Emoții de mamă

„Hmm, o jucărie de pluș … Ce invenție utilă !” gândea Adina, fata cu ochii negri și multă bunătate de oferit. Adina lucrează într-o farmacie, dintr-un oraș mic, de provincie. Adina are în față, zi de zi, multe persoane aflate în căutarea unei soluții (mai mult sau mai puțin miraculoase) pentru una sau mai multe probleme de sănătate. Adina este un munte de emoții de mamă.

Adina zâmbește și încearcă să folosească informațiile pe care le are, pe care le-a primit și pe care le-a așezat frumos, în sertarele ordonate din mintea ei. Adina ascultă pe cel din fața ei și întreabă amănunte pentru a se clarifica asupra unor aspecte insuficient sondate de povestirea interlocutorului.

Adina și-a alăptat copilul. Atât cât a trăit. Pentru că, din păcate, micuța a plecat la ceruri. Prea repede. Prea devreme. Prea nedrept. Adina varsă, în fiecare seară, în liniștea casei sale, lacrimi. Emoții de mamă, doar atât.

Acum, Adina încearcă să spună celor ce au urechi de auzit cât de important este să ai grijă de cei dragi. Să îi prețuiești atunci când îți sunt aproape. Să le arăți, să le spui, să le dovedești cât de mult înseamnă pentru tine.

Privind-o pe Adina, nu ai ghici niciodată câtă durere poartă în suflet. Ascultând-o vorbind, nu ai crede cât de mult încearcă să își păstreze rațiunea și curajul. Și speranța. Cum își spune mereu că mâine e o nouă zi, de care trebuie să treacă. Cum pășește încet, cu teamă și cu grijă. Cum îi pare că aude copiii plângând. Ehh, emoții de mamă, vor spune unii…

Adina cumpărase o grămadă de lucruri frumoase și utile, pentru cea mică. Adina zâmbea mereu când trecea pe lângă orice magazin cu lucrușoare pentru copii  și de fiecare dată când scotea burtica la plimbare, intra câteva minute, măcar, să mângâie cu privirea jocurile, jucăriile, creioanele colorate.

Adina vorbește frumos despre alăptare și despre creșterea copiilor cu respect pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce aduc ei bun în viața noastră. Ea crede că fiecare întâmplare din viață ar trebui să ne lase mai puternici, mai pregătiți pentru o nouă etapă. Adina nu se plânge. Adina nu blesteamă și nu privește cu răutate pe alte mame. Care au copii. Copii vii, în carne și oase. Copii care plâng și cer în brațe și sunt nervoși din cauza dinților. Copii care se joacă murdărindu-se, copii care se ceartă de la jucării. Copii care nu au răbdare și aleargă.

Adina privește, o dată în plus, sterilizatorul de biberoane. Pentru că acum, pentru ea, acest obiect este, o lacrimă în plus. O nouă amintire care îi spune că ea, ei bine ea, nu mai este mamă. E doar un om cu emoții de mamă. Și nu va mai folosit toate lucrușoarele frumoase, colorate și mici, oh, Doamne, cât de mici!

Adina completează fișele de inventar ale produselor din farmacie. Mângâie cutiile biberoanelor, stivuiește cu grijă jucăriile de dentiție, așează în ordine pachetele de șervețele umede. Și undeva, de una dintre sutele de cutii din jurul ei, Adina vede un îngeraș. Care zâmbește. Care este acum și aici, pentru ea.

Adina zâmbește de acum. Chiar dacă zâmbetul e încă trist. Pentru că înțelege că este MAMĂ. Este mamă de înger. Are tot dreptul să fie copleșită de emoții de mamă. Și crede, cu toată făptura ei stoarsă de lacrimi că asta este de acum menirea ai. Să încerce să fie de folos. Să răspundă dacă știe. Să ajute dacă poate. Să aline dacă este lăsată. Să ofere alternativa dacă celălalt deschide mintea și ușa sufletului.

Adina o să mai plângă o vreme după puiul de om care nu mai e. Dar Adina știe că e important să fie aici, în viață, prezentă și receptivă, pentru acei pui de om care ajung în zona ei de influență. Adina știe că, într-o zi, eforturile ei vor conta. Știe că va mai veni o vreme pentru alt pui de om, al ei.

Adina va dărui toate lucrușoarele cumpărate cu drag, copiilor în carne și oase abandonați în maternitatea din orașul ei. Știe că poate face asta, cu emoții de mamă. Adina știe că îngerașul ei din ceruri va zâmbi îngerașilor din maternitate.

 

PS – Adina poate fi oricare dintre noi. Lecția acestei povești este să privim puțin dincolo de prima impresie, să căutăm să vedem și să facem bine. Să culegem miere și nectar. Să fim albinuțe harnice și nu muște. Mulțumesc pentru lecție, Adina!

