timp pentru mine.

Și cum spuneam, nu mă așteptam la un taifun de momente, la o colecție de suflete și povești, rupte din realitate, atât de frumos desenate, atât de crunt lovite, atât de adânc analizate, atât de… vii și atât de aproape. Am trăit, pe parcursul celor două cărți, cu fiecare dintre eroi, cot la cot aproape, intens, alert, dulce și tihnit totuși. Am iubit odată cu ei, mi-am pus întrebări și am plâns la gustul trădării lor, la mirosul pierderii lor. Am citit pe nerăsuflate, recitind de câteva ori pasaje întregi, care păreau să îmi scape trăirii, la prima lectură.

Am fost ca în transă.

Timp pentru mine, așa ca acum, nu am mai avut de mult. Și, fără să mint, abia așteptam să adoarmă toată lumea, ca eu sa fug repede la Dorin (Doru), la Calina, la Dana (pe care în prima carte am urât-o maxim, dar am simpatiza-o în cea de-a doua carte).

Nu am spus Antoniei că voi face aceste precizări pe blog, despre cărțile ei, dar m-aș bucura să vă fac și pe voi curioși să citiți măcar una dintre cele două cărți.

Dincolo de firul curgător al emoțiilor scrise, la care autoarea se pricepe atât de bine, mi-a plăcut în mod special maniera în care capitolele au final de maximă încordare sufletească, cu un paragraf esență. De asemenea, pentru a reînnoda firul poveștii, același paragraf esență devine început pentru un capitol pe care îl regăsim după expunerea unui alt plan al poveștii. M-a impresionat mult jocul pe mai multe scene, acest du-te-vino între apartamente/povești/familii/trăiri prin care autoarea înțelege să mențină viu interesul pentru poveste. Te face să mai citești, cu sete, încă un capitol. Te face să alergi mereu cu gândul la următoarea surpriză.

M-a marcat profund caracterul de puzzle al realității descrise. Nimic nu este întâmplător pe lume, totul se plătește și roata se întoarce întotdeauna. Tristețea, deprimarea și capătul prăpastiei nu te lasă să aluneci. Te balansezi, te uiți la hău, respiri adânc și exact atunci, în clipa decisivă, descoperi o nouă cărare. Un nou drum. Ce pleacă undeva, nici tu nu știi unde. Dar pentru că noul drum începe undeva exact lângă picioarele tale, e semn că pe acolo te va purta soarta.

Am descoperit, odată cu Antonia, o sete de poveste frumoasă, o sete de iubire care să împlinească omul, care să facă viața să aibă sens… Am gustat din acest pahar și apoi, paradoxal pentru ceilalți poate, multe alte experiențe au început să se alinieze. Atmosfera și anturajul s-au curățat de falsitate și dual. Pentru că eu am ales să vreau mai mult.

Da, o carte (de fapt 2) au pornit un tăvălug de sentimente și emoții care a prăvălit, cu el, multe construcții.

A fost și este timp pentru mine. Am vrut să fie și aici, pe blog, o mică urmă a ceea ce am simțit/trăit/gustat, odată cu cele 2 frumoase, adevărate povești.

Spor la lectură, dragii mei!

Emoții de mamă

„Hmm, o jucărie de pluș … Ce invenție utilă !” gândea Adina, fata cu ochii negri și multă bunătate de oferit. Adina lucrează într-o farmacie, dintr-un oraș mic, de provincie. Adina are în față, zi de zi, multe persoane aflate în căutarea unei soluții (mai mult sau mai puțin miraculoase) pentru una sau mai multe probleme de sănătate. Adina este un munte de emoții de mamă.

Adina zâmbește și încearcă să folosească informațiile pe care le are, pe care le-a primit și pe care le-a așezat frumos, în sertarele ordonate din mintea ei. Adina ascultă pe cel din fața ei și întreabă amănunte pentru a se clarifica asupra unor aspecte insuficient sondate de povestirea interlocutorului.

Adina și-a alăptat copilul. Atât cât a trăit. Pentru că, din păcate, micuța a plecat la ceruri. Prea repede. Prea devreme. Prea nedrept. Adina varsă, în fiecare seară, în liniștea casei sale, lacrimi. Emoții de mamă, doar atât.

Acum, Adina încearcă să spună celor ce au urechi de auzit cât de important este să ai grijă de cei dragi. Să îi prețuiești atunci când îți sunt aproape. Să le arăți, să le spui, să le dovedești cât de mult înseamnă pentru tine.

