Casa care așteaptă

Când și când, mă lovește melancolia. Când și când, deși mi-e bine cu viața mea și oamenii dragi din ea, mă cuprinde dorul de ei. Cei care nu mai sunt aici, lângă noi. De cei care sunt Sus, în ceruri – îngerași, cum le spune copilul meu cel mare – sau de cei care, pentru un motiv sau altul, nu mai fac partea din realitatea mea. Prieteni, oameni dragi, ființe care m-au luminat, cu prezența lor pentru o vreme. Dar acum sunt prea departe. Fizic sau doar cu inima în altă parte.

Zilele trecute, în vizita la bunica, am avut clar, ca niciodată, un sentiment ciudat. De … casă care așteaptă. De … om care așteaptă. Care nu mai trăiește pentru el/ea, ci DOAR pentru și prin alții. De suflet încremenit în timp, blocat în vremuri care nu mai sunt.

Casa bunicilor mei – în fapt, un apartament de bloc – nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât, pare că așteaptă. Ceva sau pe cineva. Are un aer trist și însingurat. Cu atât mai mult cu cât doar ea, bunica, își duce viața acolo. Mergând dintr-o cameră în altă. Ștergând sau aerisind. Gătind sau spălând. Bunica, roasă de ani și de singurătate.

Casa care așteaptă s-a oprit în timp la momentul în care bunul S. a aplecat. 🙁 Cu vocea veselă și mustața șugubeață, cu ochiii sclipind mereu și cu treabă. Mereu cu treabă. Mereu dornic să meșterească, să repare, să refacă. Mi-l amintesc aievea și mă cuprinde dorul de el.

Sunt mulți ani de când nu mai e în casă. Dar pentru noi, grăbiți să alergăm pentru a ne câștiga pâinea, rămâne în suflet. Poate nu chiar în fiecare zi. Că prea e trist și prea mult dor s-ar aduna. Dar, cu siguranță, prezent în gânduri.

I-ar fi plăcut, cu siguranță, să își vadă nepoții mari. Să joace la nuntă sau să lăcrimeze la admitere. Să vină să văruiască casa cea nouă sau să ajute la noua cameră de cămin. I-ar fi crescut inima să aibă casa plină de râset și ghidușii, să își alerge strănepoții cu privirea, să îi învețe să joace șah.

Casa care așteaptă are încă o respirație de viață în ea. Când și când, ne adunăm acolo toți. Unii cu probleme de servici, alții cu emoții pentru copii, alții cu dureri de dinți sau vărsat de vânt. Ne adunăm în jurul ei, încercând să îi dăm din viața noastră. Să îi lăsăm, măcar pentru câteva zile, clipe bune, frumoase.

Casa care așteaptă rămâne mereu la fel. În ciuda timpului trecut, pare ca acum… hăt ani, când familia mea erau doar părinții și sora mea. Casa care așteaptă arată la fel ca în anii în care o regăseam, mereu la fel, după un drum lung cu mașina, din Bărăganul plin de vânt și ciori.

Bunica e bătrână și uneori, bolnavă. Bunica e singură, dar e în viață. Și totuși, bunica rămâne centrul casei care așteaptă. Copiii mei se bucură să alerge acolo, e un tărâm nou, numai bun de explorat pentru ei. Și bunica nu se supără niciodată . Nu îi ceartă, nu îi alungă. Bunica, deși bucățică ruptă din casa care așteaptă, mai are, când și când, sclipiri de modern.

Bunica se uită la știri și e la curent cu politica internațională. Nu mai citește cărți pentru că nu vede bine, nici măcar cu ochelarii. Doarme puțin și mănâncă mai mult de ochii noștri.

Bunica ține post în fiecare miercuri și vineri. Dintotdeauna. Bunica le cumpără strănepoților banane și, mai nou, la cererea lor, stafide și biscuiți cu ovăz. Casa care așteaptă e liniștită.