 

 

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

5 minute de singurătate, cât un veac

Cum ar fi să am 5 minute de singurătate? Să nu mă urmărească nimeni la baie? Să nu îmi strige 1, 2 sau mai mulți „MAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”. Să stau undeva, în liniște și să nu fac nimic.

Să mă bucur că exist, să respir adânc, simțindu-mi plămânii umplându-se cu aer. Să mă uit în oglindă (și să îmi pieptăn părul îndelung, poate să mă răsfăț cu puțin parfum sau o mască hidratantă). Singură. În liniște.

Să am casa doar pentru mine. Fie și doar pentru 5 minute de singurătate.

Apoi, lucrurile vor reveni la normal. O știu și eu, o știi și tu, mamă frumoasă și puternică și caldă și iubitoare.

Sunt zile în care nu vrei decât atât: 5 minute de singurătate.

Să îți bei ceva-ul preferat din cana (curată) și să visezi cu ochiii deschiși la momente care au trecut sau la altele, mai minunate și mai multe, care or să vină. Curând. La zilele când vei fi iar coafată, machiată, îmbrăcată frumos, vei mirosi a parfumul tău preferat, vei vorbi despre altceva decât diversificare, alăptare, oferte la scutece sau jucării.

Oricât de mult ți-ai iubi pruncii (și știu că îi iubești și că i-ai dorit și că i-ai așteptat și că ești mândră de ei) există zile în care i-ai vrea departe. Măcar pentru 5 minute. Sunt zile în care ai nevoie (disperată, urgentă, ACUM!) de 5 minute de singurătate.

Doar pentru tine și pentru sufletul tău.

Eu te înțeleg. Și te cred. Am fost și eu în aceeași situație. Și mă bucur pentru tine când ai, în sfârșit, acele 5 minute de singurătate. Și aș vrea, mamă frumoasă și bună, să trăiești aceste clipe zâmbind. Nu te învinovăți niciodată pentru ele!

Sunt clipele tale. Zâmbește-le lor și zâmbește-ți ție! Pentru 5 minute de singurătate, dă regatul tău de mamă. Altcuiva. Doar pentru 5 minute. Apoi… dulcea nebunie poate porni iarași!

Dar acum, pentru 5 minute ale tale, bucură-te!

  • Acest post este pentru toate acele minunate ființe care se întreabă, care caută, care aleargă, care decupează și lipesc, acele puternice femei care gătesc, alină, spală, calcă, freacă, șterg, desenează și citesc. Vă îmbrățișez, cu infinită dragoste și vă zâmbesc, la rândul meu, din cele 5 minute de singurătate!

Eu cred că viața e un sport de echipă

Da, exact așa cum am scris în titlu. Totul a pornit de la o idee care m-a „lovit” în timp ce terminam curățenia de sărbători, în baie. Eram harnică nevoie mare și, în timp ce ștergeam cu drag și spor faianța băii mele albastru indigo, mă bucuram, în sinea mea. De ce? Pentru că, uite, lucrând în echipă cu soțul meu, am reușit să terminăm curățenia. A fost multă muncă, pentru că suprafața de curățat e mai mare acum, la un apartament cu 3 camere și ajutoare nu avem (încă). Ne-am împărțit sarcinile echitabil, ne-am suplinit unul pe altul și acum putem declara misiunea CASA CURATĂ ca fiind un succes!Cine are unul, doi sau trei copii (micuți) înțelege de ce un asfel de demers dus la bun sfârșit cu bine reprezintă o imensă provocare!

Îmi plac oamenii care știu să facă echipe… De la medicul care îmi tratează copiii care, dacă e atent ales, mă va coopta pe mine, ca mamă și fină cunoscătoare a copilului, în ECHIPA de INTERVENȚIE care va descoperi, va tria, va analiza și va trata mica sau mai marea problema cu care se confrunta copilul. Da, știu că medicul are în spate ani mulți de școală și de experiență, dar eu cred foarte tare că soluțiile miraculoase apar dacă lucrăm individualizat. Adică, e util uneori să ieșim puțin din zona noastră de confort, să ascultăm argumentele și temerile omului din fața noastră și să găsim, împreună, cea mai bună soluție. Chiar dacă asta înseamnă să citim ceva în plus, să aflăm mai multe despre o modalitate complementară de tratament sau despre un remediu, să petrecem câteva minute în plus punând cap la cap informații, date și senzații despre cel tratat și mediul lui. Toate acestea nu se pot face dacă sau când consultațiile vin pe bandă rulantă și durează FIX 20 de minute.