Privind-o pe Adina, nu ai ghici niciodată câtă durere poartă în suflet. Ascultând-o vorbind, nu ai crede cât de mult încearcă să își păstreze rațiunea și curajul. Și speranța. Cum își spune mereu că mâine e o nouă zi, de care trebuie să treacă. Cum pășește încet, cu teamă și cu grijă. Cum îi pare că aude copiii plângând. Ehh, emoții de mamă, vor spune unii…

Adina cumpărase o grămadă de lucruri frumoase și utile, pentru cea mică. Adina zâmbea mereu când trecea pe lângă orice magazin cu lucrușoare pentru copii  și de fiecare dată când scotea burtica la plimbare, intra câteva minute, măcar, să mângâie cu privirea jocurile, jucăriile, creioanele colorate.

Adina vorbește frumos despre alăptare și despre creșterea copiilor cu respect pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce aduc ei bun în viața noastră. Ea crede că fiecare întâmplare din viață ar trebui să ne lase mai puternici, mai pregătiți pentru o nouă etapă. Adina nu se plânge. Adina nu blesteamă și nu privește cu răutate pe alte mame. Care au copii. Copii vii, în carne și oase. Copii care plâng și cer în brațe și sunt nervoși din cauza dinților. Copii care se joacă murdărindu-se, copii care se ceartă de la jucării. Copii care nu au răbdare și aleargă.

Adina privește, o dată în plus, sterilizatorul de biberoane. Pentru că acum, pentru ea, acest obiect este, o lacrimă în plus. O nouă amintire care îi spune că ea, ei bine ea, nu mai este mamă. E doar un om cu emoții de mamă. Și nu va mai folosit toate lucrușoarele frumoase, colorate și mici, oh, Doamne, cât de mici!

Adina completează fișele de inventar ale produselor din farmacie. Mângâie cutiile biberoanelor, stivuiește cu grijă jucăriile de dentiție, așează în ordine pachetele de șervețele umede. Și undeva, de una dintre sutele de cutii din jurul ei, Adina vede un îngeraș. Care zâmbește. Care este acum și aici, pentru ea.

Adina zâmbește de acum. Chiar dacă zâmbetul e încă trist. Pentru că înțelege că este MAMĂ. Este mamă de înger. Are tot dreptul să fie copleșită de emoții de mamă. Și crede, cu toată făptura ei stoarsă de lacrimi că asta este de acum menirea ai. Să încerce să fie de folos. Să răspundă dacă știe. Să ajute dacă poate. Să aline dacă este lăsată. Să ofere alternativa dacă celălalt deschide mintea și ușa sufletului.

Adina o să mai plângă o vreme după puiul de om care nu mai e. Dar Adina știe că e important să fie aici, în viață, prezentă și receptivă, pentru acei pui de om care ajung în zona ei de influență. Adina știe că, într-o zi, eforturile ei vor conta. Știe că va mai veni o vreme pentru alt pui de om, al ei.

Adina va dărui toate lucrușoarele cumpărate cu drag, copiilor în carne și oase abandonați în maternitatea din orașul ei. Știe că poate face asta, cu emoții de mamă. Adina știe că îngerașul ei din ceruri va zâmbi îngerașilor din maternitate.

 

PS – Adina poate fi oricare dintre noi. Lecția acestei povești este să privim puțin dincolo de prima impresie, să căutăm să vedem și să facem bine. Să culegem miere și nectar. Să fim albinuțe harnice și nu muște. Mulțumesc pentru lecție, Adina!

 

 

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!

Biblioteca părinţilor (promovare anunturi ziare locale)

Mie îmi place să citesc. Mult. Pe diverse teme. Dar, având în grijă doi copii mici, o casă, un soţ şi o pisică, pe lângă diverse alte îndatoriri, timpul nu este de fiecare dată prietenul meu. Şi nu reuşesc să citesc atât de mult pe cât mi-aş dori. Sau nu pot aprofunda, cât simt că ar fi necesar, temele de interes pentru mine, la momentul actual.

Vorbind cu oameni asemeni mie, am ajuns la concluzia că nu sunt singura care se zbate să răzbească 🙂 Mai sunt pe lume mămici (probabil şi tătici sau bunici!) care ar vrea (să citească) mai mult. Mi-am tot muncit mintea să găsesc o alinare, cât de mică. Da, fiecare dintre noi pierde (probabil) timp preţios făcând cine ştie ce… şi mă refer aici la jocurile pe calculator, uitatul la tv sau altele asemenea. Iar cititul rămâne mereu un deziderat care tot pierde teren. Cel puţin pentru mine. Aşa că mă regăsesc uneori în situaţia de a vorbi cu cineva despre un subiect şi ajung să spun că „nu am reuşit să citesc/termin de citit cartea X”. Mereu îmi promit, în gând, că îmi voi face mai mult timp, că voi tăia de pe lista timpul pierdut aiurea şi voi citi/scrie. Dar, gata cu promisiunile!