Pe pereți sunt poze cu cei mici care acum sunt mari. În vitrină, printre paharele de zile bune, alte poze. De la serbări, de la Crăciun, de la festivitatea de sfârșit de an. Icoana de deasupra patului și cartea de rugăciuni, ceasul cu alarmă și casetofonul vechi, care nu mai merge. Toate sunt parte din acest scenariu. Toate sunt frânturi din casă. Casa care așteaptă, cu bunica albită de ani și clipe.

Prețuiți-vă bătrânii dacă îi aveți. Cât îi aveți. Nimic pe lume nu e veșnic. Oamenii vin și pleacă. Lasă în urmă amintiri. Și, uneori, casa care așteaptă.

Închei, fredonând un cântec vechi. Bunicul respiră prin cântec, de câte ori îl aud…

Stres de mamă – Ce faci cu puiul de om după 1/2/3 ani?

Poate zâmbești. Mai ales că titlul pare atât de ciudat… Stres de mamă. Ce faci cu puiul de om după unul, doi sau trei ani?

Ei bine, DA. Concediul de creștere de creștere a copilului(CIC) s-a terminat. Sau e pe cale să se termine, cum e cazul meu și al altor câteva prietene. E vremea să revii la muncă. Ai DOAR câteva opțiuni. Unele mai bune, altele mai… de investigat. Poate.

Pentru că eu am intrat în focurile gândurilor de tot felul în ceea ce privește soarta puiului cel mic, mi-am zis să împart cu voi stresul meu de mămică. De ce? Pentru că, pentru mine, vorbind despre ceea ce simt, cred și îmi doresc, mă ajută să fac o alegere. Pe care să mi-o asum și cu care să merg apoi mai departe, corectând din mers acolo unde nu se potrivește… planul cu realitatea.

Apoi, poate vă va ajuta și pe voi, cele care treceți prin aceleași furci caudine ale gândurilor sau care aveți în jur, printre cunoscuți, prieteni, persoane care trec prin așa ceva. Poate emoțiile (că despre asta e vorba în/pe blogul meu, nu? :P), trăirea și căutarea mea vă vor inspira să găsiți soluții potrivite pentru voi și puiul vostru.

Tocmai despre asta mi-aș dori să scriu. Despre ceea ce e potrivit la un moment dat, unei femei, unui copil, unei situații. Nu cred în rețetele general valabile. Nu cred că există o singură variantă bună și, cu siguranță, nimic nu este OBLIGATORIU. Chiar dacă ceea ce alegi, după mai multe sau mai puține gânduri, nu este ceea ce ai sperat, dacă nu ți/vi se potrivește sau, pur și simplu, nu se poate pune în aplicare, e absolut în regulă să alegi altceva. Să șlefuiești alegerea, să o modelezi după voința și putința ta. Să o faci să respecte acele rigori la care tu ții cu adevărat.

Pentru că fiecare dintre noi este unică și fiecare copil este produsul a ceea ce alegi să așezi în el. Da, am auzit de genetică și știu că există și înclinații, tipare comportamentale sau cum vrem să le mai spunem care există latent în fiecare ființă. Uneori independent de educația pe care i-o dai tu.

Revenind… Ce faci, deci, când se apropie momentul întoarcerii la muncă? Cele câteva variante pe care le-am avut eu în minte sunt:

