Emoții generoase

Și vin emoții peste mine

Și vindec răni. Și uit trădări

Și știu că mâine voi fi bine

Găsindu-mă în toate cele 4 zări.

 

E greu să fiu mereu la datorie,

E mult pentru un om atât de mic

Dar vestea bună e că, DIN BUCURIE

Și DRAGOSTE poți face totul, din nimic.

 

Și câteodată, copleșiți, sub grea povară,

Cu toții, mici sau mari, ne îndoim

Și capete plecăm încet, în fapt de seară,

Doar ca apoi, zâmbind, să RE-pornim.

 

E timp să râzi, e timp să plâng

Și câteodată, e timpul potrivit ca să-nțeleg

Că lupta e făcută doar s-ajung

La capăt, pentru a spune numai CRED.

 

Și poate adevărul nu-i doar unul

Și nu-i dreptatea de partea ta, mereu.

De-acum, puternic, să-ți continui drumul

Și nu uita să-l regăsești frumos pe EU.

 

 

Cu emoție și drag infinit, am scris aceste versuri în timp ce mestecam, în tihnă și pe îndelete, toate cele 4 conferințe susținute de dr. Laura Markham.

Bolile copilăriei în corp de adult – Partea I

Vineri după amiază (cel mai potrivit moment!întotdeauna!!!)

  • Mama, mă doare în gât! Nu pot înghiți….

Verificăm gât. Gât roșu. Ups! Turăm motor de mami! Hai, lasă că de la ultima n-a trecut decât…. 2 săptâmâni. Și atunci, a fost celălalt copil. Nu-i bai! Bine că e sfârșit de săptămână, tati-crai e acasă, trece. Până luni, e ca nou. Sper… Dar dacă… El lasă, poate nu. Bine! Dacă nu i-am pus căciula de iarnă din august, na, acu trag…Bun. Facem ceai.

Parcă e cam cald. Unde o fi termometrul?

  • Nu vreau termometruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…..Și ceaiul nu e bun. Suc nu mai e? De-ală de gât?

Da, bun. Deci, presupunem că nu are febră. Pare destul de alert. Mă rog, nu-i chiar starea lui normală. Dacă era, până acum, jumate din suftragerie era cu fundul în sus. Daț las că e mai bine așa. Observăm culoarea albastră a covorului.

Oare ce mâncăm în seara asta? Ce spun aia la tv? Ceva cu bolile copilăriei….? Dar noi nu ne uităm. Trebuie să facem timp special. Și să aflu ce ghidușii au avut loc la grădi. Dacă oi reuși să scot ceva de la domnul în cauză.

  • Nu pot să înghit. Și vreau să mă ții în brațeeeeeeeeeeeeeeee.Și Petru să nu fie aiciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și nici tati. Să fim doar noi. Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…………

Bun. Pucedem atunci. Trimit pe ceilalți doi crai să mânânce. Pentru că observ, deloc încântată că cel mare vrea să stea exclusiv cu mine. Aveam ceva de scris, dar nu-i bai. Văd eu cum fac. Doar e sfârșit de săptămână. Reușesc eu cumva.

Copilul asta arde. Respiră adânc și nu te panica! Tu nu te temi de o simplă febră. Hai să sunăm totuși homeopatul să vedem ce zice. Vorbit, bun. Așteptăm și observăm. Bun. Se face. Vrea în brațe….Frateeeeeeeeee, zici că=i o balenă mică. Mai ieri era un bebe pufos. Și acu, îmi povestește de Sofia. Cine o fi asta? De la grădi? Nu, mami, cum așa? Prințesa. Ups, eroare de hard. Sigur că prințesa.

A adormit. Bun. Mă duc la scris? Nu, nu se poate. Craiul mic ordonă tiranic ȚIȚI. În regulă, mai e timp. Tati ce face? Spală vase, sper. Nu, se relaxează la o felie de pâine cu dulceață. Bleach! Dacă nu-i cioco, pentru mine, nici nu merită să deschid gura. Bun…Gata masa. Scriem și noi ceva azi? Sper să nu urmeze la rând cu bolile copilăriei și alți muci asta micu. Pe cuvânt, am și eu dreptul la un sfârșit de săptămână fără nimeni răcit? Parcă îmi amintesc de sor-mea. Ea o binecuvânta pe mama cu îmbolnăviri surpriză la fiecare Paști/Crăciun/Revelion/nuntă. Sau chiar și la început de concediu. Nici cu noi nu mi-e rușine, de altfel. Dar parcă ar merge puțină pauză.