Iubesc educatoarele/profesoarele care ascultă și simt copiii. Pe cele care își permit să fie, în fața lor, adevărate și care îi ajută să vadă LUMEA COLORATĂ, dar și când și unde au greșit, fără a-i călca în picioare. Eu cred că astfel de persoane trebuie,înainte de orice, să aibă, pe lângă pregătire teoretică (care nu stă musai în diplomă, cât în dorința și putința/energia de a pune în scenă jocuri/joacă), experiența în lucrul cu diferite categorii de copii, să vorbească deschis cu părinții despre progresul sau, din contră, regresul odraslelor și să fie mai mult mentor/ghid și mai puțin paznic. Poate greșesc, dar îmi doresc dascăli/pedagogi pe care copiii mei să îi respecte și  să îi iubească pentru că merită și pentru că îi îndrăgesc, nu pentru că îi știu de frică.

Îmi plac de nu mai pot colegii de muncă sau breaslă 🙂 de la care ai ce învăța, care nu se tem ca le poți „fura” scaunul sau că le „sufli” avansarea. Colegi care vor sincer să te îndrume, dar respectă faptul că, la un moment dat, vei alege, poate, să faci altfel decât au făcut ei toată cariera lor. Colegi sau șefi care te ghidează și îți împărtășesc din experiența lor, fără a te face să te simți mic neînsemnat, doar pentru că ești tânăr și la început de drum.

Cred în curajoșii care pornesc afaceri noi, având ca singur combustibil pasiunea. Sunt acei oameni care fac echipă cu cei din același aluat, care se înconjoară de trăiri și mai puțin de lucruri. Pe ei, aș paria vise, într-o clipită!

Primavara privirii tale

E martie cu ghiocei și zambiluţe pentru mame,/ Cu emoții pentru toți și gânduri de iubire!/ E martie cu cer senin și împletire albă roșă/E martie, frumoasă mamă!

E primăvară pe pământ, /E primăvară-n ochiii tăi, iubita mea măicuță/ Eu am crescut, la rândul meu și ți-am născut nepoți./Mă uit la tine, îi privești și cum te joci cu ei/Ești iarăși tânără mămică, prin ei o viață nouă ceri/E primăvară pe pământ…

Se făcea că erai iarăși copil. Că toți ai tăi îți erau aproape și nimic din durerea de azi nu te atinsese. Erai iar în casa părinților, cu copilăria în gene și aceeași privire senină care mi-a legănat mie visele, de atâtea ori. Ești ascunsă în trecut, cu o carte în brațe și o cană de cacao cu lapte cald alături. Privești în jur și parcă nu-ți vine să crezi că e aievea. Visezi? Ai febră oare? Ai ajuns în Rai?

Şttttt… Nu pune întrebări! Nu te gândi! Trăiește clipa de acum, bucură-te de ceea ce ai și ești, gustă libertatea de a săruta obrajii mamei tale, de a îmbrățișa trupul puternic al tatălui tău, de a veghea somnul fratelui cel mic. Adulmecă acum, cu toată ființa ta, această clipă, această boare, aceste ființe, aceste bătăi de aripi.

Ah, cât de repede trece timpul!

Deschizi cartea, tremurând de emoție. Încă nu ești pe deplin convinsă că e real, că ești înapoi în timp, în aniii copilăriei tale. Literele cărții din fața ta sunt ciudate, parcă nu le poți recunoaște, parcă nu le poți lega în cuvinte, parcă nu ai știi să citești… Doamne, ce se întâmpla cu mine, te întrebi?! Deodată, însă, pe pagina albă, semnele negre care jucau ghiduș până acum câteva minute, se așează cuminți și parcă ușor, ca la apel, alunecă sublim, creionând un mesaj pe care doar tu îl vezi:

Dragul nostru copil,

Tu eşti Eluţa noastră cea multiubită! Pentru că nu mai suntem de o vreme, fizic, lângă tine, am găsit această cale , mai neobișnuită, ce-i drept, de a te aduce iarăși în trecut. Nu visezi, nu ești bolnavă și nici nu te pregătești să îi părăsești pe cei dragi ție. Nu!!! E așa departe acel moment… Noi, părinții tăi, acum în ceruri, te vom iubi mereu. Știm că te podisesc uneori lacrimile când te gândești la noi, că ți se pune un nod in gât când îţi dai seama că pe pământ, tu nu mai ai părinți… Dumnezeu însă ți-a dăruit copii şi nepoți! Pentru că El te iubește, mai presus de orice. Așa cum te iubim și noi, drept pentru care L-am rugat să ne permită să îți dăm de veste. Aici și acum. Nu te speria, copil blond cu ochii de senin! Suntem împreună, alături de toți cei care au ales să părăsească pământul, suntem împliniți și ne este bine. Aici, lucrurile sunt atât de simple… Nu mai simțim durere, nici orgolii inutile… Ne folosim de acest prilej, 8 martie, pentru a-ţi reaminti că marea sărbătoare este, trebuie să fie în sufletul tău! E început de primăvara, e cald și soare iar tu, FEMEIE, soție, mamă, bunică ești liantul care aduce împreună oameni și locuri și gânduri! Fii mândră de tine, fii puternică și zâmbește, copilul nostru drag, pentru că ai de ce!!!