  • rămâi acasă până când găsești că puiul e pregătit pentru colectivitate. Așa a făcut mama, care a renunțat la carieră până când eu am fost dusă la școala. Deci, până la aproximativ 7 ani ai mei și 5 ai Adelinei. În paranteză, o astfel de variantă este absolut în regulă dacă o poți susține financiar și psihic. 🙂
  • schimbi jobul și devii WAHM/antrepronor. Cu alte cuvinte, renunți să te mai întorci la vechiul loc de muncă și alegi să faci altceva. Eventual încerci să transformi în sursă de venit acea mare pasiune pe care o ai dintotdeauna și care îți poate aduce, în timp, cu răbdare și muncă, acea satisfacție care lipsea poate vechiului loc de muncă. Am multe exemple de astfel de mămici curajoase care au primit, odată cu puiul de om, energia, picătura de nebunie poate, de a o lua de la capăt, de la O uneori și de a crea ceva frumos, de suflet. Interviul pe care i l-am luat zilele trecute Cristinei Ioniță este doar un exemplu. Se pare că perioada de pauză din punct de vedere a carierei și stat acasă cu bebe este răgazul necesar unui astfel de demers. De asemenea, o altă mămică frumoasă, Valentina a primit, odată cu buburuza ei (prima buburuză, pentru că, între timp, familia s-a mărit cu o altă minunată buburuză) avântul necesar schimbării. Varianta aceasta îți aduce posibilitatea de a lucra în intervale orare convenabile pentru a nu lipsi foarte mult de lângă pitic.
  • cauți o persoană de încredere care să stea cu puiul de om cât timp tu ești la muncă. Aici lucrurile încep să devină distractive! Există varianta bunicilor (sau a rudelor, în general) care pot ajuta sau varianta unei persoane din afara familiei. Este de luat în calcul care sunt așteptările tale de la un astfel de aranjament, care este intervalul de timp pe care cel mic îl va petrece în absența ta, care sunt costurile (și nu doar cel financiar! 🙂 ), care este perioada de timp la care vrei să apelezi la această variantă, vârsta și concepțiile persoanei respective privind creșterea și educarea puilor de om, etc.
  • varianta intrării în colectivitate. Aici, din nou, opțiunile pot fi diverse – o creșă de stat, o creșă particulară sau chiar o variantă de mijloc ( un soi de creșă particulară subvenționată parțial). Fiecare dintre ele are, în opinia mea atât plusuri, cât și minusuri. Depinde de fiecare dintre noi ce anume ne dorim pentru copilul nostru, ce așteptări avem de la cei care vor petrece timpul cu acesta, distanța față de casă/locul de muncă, condițiile oferite, ideile promovate, modalitatea de educare, etc. Ar mai fi de luat în calcul și aspecte ca regimul alimentar al copilului, (in)dependența de părinți, starea de sănătate a copilului, etc.

Având în față toate aceste opțiuni (pe lângă altele, la care, poate voi v-ați gândit), ce alegi? Varianta cea mai ieftină? Varianta cea mai comodă? Varianta cea mai SAFE pentru copil? Cât va conta în alegerea ta ceea ce îți dorești tu, ca mamă, ca femeie, ca ființă liberă? Cât va fi de greu argumentul propriei tale copilării?

Dacă ai deja unul sau doi copii mai mari, ai trecut deja măcar o dată prin tot acest stres de mămică, s-ar putea spune că ai deja soluția. Sau nu. Poate porți încă în minte greșelile de data trecută. Poate îți sună încă în minte diversele argumente care te-au convins să… SAU să nu… Greu, domle, greu!

Și totuși…poate nu e chiar o alegere imposibilă. Poate e nevoie să asculți tot ceea ce mintea și inima îți șoptesc. Poate e bine să apleci urechea și la semnalele pe care ți le transmite copilul tău. Pe mine m-a ajutat, de exemplu, să întorc pe toate fețele fiecare variantă. Pe altcineva poate îl va coafa ideea listei pro/contra. Varianta alegerii cu banul… glumesc! Nu cred că e o idee bună!

Poate nu a fost absolut întâmplător faptul că, în tumultul gândurilor mele, în taifunul răzgândirilor mele, stresul meu de mămică a primit un pumn în plex. Discutând cu posibile candidate la postul de bonă/babysitter, mi-am dat seama că nu prea îmi pot închipui pe niciuna dintre ele cu puiul meu.

Poate ar trebui să respir…Să trag adânc aer în piept și să vizualizez exact ceea ce îmi doresc. Pentru mine și pentru copilul meu. Să conștientizez că despărțirea de copil (chiar și pentru câteva ore! DAR după o lungă perioadă de timp în care ne-am fost unul altuia principala preocupare/distracție) este necesară, DAR nu este neapărat ceva rău. 🙂 Da, această frază a fost gândită și scrisă de aceeași persoană care scria acum o vreme că se ascunde în baie să citească 10-15 minute. 🙂

Și mi-am închipuit un spațiu larg, colorat, vesel. Cu jucării frumoase și copii râzând în hohote. Un spațiu cu oameni care iubesc din suflet copiii. Oameni care cred în copii și se joacă. Oameni care visează și care muncesc. Mi-am imaginat cum ar fi să pot găsi un loc unde să îmi pot lăsa copilul cu inima ușoară pentru că vocea mea, părerea mea este ascultată și auzită. Cum ar fi să fie posibil?