Se trezește craiul mare. Are febră. Arde cu adevărat și e timpul să luăm ceva măsuri. Dezbrăcăm copilul cât se poate, punem compresă cu apă la temperatura camerei. Verificăm febra. Hidratăm copilul.

….

Cândva, cu cel mare în brațe, între patul unde l-am culcat și un altul, unde cel mic doarme exilat cu tati, făcând ture nocturne când sunt solicitată, se face dimineață. Cel mare e ok, fără febră sau dureri. Îmi cere de mâncare, semn bun. Îl urmăresc toată ziua și nu pare să mai aibă vreo problemă. Ne distrăm cu fructe, cu vitamina C cu propolis, cu ceiuț parfumat. Stăm în casă, dar aerisim bine încăperile.

Duminica e zi de mers la bunici. Avem o zi plină, care se termină cu o joacă la un spațiu nou, pentru copii. Totul e veselie și joc.

Ajunși acasă, cel mic devine agitat. Plânge. O fi prea obosit? Adoarme mai repede decât de obicei, dar se trezește peste vreo 2 ore, cu febră. Eu încă nu adormisem. O luăm de la capăt, dar mama e aici, totul va fi bine, pui mic!

Doarme chinuit, cu treziri dese. Parcă nici sânul nu îl mai liniștește ca altă dată. Arde încă, dar febra cedează repede. Puiul adoarme și încerc și eu să îmi fac loc lângă el. Cel mare, care doarme în stânga mea, se tot dezvelește. Se trezește odată să ceară apă și cel mic deschide ochiii. Nu mai vrea să adoarmă, așa că trebuie să ne plimbăm puțin prin casă. 100 de pași. Repetă! De 3 -4 ori. Am pierdut șirul. Oare mai e până dimineață? Oricât de ciudă mi-ar fi că trece noaptea și eu nici măcar nu am reușit să mă îmbrac în pijama, cu atât mai mult să adorm, sunt norocoasă pentru că, de obicei, puiii dorm. Și eu, împreună cu ei. Cele câteva nopți nedormite, adunate de-a lungul timpului au fost cauzate de boală, aproape de fiecare dată. O să dorm mâine noapte sau, dacă am noroc, poate închid un ochi la somnul de prânz al celui mic. Peste câteva ore se face luni și cel mare pleacă la grădi, împreună cu tati.

Luni. Cel mic se trezește plângând și starea lui nu pare să fie mai bună. Tregem o fugă până la medic, just in case. Nu sunt canini, nu mai are febră și pare puțin răgușit. Pare a fi o laringită. Vedem cum se manifestă în continuare. După amiază mă văd și cu homeopatul, așa că nu sunt panicată. Cel mare văd că a trecut ușor peste ce-o fi avut. Roșu în gât a părut, după ce am văzut eu, dar, mai știi… Poate a fost doar un episod pasager. Acum e vesel, mănâncă și, din fericire, e tot mai atașat de grădi și de prietenii lui de acolo.

Până la întâlnirea cu homeopatul nu mai face febră, dar e tot prefebril, iar starea generală destul de proastă. Fac o programare la pediatru, pentru orice eventualitate. Abia mâine ne vede. Offf…. Să vedem ce zice Anca, homeopata. În gât nu e bine, pare plin de ceva vezicule, însă nu e clar nici un diagnostic. Încercăm cu remediul constituțional care ar trebui să ne ajute.