Te-ai trezit din cel mai frumos vis pe care ţi-l poți aminti! O lacrimă dulce amară își face drum din ochiul stâng… Ai visat frumos, cu părinți care nu mai sunt pe pământ și scrisori care nu s-au scris niciodată… Te trezești zâmbind, îți faci o cafea și privești calendarul din perete. E 8 martie…

La mulți ani, iubita mea mamă! Mi-aş dori să am puterea ca de acest 8 martie să îţi pot dărui aceste clipe…Te iubesc şi îţi mulţumesc, pentru tot şi toate!!!

Gânduri de ploaie

Aștept cu nerăbdare primăvara. Ca în fiecare an, după ziua mea, mereu aștept primăvara. Cu soare călduț, cu verde crud, cu molcome clipe de plimbare… Dar mai avem de așteptat, se pare.

E urât afară și plouă sau ninge. În orașul meu, e frig și noroi. Mă apucă melancolia și gânduri multe, se adună în nori grei, întunecați, deasupra mea.

A mai trecut un an… Oamenii se schimbă mereu. Ne temem să rămânem la fel, să iubim aceleași suflete, să gustăm aceleași plăceri, să repetăm aceleași greșeli. Alergăm, uităm, rănim, ștergem, călcăm în picioare clipe și ne credem puternici. Ne vrem unici. Ne visăm frumoși.

Și totuși, ce rămâne în urmă? Ce a ieșit din mâinile, gura sau sufletul nostru, la sfârșitul unei zile, unui an… Unei vieți?

E târziu sau mai e vreme? E încă timp să păstrăm alături oamenii dragi, care pot oricând să ne însenineze ziua? E destul să știm că există, undeva, în lume oameni necesari sufletului nostru sau simțim nevoia să îi ținem prizonieri ai clipelor noastre mereu?

Am recitit Maitrey, pentru șezătoarea de luni…Acum, am trecut la continuarea cărţii sau răspunsul ei, al fetei, Dragostea nu moare. Am mai îmbătrânit cu un an și resimt, zilele astea mai mult, gustul amar al unor relații de complezență.   Cu toții avem, așa e lumea făcută, dar azi, privind ploaia și tot auzind sirenele grăbind pe la geamul meu, pe stradă, mă gândesc…

Îmi place să scriu, dar îmi crește tensiunea când văd sau citesc despre cruzimea și prostia oamenilor. Mă dezarmează complet răutățile voite, cu direcție, replicile acide aruncate în față sau doar cuvintele grele, spuse aiurea, la nervi, ca apărare… Am supraviețuit multor dezamăgiri, am iertat multe palme date sufletului meu, am ținut cu dinții de multe prietenii care nu meritau, poate.

O să vină. Primăvara o să vină curând. Respiră adânc, închide ochii strâns și nu privi ploaia cea rece! O să vina primăvara, cu siguranță!

Am câteva clipe libere şi încerc să fac o incantaţie să chem primăvara… Ajung uşor, ca prin vis, pe o pagină unde nu am mai fost de mult – http://www.jingle.ro/. Ceva care să cheme soarele şi verdele crud al ierbii şi aerul călduţ, numai bun de plimbare şi de visare… Caut, în amintire, aroma unei zile de primăvară frumoase, speciale… Ca gustul dulce acrişor al primei întâlniri, ca mirosul uşor amărui al primelor dezamăgiri… Visez la o rochie frumoasă, ca o zi senină de aprilie… Nici nu îmi dau seama cum, în faţa mea, se deschid atât de multe posibilităţi… Tastez câteva cuvinte simple – rochie primavara lila .Un singur click şi parcă simt iz de primăvara! Ce simplu, ce uşor, ce comod!

Îmi amintesc şi retrăiesc uneori de starea de spirit ciudată, în care ai vrea ceva, dar nu ştii ce, parca simţi doar o nelinişte, un dor… Şi mintea nu găseşte decât senzaţia caldă a unei culori sau a unui miros. N-aş fi crezut vreodată că există un astfel de site care să îmi dea răspunsuri atât de repede, atât de variate, folosind termeni de căutare atât de … feminini, să spunem. Tot îmi spunea soţul zilele trecute că femeile sunt atât de complicate 🙂 Nu neapărat, aş spune, doar că pot gândi în culori!

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!