Cum ar fi să existe undeva, aproape, un om care să creadă în proiecte și oameni, mai mult decât în conturi sau titluri?

Îmi place să cred că un astfel de loc există, pentru fiecare dintre noi. Pentru copilul meu cel mic, Petru, am ales Start Academy.

start academy flyer

Așa cum opinam la începutul articolului, nu cred în soluția perfectă, general valabilă. Cred în soluția potrivită. Și mai cred în feeling-ul pe care oamenii și locurile îl transmit.

Pentru voi, prietenii mei, vă las doar câteva imagini. Câteva cadre care să vă transmită un mesaj. VOI alegeți ce mesaj veți primi și ce veți face cu acesta!

copii veseli spatiu colorat soarele din tavan viitorul

 

Vestea bună este că ACEST stres de mamă a luat sfârșit. Vestea… cealaltă este că restul urmează să vină!

Vă doresc să descoperiți care alegeri vi se potrivesc, să aveți curajul de a cerceta până descoperiți ceea ce este pentru voi și să întâlniți acei oameni care să vă ofere lumină și iubire, indiferent ce drumuri ați alege!

Foto credit – Sorin Bolog Photographer

Femeia – versuri pentru cele mai puternice ființe

Așa-i făcută Femeia…

Să rabde, să-ndure, să tacă

Să ducă în pântec o lume

Și răul cu bine să-ntoarcă.

 

Gingașă la trup și arătare,

Cu gânduri răzlețe și multe,

Puterea-i ascunsă în inima mare,

Lucrează întruna, cu suflet, și mari și mărunte.

 

Și trece prin chinuri, senină,

Ea uită și iartă, mereu alinând,

Cu mâini obosite, a casei regină,

Deși gârbovită, ea vine-alergând.

 

Și duce cu sine mari lupte,

Ea pacea-și dorește, mereu,

Și celui trist, cu visele rupte

Femeia-îi dă, înzecit, credința în Dumnezeu.

 

De ai Femeia prin preajmă

Și-ți pare mereu rătăcită,

Tu iart-o și strânge-o în brațe

Arată-i că e prețuită.

 

PS – Scrisul meu a început acum multă vreme. Îmi pare că scriu deja dintotdeauna. Câteodată, mă gândesc la toate clipele prin care am trecut, cum am devenit din copil adult, din fetișcană femeie și pare că scrisul m-a salvat, de multe ori.Am ales pana, ori de câte ori, vorbele se opreau în gât. Am ales lacrima, câteodată. Am ales și aleg mereu, iubirea. Femeie sau nu, tu, cititorule, trimite un gând luminos Femeii care îți este casă, care îți alină gândurile și care îți păstrează mereu locul din inimă.

Fiecare rând din acest blog este o parte din mine. Fiecare nou titlu este, dincolo de promovarea aleatorie a măritului Facebook sau de LIKE-ul generos acordat, picătură de emoție, de trăire, de freamăt și, din fericire, de durere. De ce din fericire? Pentru că viața este amestec de clipe, NOI – fiecare dintre noi – alegem să fie senin sau întuneric, să fie noapte cu stele sau pururea furtună. Eu, în naivitatea-mi poate, aleg să împart cu tine – cu voi, cei de dincolo de ecran și taste – tot ce sunt.

Ce va rămâne în urmă? Poate un zâmbet, poate o aducere aminte duioasă sau poate nici măcar atât. Dar alegerea mea rămâne aceasta. Femeie sau nu, dă mai departe Iubirea, emoția, viața!

Bolile copilăriei în corp de adult – Partea I

Vineri după amiază (cel mai potrivit moment!întotdeauna!!!)

