Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Departe de tine

Am sa plec departe.Pentru totdeauna.Undeva unde nu vei putea sa ma gasesti.Undeva unde nu te voi lasa sa ma mai impaci. Am sa plec…Ai sa vezi, acum chiar am sa plec!

Si o sa uiti.O sa fie mai bine.Nu ai nevoie de mine…Tu poti salva lumea si iti ajunge. E suficient sa te salvezi tu, sa iei cu tine „marea ta intelepciune”.Restul nu conteaza!Chiar nu mai conteaza….

Drum bun, sper sa fie totul asa minunat pe cat vrei tu!

Iti spun de o vreme ca nu mi-e bine.Ca ma tem, ca ma scutur de frigul pe care il aduce usa deschisa pe care o aplauzi.Si iti tot spun.Tu insa, astepti sa ma „calesc” de la frig.Sa mi se ingroase pielea, sa imi creasca blana si colti.Astepti sa ma transform, sa devin mai razboinica, mai curajoasa, mai neinfricata, mai putin amorfa si mai deloc ceea ce sunt.Ceea ce am fost intotdeauna.Si daca eu, asa cu toate penele mele, nu-ti sunt de ajuns, de ce sa stau?De ce?

Am sa plec, pentru ca locul meu nu mai e aici.Nu stiu cu certitudine unde e, insa nu aici.Unde ma chinui sa devin ceva ce nu sunt.Ceva ce nu cred ca vei putea iubi vreodata.Ceva ce nici macar nu cred ca as putea atinge cu buricele degetelor.Am sa plec, si-am sa caut un loc unde ceea ce sunt sa fie.Sa poata fi, in pace si in tihna.Pentru ca nu mai am un loc langa tine.Nu-i nimic.Nu vreau sa iau nimic cu mine, poti opri tu totul.

Fie ca blana si coltii sa iti tina de cald, sa iti tina de dor, sa iti tina de dragoste, sa iti tina de tandrete.Pentru ca eu nu voi fi decat departe.Departe de tine…

Cu tine, eu.

Astazi m-am trezit cu tine.In gand.Stiu ca am visat,dar totul era atat de real, incat…dupa ce am deschis ochii, puteam simti inca parfumul imbratisarii tale.Ma intreb daca tu stii.Daca stii toate astea.Zambesc unui gand dulce, cuminte.Totul pare sa fie legat de tine, uneori.Alteori, insa, mi se pare ca viata ta, viata mea, vietile noastre, sunt impartite in „portii egale”,atent selectionate, notate si cantarite.O parte zambet.O parte lacrimi.O parte asteptare. Un gram suflet.Un gram ego.Un gram materie.

Poate ca suntem doar un experiment.Undeva,mai sus de noi, exista o forta, o entitate, o sau un CEVA care are raspunsurile.Nu chiar pe toate, ce-i drept, pentru ca ne ramane mereu liberul arbitru.Deci, uneori, putem iesi din „coordonatele normale”.Si deviem.Asta nici macar nu inseamna ca gresim.Ci doar ca facem altceva, altfel.Ca suntem liberi sa luam viata asa cum credem de cuviinta in acea clipa.Si cateodata stim exact ce trebuie sa facem , sa spunem. Ce cale sa alegem sau ce barca sa luam. E drept, ca ne putem rataci oricand.

Insa astazi, vreau sa cred ca lumina nu se va stinge.Azi vreau sa trag aer adanc in piept si sa imi spun „Vei fi bine.Trebuie sa crezi ca vei fi bine”.Sunt un om puternic, am sa merg dupa lumina si chiar daca ma voi impidica, chiar daca imi voi juli genunchii si voi murdari hainele de praful drumului, in the end, va fi drumul meu.Cel pe care l-am ales si care, stiu sigur, ma va duce acolo unde trebuie sa ajung.

E devreme in gandul meu.Merg de ceva timp pe drum si sunt singura.Insa este undeva cineva care ma asteapta.Daca sunt cu adevarat norocoasa, am sa ajung la timp.Si lumina cea alba imi va veghea pasii intr-acolo.Asa cum a facut-o mereu.Asa cum stiu ca trebuie sa fie.Am sa inchid ochii, am sa strang la piept speranta si voi fi iar acolo.Acolo unde esti, acolo unde e locul meu….

Te-am visat si stiu ca esti bine. Imi amintesc tot ce mi-ai spus, tot ce nu mi-ai spus inca, dar cel mai tare ma incanta amintirea a ceea ce simteam.Noi.Fiecare in parte si impreuna, la un loc.N-am uitat.N-am cum sa mai uit.

Sunt cu tine.Mereu.Cu tine, eu.

Un nou an, sperante noi…

A inceput un nou an.Ma incearca ganduri noi,sperante noi, visuri noi.Simt ca se vor schimba multe.Imi doresc sa fie schimbari in bine, as vrea sa am puterea sa le fac sa fie schimbari pozitive.Am sa fac asta, nu-i asa?

Anul asta, vreau sa fiu mai deschisa la lucruri noi.Vreau sa fiu mai sincera cu ceea ce simt, imi doresc si pot indeplini.Vreau sa imi permit sa ma bucur de oamenii extraordinari din viata mea.Vreau sa citesc mai mult.Vreau sa zambesc mai des.Vreau sa iert mai repede.Vreau sa cred in vise,in idei. Vreau sa imi vad prietenii mai des, sa le ascult vorbele si sa le sorb fericirile.

Anul asta, vreau sa invat sa ma inalt spiritual.Vreau sa inteleg ce mi se intampla si de ce.Vreau sa incerc totul si sa aleg doar ceea ce imi ajuta, pentru drum.Pentru ca simt ca ma pregatesc de un drum.De o devenire, de o transformare. De o metamorfoza care azi, ma depaseste.Insa, imi doresc sa o pot accepta.Sa o pot imbratisa, fara rezerve si fara intrebari.

In 2010, vreau sa am un suflet mai curat, o inima mai buna, sa privesc totul cu ochii mari si plini de iubire.Va fi cel mai frumos an, pentru ca il voi face de neuitat.Va fi un an benefic, pentru ca voi sti sa il merit astfel….