Off….Se face deja noapte și mă rog să ne putem odihni cum trebuie în noaptea asta. Puiul mic nu prea vrea să mănânce, dar mi-e clar acum că îl deranjează chestiile ciudate din gât. Se face liniște și toată lumea adoarme. Cel mare vrea o poveste. Spun încet, cu glas șoptit, povestea. Puiul adoarme și eu mă întorc spre puiul mic, în dreapta, să îi verific temperatura. Off, iar arde! Mama ei de treabă… Peste jumătate de oră, se trezește urlând, ca niciodată. Cea mai mare problemă e că nu îl pot liniști nicicum. Iarăși ne plimbăm prin casă. El adoarme, eu mă așez în pat. Nu e bine! S-a trezit iar. Reluăm traseul. Mă plimb 2 ore. Aproape încontinuu. Puiul doarme, dar cum mă așez, cu el în brațe, deschide ochii și dă-i concert!

La un moment dat, cedez. Îmi vine să mă scurg pe jos de oboseală și el tot nu se poate liniști decât plimbat. Îl trezesc pe domnul Soț și îi predau ștafeta. Am nevoie să dorm, măcar o oră. Se pare că tati, după mârâiala inițială, reușește să adoarmă copilul de-adevăratelea și înainte ca eu să fiu cu totul în lumea viselor, aterizează și ei în pat, lângă mine. Peste 1 oră, sună ceasul, e deja dimineață.

Mama lor de boli! Bolile copilăriei, în corp de adult… Trec ele.

Timp pentru mine

Azi a fost o zi leneșă. Am profitat de vremea rece de afară. Am pus aparatul de pâine la treabă, am umplut o mașină de rufe și am așteptat să adoarmă piticul. M-am bucurat de liniște. Și am citit. Mult. Fără să mă uit la ceas. Fără să fac și altceva pe lângă asta. Am trăit odată cu eroii poveștilor scrise. Am râs și am plâns cu ei. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme, cu o carte în mână.

Cu alte cuvinte, timp pentru mine.

Pentru că zilele trecute, după câteva peripeții, au ajuns la mine cele două cărți pe care le așteptam, fără să visez că mă vor devora ușor-ușor. Sau eu pe ele. Sau reciproc.

Te iubesc, Filip!

Dana, dragostea mea

Ambele scrise de Antonia Bogdana Bălan. Un om puternic și frumos, pe care l-am descoperit cândva, nu de mult, pe un blog cu un nume care te face (măcar!) să ridici o sprânceana a mirare: lamargineacasniciei.

Atât lectura, cât și blogurile pe care le urmăresc sunt clipe furate, sunt mici plăceri pe care le îngrămedesc, avidă, de fiecare dată când se poate, în căsuța pe care scrie timp pentru mine.

Și cum spuneam, nu mă așteptam la un taifun de momente, la o colecție de suflete și povești, rupte din realitate, atât de frumos desenate, atât de crunt lovite, atât de adânc analizate, atât de… vii și atât de aproape. Am trăit, pe parcursul celor două cărți, cu fiecare dintre eroi, cot la cot aproape, intens, alert, dulce și tihnit totuși. Am iubit odată cu ei, mi-am pus întrebări și am plâns la gustul trădării lor, la mirosul pierderii lor. Am citit pe nerăsuflate, recitind de câteva ori pasaje întregi, care păreau să îmi scape trăirii, la prima lectură.

Am fost ca în transă.

Timp pentru mine, așa ca acum, nu am mai avut de mult. Și, fără să mint, abia așteptam să adoarmă toată lumea, ca eu sa fug repede la Dorin (Doru), la Calina, la Dana (pe care în prima carte am urât-o maxim, dar am simpatiza-o în cea de-a doua carte).

Nu am spus Antoniei că voi face aceste precizări pe blog, despre cărțile ei, dar m-aș bucura să vă fac și pe voi curioși să citiți măcar una dintre cele două cărți.

Dincolo de firul curgător al emoțiilor scrise, la care autoarea se pricepe atât de bine, mi-a plăcut în mod special maniera în care capitolele au final de maximă încordare sufletească, cu un paragraf esență. De asemenea, pentru a reînnoda firul poveștii, același paragraf esență devine început pentru un capitol pe care îl regăsim după expunerea unui alt plan al poveștii. M-a impresionat mult jocul pe mai multe scene, acest du-te-vino între apartamente/povești/familii/trăiri prin care autoarea înțelege să mențină viu interesul pentru poveste. Te face să mai citești, cu sete, încă un capitol. Te face să alergi mereu cu gândul la următoarea surpriză.