  • Mama, mă doare în gât! Nu pot înghiți….

Verificăm gât. Gât roșu. Ups! Turăm motor de mami! Hai, lasă că de la ultima n-a trecut decât…. 2 săptâmâni. Și atunci, a fost celălalt copil. Nu-i bai! Bine că e sfârșit de săptămână, tati-crai e acasă, trece. Până luni, e ca nou. Sper… Dar dacă… El lasă, poate nu. Bine! Dacă nu i-am pus căciula de iarnă din august, na, acu trag…Bun. Facem ceai.

Parcă e cam cald. Unde o fi termometrul?

  • Nu vreau termometruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…..Și ceaiul nu e bun. Suc nu mai e? De-ală de gât?

Da, bun. Deci, presupunem că nu are febră. Pare destul de alert. Mă rog, nu-i chiar starea lui normală. Dacă era, până acum, jumate din suftragerie era cu fundul în sus. Daț las că e mai bine așa. Observăm culoarea albastră a covorului.

Oare ce mâncăm în seara asta? Ce spun aia la tv? Ceva cu bolile copilăriei….? Dar noi nu ne uităm. Trebuie să facem timp special. Și să aflu ce ghidușii au avut loc la grădi. Dacă oi reuși să scot ceva de la domnul în cauză.

  • Nu pot să înghit. Și vreau să mă ții în brațeeeeeeeeeeeeeeee.Și Petru să nu fie aiciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și nici tati. Să fim doar noi. Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…………

Bun. Pucedem atunci. Trimit pe ceilalți doi crai să mânânce. Pentru că observ, deloc încântată că cel mare vrea să stea exclusiv cu mine. Aveam ceva de scris, dar nu-i bai. Văd eu cum fac. Doar e sfârșit de săptămână. Reușesc eu cumva.

Copilul asta arde. Respiră adânc și nu te panica! Tu nu te temi de o simplă febră. Hai să sunăm totuși homeopatul să vedem ce zice. Vorbit, bun. Așteptăm și observăm. Bun. Se face. Vrea în brațe….Frateeeeeeeeee, zici că=i o balenă mică. Mai ieri era un bebe pufos. Și acu, îmi povestește de Sofia. Cine o fi asta? De la grădi? Nu, mami, cum așa? Prințesa. Ups, eroare de hard. Sigur că prințesa.

A adormit. Bun. Mă duc la scris? Nu, nu se poate. Craiul mic ordonă tiranic ȚIȚI. În regulă, mai e timp. Tati ce face? Spală vase, sper. Nu, se relaxează la o felie de pâine cu dulceață. Bleach! Dacă nu-i cioco, pentru mine, nici nu merită să deschid gura. Bun…Gata masa. Scriem și noi ceva azi? Sper să nu urmeze la rând cu bolile copilăriei și alți muci asta micu. Pe cuvânt, am și eu dreptul la un sfârșit de săptămână fără nimeni răcit? Parcă îmi amintesc de sor-mea. Ea o binecuvânta pe mama cu îmbolnăviri surpriză la fiecare Paști/Crăciun/Revelion/nuntă. Sau chiar și la început de concediu. Nici cu noi nu mi-e rușine, de altfel. Dar parcă ar merge puțină pauză.

Se trezește craiul mare. Are febră. Arde cu adevărat și e timpul să luăm ceva măsuri. Dezbrăcăm copilul cât se poate, punem compresă cu apă la temperatura camerei. Verificăm febra. Hidratăm copilul.

….

Cândva, cu cel mare în brațe, între patul unde l-am culcat și un altul, unde cel mic doarme exilat cu tati, făcând ture nocturne când sunt solicitată, se face dimineață. Cel mare e ok, fără febră sau dureri. Îmi cere de mâncare, semn bun. Îl urmăresc toată ziua și nu pare să mai aibă vreo problemă. Ne distrăm cu fructe, cu vitamina C cu propolis, cu ceiuț parfumat. Stăm în casă, dar aerisim bine încăperile.