Aşa că îmi propun ca, începând cu anul 2015, să înfiinţez Biblioteca părinţilor. Va fi o colecţie de note de lectură ale cărţilor/articolelor pe care am reuşit să le citesc, printre picături. Voi incerca să extrag esenţa multelor/puţinelor pagini parcurse, sperând că, prin reducerea timpului alocat, voi veni în ajutorul celor care se plâng că nu au suficient timp de citit. În plus, vă voi scuti de alergătura după o carte sau alta, dar şi de costul real de a cumpăra o carte, prin împrumutul, pentru o perioadă de timp stabilită de comun acord, cărţii respective. De multe ori, o recenzie scurtă sau doar câteva consideraţii ale cuiva, m-au încurajat sau dimpotrivă, m-au descurajat să cumpăr/citesc o carte care îmi făcuse cu ochiul, din anumite considerente.

Da, e posibil să nu avem mereu aceleaşi gusturi în ceea ce priveşte cărţile, dar tocmai de aceea, îmi doresc să ne cunoaştem şi să fim toţi părţi ale bibliotecii. Îmi doresc o bibliotecă vie, flexibilă şi sper că va fi începutul comunităţii la care visam în articolul precedent.

Sunt convinsă că demersul meu va fi privit cu ochi critici de anumite persoane. E ok, suntem diferiţi şi avem aşteptări diferite de la oamenii din jur. Nu voi porni de la premisa că părerea mea este unica valabilă sau singura posibilă, dar susţin 100% că fiecare nouă experienţă îmi va trezi impresii puternice. Pe care aleg să le aşez pe hârtie şi apoi pe blog. Pentru cei care vor avea nevoie de ele, cândva. De asemenea, aşa cum am făcut şi până acum, voi suţine oamenii şi ideile frumoase, în care cred, promovându-le, vorbind despre ele, scriind, luptând pentru ele.

În plus, îmi doresc să fiu un astfel de părinte pentru copiii mei. Vreau să poată spune, peste ani „mama ne-a insuflat dragostea pentru cărţi”. Copil fiind, am iubit biblioteca părinţilor mei, dar constat că, în ziua de azi, tot mai puţine familii (mai) citesc. Tot mai puţini cumpără cărţi. Tot mai puţini oameni au o bibliotecă. Cu toate acestea, soţul meu mi-a înţeles şi susţinut pasiunea pentru cărţi, aşa se face că sufrageria noastră, modernă, din pal melaminat, iniţial fără mult spaţiu pentru cărţi, a devenit doar o bucăţică din spaţiul pe care am ales să îl alocăm „minunilor cu pagini”, cum le alint eu. Da, am auzit de e-reader, ebook şi pdf, dar parcă nimic pe lume nu imi oferă aceeaşi satisfacţie ca senzaţia unei file în mână…

Biblioteca va fi deschisă publicului larg, oricând. Aici, pe blog. Probabil, voi scrie şi câteva „reguli de conduitaă” în biblioteca pe care mi-o doresc un loc de întâlnire între prieteni şi unde vă aştept…

Pentru a ne cunoaşte, vă invit la un ceai! Un ceai virtual sau, când aveţi drum prin oraş, chiar … real! Pentru că, deocamdată, îmi trăiesc poveştile la poalele Pietricicăi, o să pot împărtăşi pasiunea pentru cărti doar cu prietenii din Piatra Neamţ sau din împrejurimi. Dar, oricine este binevenit aici, pe blog, să savureze notele de lectură care, sper eu, să vă dea gust de citit!Şi, de ce nu, să vă lase tânjind după mai mult… Mai multă libertate, mai mult curaj, mai multă încredere. Acesta este gustul pe care mi-l lasă mie cititul!

* Pentru că îmi doresc ca invitaţia mea să ajungă la voi, prietenii mei, rapid, eficient şi simplu, voi accesa secţiunea anunţuri în ziare locale. Acest anunţ va apare în ziarul Adevărul de seară Neamţ, aici.

Apoi, urmând cei 3 paşi, cu asistenţa profesionistă oferită de Mediapress Advertising, în câteva momente, voi fi la un pas de întâlnirea cu voi! Am plecat să pregătesc marea întâlnire… Alte surprize vă aşteaptă, cât de curând, aici, pe blog!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!