M-a marcat profund caracterul de puzzle al realității descrise. Nimic nu este întâmplător pe lume, totul se plătește și roata se întoarce întotdeauna. Tristețea, deprimarea și capătul prăpastiei nu te lasă să aluneci. Te balansezi, te uiți la hău, respiri adânc și exact atunci, în clipa decisivă, descoperi o nouă cărare. Un nou drum. Ce pleacă undeva, nici tu nu știi unde. Dar pentru că noul drum începe undeva exact lângă picioarele tale, e semn că pe acolo te va purta soarta.

Am descoperit, odată cu Antonia, o sete de poveste frumoasă, o sete de iubire care să împlinească omul, care să facă viața să aibă sens… Am gustat din acest pahar și apoi, paradoxal pentru ceilalți poate, multe alte experiențe au început să se alinieze. Atmosfera și anturajul s-au curățat de falsitate și dual. Pentru că eu am ales să vreau mai mult.

Da, o carte (de fapt 2) au pornit un tăvălug de sentimente și emoții care a prăvălit, cu el, multe construcții.

A fost și este timp pentru mine. Am vrut să fie și aici, pe blog, o mică urmă a ceea ce am simțit/trăit/gustat, odată cu cele 2 frumoase, adevărate povești.

Spor la lectură, dragii mei!

Emoții de mamă

„Hmm, o jucărie de pluș … Ce invenție utilă !” gândea Adina, fata cu ochii negri și multă bunătate de oferit. Adina lucrează într-o farmacie, dintr-un oraș mic, de provincie. Adina are în față, zi de zi, multe persoane aflate în căutarea unei soluții (mai mult sau mai puțin miraculoase) pentru una sau mai multe probleme de sănătate. Adina este un munte de emoții de mamă.

Adina zâmbește și încearcă să folosească informațiile pe care le are, pe care le-a primit și pe care le-a așezat frumos, în sertarele ordonate din mintea ei. Adina ascultă pe cel din fața ei și întreabă amănunte pentru a se clarifica asupra unor aspecte insuficient sondate de povestirea interlocutorului.

Adina și-a alăptat copilul. Atât cât a trăit. Pentru că, din păcate, micuța a plecat la ceruri. Prea repede. Prea devreme. Prea nedrept. Adina varsă, în fiecare seară, în liniștea casei sale, lacrimi. Emoții de mamă, doar atât.

Acum, Adina încearcă să spună celor ce au urechi de auzit cât de important este să ai grijă de cei dragi. Să îi prețuiești atunci când îți sunt aproape. Să le arăți, să le spui, să le dovedești cât de mult înseamnă pentru tine.

Privind-o pe Adina, nu ai ghici niciodată câtă durere poartă în suflet. Ascultând-o vorbind, nu ai crede cât de mult încearcă să își păstreze rațiunea și curajul. Și speranța. Cum își spune mereu că mâine e o nouă zi, de care trebuie să treacă. Cum pășește încet, cu teamă și cu grijă. Cum îi pare că aude copiii plângând. Ehh, emoții de mamă, vor spune unii…

Adina cumpărase o grămadă de lucruri frumoase și utile, pentru cea mică. Adina zâmbea mereu când trecea pe lângă orice magazin cu lucrușoare pentru copii  și de fiecare dată când scotea burtica la plimbare, intra câteva minute, măcar, să mângâie cu privirea jocurile, jucăriile, creioanele colorate.

Adina vorbește frumos despre alăptare și despre creșterea copiilor cu respect pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce aduc ei bun în viața noastră. Ea crede că fiecare întâmplare din viață ar trebui să ne lase mai puternici, mai pregătiți pentru o nouă etapă. Adina nu se plânge. Adina nu blesteamă și nu privește cu răutate pe alte mame. Care au copii. Copii vii, în carne și oase. Copii care plâng și cer în brațe și sunt nervoși din cauza dinților. Copii care se joacă murdărindu-se, copii care se ceartă de la jucării. Copii care nu au răbdare și aleargă.