Duminica e zi de mers la bunici. Avem o zi plină, care se termină cu o joacă la un spațiu nou, pentru copii. Totul e veselie și joc.

Ajunși acasă, cel mic devine agitat. Plânge. O fi prea obosit? Adoarme mai repede decât de obicei, dar se trezește peste vreo 2 ore, cu febră. Eu încă nu adormisem. O luăm de la capăt, dar mama e aici, totul va fi bine, pui mic!

Doarme chinuit, cu treziri dese. Parcă nici sânul nu îl mai liniștește ca altă dată. Arde încă, dar febra cedează repede. Puiul adoarme și încerc și eu să îmi fac loc lângă el. Cel mare, care doarme în stânga mea, se tot dezvelește. Se trezește odată să ceară apă și cel mic deschide ochiii. Nu mai vrea să adoarmă, așa că trebuie să ne plimbăm puțin prin casă. 100 de pași. Repetă! De 3 -4 ori. Am pierdut șirul. Oare mai e până dimineață? Oricât de ciudă mi-ar fi că trece noaptea și eu nici măcar nu am reușit să mă îmbrac în pijama, cu atât mai mult să adorm, sunt norocoasă pentru că, de obicei, puiii dorm. Și eu, împreună cu ei. Cele câteva nopți nedormite, adunate de-a lungul timpului au fost cauzate de boală, aproape de fiecare dată. O să dorm mâine noapte sau, dacă am noroc, poate închid un ochi la somnul de prânz al celui mic. Peste câteva ore se face luni și cel mare pleacă la grădi, împreună cu tati.

Luni. Cel mic se trezește plângând și starea lui nu pare să fie mai bună. Tregem o fugă până la medic, just in case. Nu sunt canini, nu mai are febră și pare puțin răgușit. Pare a fi o laringită. Vedem cum se manifestă în continuare. După amiază mă văd și cu homeopatul, așa că nu sunt panicată. Cel mare văd că a trecut ușor peste ce-o fi avut. Roșu în gât a părut, după ce am văzut eu, dar, mai știi… Poate a fost doar un episod pasager. Acum e vesel, mănâncă și, din fericire, e tot mai atașat de grădi și de prietenii lui de acolo.

Până la întâlnirea cu homeopatul nu mai face febră, dar e tot prefebril, iar starea generală destul de proastă. Fac o programare la pediatru, pentru orice eventualitate. Abia mâine ne vede. Offf…. Să vedem ce zice Anca, homeopata. În gât nu e bine, pare plin de ceva vezicule, însă nu e clar nici un diagnostic. Încercăm cu remediul constituțional care ar trebui să ne ajute.

Off….Se face deja noapte și mă rog să ne putem odihni cum trebuie în noaptea asta. Puiul mic nu prea vrea să mănânce, dar mi-e clar acum că îl deranjează chestiile ciudate din gât. Se face liniște și toată lumea adoarme. Cel mare vrea o poveste. Spun încet, cu glas șoptit, povestea. Puiul adoarme și eu mă întorc spre puiul mic, în dreapta, să îi verific temperatura. Off, iar arde! Mama ei de treabă… Peste jumătate de oră, se trezește urlând, ca niciodată. Cea mai mare problemă e că nu îl pot liniști nicicum. Iarăși ne plimbăm prin casă. El adoarme, eu mă așez în pat. Nu e bine! S-a trezit iar. Reluăm traseul. Mă plimb 2 ore. Aproape încontinuu. Puiul doarme, dar cum mă așez, cu el în brațe, deschide ochii și dă-i concert!

La un moment dat, cedez. Îmi vine să mă scurg pe jos de oboseală și el tot nu se poate liniști decât plimbat. Îl trezesc pe domnul Soț și îi predau ștafeta. Am nevoie să dorm, măcar o oră. Se pare că tati, după mârâiala inițială, reușește să adoarmă copilul de-adevăratelea și înainte ca eu să fiu cu totul în lumea viselor, aterizează și ei în pat, lângă mine. Peste 1 oră, sună ceasul, e deja dimineață.

Mama lor de boli! Bolile copilăriei, în corp de adult… Trec ele.

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Tu ai legături de suflet cu lucrurile?

Acum, pe bune, după ce am tot scris despre lucruri serioase… Voi aveți legături de suflet cu lucrurile? Vă ajută sau vă inhibă un anumit obiect? Vă face să vă simțiți mai bine o anume cană din care vă beți cafeaua sau ceaiul? Vă enervează să scrieți ceva cu un pix urât/murdar?

Vă supără când oglinda din hol e murdară?

Vă face să zâmbiți când simțiți căldura reconfortantă a unei pături moi, primite de la cineva drag, odată, de mult? Aveți legături de suflet cu o pereche de mănuși, cu o eșarfă sau o pereche de cercei colorați?

M-am tot gândit la subiectul ăsta. Nu aș spune că sunt sclava obiectelor din jur, dar trebuie să recunosc, sincer, că am obiecte preferate. Mă leg de anumite obiecte mai mult decât de altele. Prefer să scriu la laptop postările și nu la tabletă. Îmi place agenda verde, deși e mai veche și mai decolorată decât cea nouă, aurie. Îmi place lingurița cu ursuleț la capăt și mai puțin cea clasică.

Același lucru și cu anumite mâncăruri, mirosuri sau gusturi. Legături de suflet simt că mă leagă de ele.

Îmi place să beau cacao cu lapte sau ciocolată calda, alături de o felie de pâine cu unt. Îmi place să îmi mănânc oul moale, asemeni zilelor când eram copil și bunica sau mama îmi pregăteau această gustare. Nu e vorba despre vreo rețetă sofisticată, cât de sentimentul de siguranță, de cald, de ACASĂ, de apartenența pe care astfel de obiceiuri sau lucruri mi-l dau.

Și voi pățiți la fel? Facem o listă cu lucruri/obiceiuri care ne fac bine? Care hrănesc sufletul, cum ar spune cineva… O strigare a lucrurilor, mirosurilor, gusturilor de care ne leagă legături de suflet?

O fi de la vreme, o fi de la starea continuă de alergătură, de la frustrările tuturor care parcă se revarsă atât de tumultuos și fără avertizare, o fi de la toamna asta (sau de la o astenie care stă la colț, la pândă) sau se mai confruntă și alții cu astfel de necesități? De a simți, de a păstra și a gusta pe deplin orice legături de suflet care hrănesc inima…

Nu mă plâng și nici nu cred că ar trebui stopate aceste legături de suflet cu lucrurile și obiceiurile pe care le-am primit, încă din copilărie cu o anumită conotație/încărcătura afectivă. De altfel, sunt sigură ca un psiholog mi-ar putea oferi câteva răspunsuri în acest sens.

Mi-ar plăcea însă să văd cum vedeți voi, prietenii blogului, aceste legături de suflet. Ne leagă de lucruri și oameni? Le întreținem? Le creștem? Le cosmetizăm? Le tăiem craca de sub picioare?

1 mai… muncitoresc

A trecut şi întâiul de mai! Cum v-a prins pe voi, cei care poposiţi aici, în căsuţă?

Eu am rememorat, cu drag şi nostalgie, zilele de mai când ëvadam”la Vama Veche, cu prieteni dragi…Mai ţineţi mine, Pau(la)? Lăcra(mioara)?

Deşi drumurile noastre par să nu se mai întâlnească acum atât de des, pentru mine, acele clipe vor rămâne mereu în suflet…Mi-e tare dor de voi, dragele mele! Poate nu o spun prea des, dar acum, azi, simt nevoia să vă scriu aceste cuvinte… Oriunde vă poartă paşii, să zâmbiţi mereu Clipei!!!

Cu toate acestea, se pare că noi prietenii şi oameni speciali îmi răsar în cale, aproape în fiecare zi. Deci, e musai să ţin ochiii deschişi, inima primenită şi să îi aştept, zâmbind…

Le sunt recunoscătoare pentru încredere, pentru gesturi, pentru tăceri şi pentru Poezie!

Sper ca soarele să revină curând şi primăvara să îşi reintre în drepturi!