Adina privește, o dată în plus, sterilizatorul de biberoane. Pentru că acum, pentru ea, acest obiect este, o lacrimă în plus. O nouă amintire care îi spune că ea, ei bine ea, nu mai este mamă. E doar un om cu emoții de mamă. Și nu va mai folosit toate lucrușoarele frumoase, colorate și mici, oh, Doamne, cât de mici!

Adina completează fișele de inventar ale produselor din farmacie. Mângâie cutiile biberoanelor, stivuiește cu grijă jucăriile de dentiție, așează în ordine pachetele de șervețele umede. Și undeva, de una dintre sutele de cutii din jurul ei, Adina vede un îngeraș. Care zâmbește. Care este acum și aici, pentru ea.

Adina zâmbește de acum. Chiar dacă zâmbetul e încă trist. Pentru că înțelege că este MAMĂ. Este mamă de înger. Are tot dreptul să fie copleșită de emoții de mamă. Și crede, cu toată făptura ei stoarsă de lacrimi că asta este de acum menirea ai. Să încerce să fie de folos. Să răspundă dacă știe. Să ajute dacă poate. Să aline dacă este lăsată. Să ofere alternativa dacă celălalt deschide mintea și ușa sufletului.

Adina o să mai plângă o vreme după puiul de om care nu mai e. Dar Adina știe că e important să fie aici, în viață, prezentă și receptivă, pentru acei pui de om care ajung în zona ei de influență. Adina știe că, într-o zi, eforturile ei vor conta. Știe că va mai veni o vreme pentru alt pui de om, al ei.

Adina va dărui toate lucrușoarele cumpărate cu drag, copiilor în carne și oase abandonați în maternitatea din orașul ei. Știe că poate face asta, cu emoții de mamă. Adina știe că îngerașul ei din ceruri va zâmbi îngerașilor din maternitate.

 

PS – Adina poate fi oricare dintre noi. Lecția acestei povești este să privim puțin dincolo de prima impresie, să căutăm să vedem și să facem bine. Să culegem miere și nectar. Să fim albinuțe harnice și nu muște. Mulțumesc pentru lecție, Adina!

 

 

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

5 minute de singurătate, cât un veac

Cum ar fi să am 5 minute de singurătate? Să nu mă urmărească nimeni la baie? Să nu îmi strige 1, 2 sau mai mulți „MAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”. Să stau undeva, în liniște și să nu fac nimic.

Să mă bucur că exist, să respir adânc, simțindu-mi plămânii umplându-se cu aer. Să mă uit în oglindă (și să îmi pieptăn părul îndelung, poate să mă răsfăț cu puțin parfum sau o mască hidratantă). Singură. În liniște.

Să am casa doar pentru mine. Fie și doar pentru 5 minute de singurătate.

Apoi, lucrurile vor reveni la normal. O știu și eu, o știi și tu, mamă frumoasă și puternică și caldă și iubitoare.

Sunt zile în care nu vrei decât atât: 5 minute de singurătate.

Să îți bei ceva-ul preferat din cana (curată) și să visezi cu ochiii deschiși la momente care au trecut sau la altele, mai minunate și mai multe, care or să vină. Curând. La zilele când vei fi iar coafată, machiată, îmbrăcată frumos, vei mirosi a parfumul tău preferat, vei vorbi despre altceva decât diversificare, alăptare, oferte la scutece sau jucării.

Oricât de mult ți-ai iubi pruncii (și știu că îi iubești și că i-ai dorit și că i-ai așteptat și că ești mândră de ei) există zile în care i-ai vrea departe. Măcar pentru 5 minute. Sunt zile în care ai nevoie (disperată, urgentă, ACUM!) de 5 minute de singurătate.

Doar pentru tine și pentru sufletul tău.

Eu te înțeleg. Și te cred. Am fost și eu în aceeași situație. Și mă bucur pentru tine când ai, în sfârșit, acele 5 minute de singurătate. Și aș vrea, mamă frumoasă și bună, să trăiești aceste clipe zâmbind. Nu te învinovăți niciodată pentru ele!

Sunt clipele tale. Zâmbește-le lor și zâmbește-ți ție! Pentru 5 minute de singurătate, dă regatul tău de mamă. Altcuiva. Doar pentru 5 minute. Apoi… dulcea nebunie poate porni iarași!

Dar acum, pentru 5 minute ale tale, bucură-te!

  • Acest post este pentru toate acele minunate ființe care se întreabă, care caută, care aleargă, care decupează și lipesc, acele puternice femei care gătesc, alină, spală, calcă, freacă, șterg, desenează și citesc. Vă îmbrățișez, cu infinită dragoste și vă zâmbesc, la rândul meu, din cele 5 minute de singurătate!

Eu cred că viața e un sport de echipă

Da, exact așa cum am scris în titlu. Totul a pornit de la o idee care m-a „lovit” în timp ce terminam curățenia de sărbători, în baie. Eram harnică nevoie mare și, în timp ce ștergeam cu drag și spor faianța băii mele albastru indigo, mă bucuram, în sinea mea. De ce? Pentru că, uite, lucrând în echipă cu soțul meu, am reușit să terminăm curățenia. A fost multă muncă, pentru că suprafața de curățat e mai mare acum, la un apartament cu 3 camere și ajutoare nu avem (încă). Ne-am împărțit sarcinile echitabil, ne-am suplinit unul pe altul și acum putem declara misiunea CASA CURATĂ ca fiind un succes!Cine are unul, doi sau trei copii (micuți) înțelege de ce un asfel de demers dus la bun sfârșit cu bine reprezintă o imensă provocare!

Îmi plac oamenii care știu să facă echipe… De la medicul care îmi tratează copiii care, dacă e atent ales, mă va coopta pe mine, ca mamă și fină cunoscătoare a copilului, în ECHIPA de INTERVENȚIE care va descoperi, va tria, va analiza și va trata mica sau mai marea problema cu care se confrunta copilul. Da, știu că medicul are în spate ani mulți de școală și de experiență, dar eu cred foarte tare că soluțiile miraculoase apar dacă lucrăm individualizat. Adică, e util uneori să ieșim puțin din zona noastră de confort, să ascultăm argumentele și temerile omului din fața noastră și să găsim, împreună, cea mai bună soluție. Chiar dacă asta înseamnă să citim ceva în plus, să aflăm mai multe despre o modalitate complementară de tratament sau despre un remediu, să petrecem câteva minute în plus punând cap la cap informații, date și senzații despre cel tratat și mediul lui. Toate acestea nu se pot face dacă sau când consultațiile vin pe bandă rulantă și durează FIX 20 de minute.

Iubesc educatoarele/profesoarele care ascultă și simt copiii. Pe cele care își permit să fie, în fața lor, adevărate și care îi ajută să vadă LUMEA COLORATĂ, dar și când și unde au greșit, fără a-i călca în picioare. Eu cred că astfel de persoane trebuie,înainte de orice, să aibă, pe lângă pregătire teoretică (care nu stă musai în diplomă, cât în dorința și putința/energia de a pune în scenă jocuri/joacă), experiența în lucrul cu diferite categorii de copii, să vorbească deschis cu părinții despre progresul sau, din contră, regresul odraslelor și să fie mai mult mentor/ghid și mai puțin paznic. Poate greșesc, dar îmi doresc dascăli/pedagogi pe care copiii mei să îi respecte și  să îi iubească pentru că merită și pentru că îi îndrăgesc, nu pentru că îi știu de frică.

Îmi plac de nu mai pot colegii de muncă sau breaslă 🙂 de la care ai ce învăța, care nu se tem ca le poți „fura” scaunul sau că le „sufli” avansarea. Colegi care vor sincer să te îndrume, dar respectă faptul că, la un moment dat, vei alege, poate, să faci altfel decât au făcut ei toată cariera lor. Colegi sau șefi care te ghidează și îți împărtășesc din experiența lor, fără a te face să te simți mic neînsemnat, doar pentru că ești tânăr și la început de drum.

Cred în curajoșii care pornesc afaceri noi, având ca singur combustibil pasiunea. Sunt acei oameni care fac echipă cu cei din același aluat, care se înconjoară de trăiri și mai puțin de lucruri. Pe ei, aș paria vise, într-o clipită!