Bolile copilăriei în corp de adult – Partea I

Vineri după amiază (cel mai potrivit moment!întotdeauna!!!)

  • Mama, mă doare în gât! Nu pot înghiți….

Verificăm gât. Gât roșu. Ups! Turăm motor de mami! Hai, lasă că de la ultima n-a trecut decât…. 2 săptâmâni. Și atunci, a fost celălalt copil. Nu-i bai! Bine că e sfârșit de săptămână, tati-crai e acasă, trece. Până luni, e ca nou. Sper… Dar dacă… El lasă, poate nu. Bine! Dacă nu i-am pus căciula de iarnă din august, na, acu trag…Bun. Facem ceai.

Parcă e cam cald. Unde o fi termometrul?

  • Nu vreau termometruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…..Și ceaiul nu e bun. Suc nu mai e? De-ală de gât?

Da, bun. Deci, presupunem că nu are febră. Pare destul de alert. Mă rog, nu-i chiar starea lui normală. Dacă era, până acum, jumate din suftragerie era cu fundul în sus. Daț las că e mai bine așa. Observăm culoarea albastră a covorului.

Oare ce mâncăm în seara asta? Ce spun aia la tv? Ceva cu bolile copilăriei….? Dar noi nu ne uităm. Trebuie să facem timp special. Și să aflu ce ghidușii au avut loc la grădi. Dacă oi reuși să scot ceva de la domnul în cauză.

  • Nu pot să înghit. Și vreau să mă ții în brațeeeeeeeeeeeeeeee.Și Petru să nu fie aiciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și nici tati. Să fim doar noi. Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…………

Bun. Pucedem atunci. Trimit pe ceilalți doi crai să mânânce. Pentru că observ, deloc încântată că cel mare vrea să stea exclusiv cu mine. Aveam ceva de scris, dar nu-i bai. Văd eu cum fac. Doar e sfârșit de săptămână. Reușesc eu cumva.

Copilul asta arde. Respiră adânc și nu te panica! Tu nu te temi de o simplă febră. Hai să sunăm totuși homeopatul să vedem ce zice. Vorbit, bun. Așteptăm și observăm. Bun. Se face. Vrea în brațe….Frateeeeeeeeee, zici că=i o balenă mică. Mai ieri era un bebe pufos. Și acu, îmi povestește de Sofia. Cine o fi asta? De la grădi? Nu, mami, cum așa? Prințesa. Ups, eroare de hard. Sigur că prințesa.

A adormit. Bun. Mă duc la scris? Nu, nu se poate. Craiul mic ordonă tiranic ȚIȚI. În regulă, mai e timp. Tati ce face? Spală vase, sper. Nu, se relaxează la o felie de pâine cu dulceață. Bleach! Dacă nu-i cioco, pentru mine, nici nu merită să deschid gura. Bun…Gata masa. Scriem și noi ceva azi? Sper să nu urmeze la rând cu bolile copilăriei și alți muci asta micu. Pe cuvânt, am și eu dreptul la un sfârșit de săptămână fără nimeni răcit? Parcă îmi amintesc de sor-mea. Ea o binecuvânta pe mama cu îmbolnăviri surpriză la fiecare Paști/Crăciun/Revelion/nuntă. Sau chiar și la început de concediu. Nici cu noi nu mi-e rușine, de altfel. Dar parcă ar merge puțină pauză.

Se trezește craiul mare. Are febră. Arde cu adevărat și e timpul să luăm ceva măsuri. Dezbrăcăm copilul cât se poate, punem compresă cu apă la temperatura camerei. Verificăm febra. Hidratăm copilul.

….

Cândva, cu cel mare în brațe, între patul unde l-am culcat și un altul, unde cel mic doarme exilat cu tati, făcând ture nocturne când sunt solicitată, se face dimineață. Cel mare e ok, fără febră sau dureri. Îmi cere de mâncare, semn bun. Îl urmăresc toată ziua și nu pare să mai aibă vreo problemă. Ne distrăm cu fructe, cu vitamina C cu propolis, cu ceiuț parfumat. Stăm în casă, dar aerisim bine încăperile.

Duminica e zi de mers la bunici. Avem o zi plină, care se termină cu o joacă la un spațiu nou, pentru copii. Totul e veselie și joc.

Ajunși acasă, cel mic devine agitat. Plânge. O fi prea obosit? Adoarme mai repede decât de obicei, dar se trezește peste vreo 2 ore, cu febră. Eu încă nu adormisem. O luăm de la capăt, dar mama e aici, totul va fi bine, pui mic!

Doarme chinuit, cu treziri dese. Parcă nici sânul nu îl mai liniștește ca altă dată. Arde încă, dar febra cedează repede. Puiul adoarme și încerc și eu să îmi fac loc lângă el. Cel mare, care doarme în stânga mea, se tot dezvelește. Se trezește odată să ceară apă și cel mic deschide ochiii. Nu mai vrea să adoarmă, așa că trebuie să ne plimbăm puțin prin casă. 100 de pași. Repetă! De 3 -4 ori. Am pierdut șirul. Oare mai e până dimineață? Oricât de ciudă mi-ar fi că trece noaptea și eu nici măcar nu am reușit să mă îmbrac în pijama, cu atât mai mult să adorm, sunt norocoasă pentru că, de obicei, puiii dorm. Și eu, împreună cu ei. Cele câteva nopți nedormite, adunate de-a lungul timpului au fost cauzate de boală, aproape de fiecare dată. O să dorm mâine noapte sau, dacă am noroc, poate închid un ochi la somnul de prânz al celui mic. Peste câteva ore se face luni și cel mare pleacă la grădi, împreună cu tati.

Luni. Cel mic se trezește plângând și starea lui nu pare să fie mai bună. Tregem o fugă până la medic, just in case. Nu sunt canini, nu mai are febră și pare puțin răgușit. Pare a fi o laringită. Vedem cum se manifestă în continuare. După amiază mă văd și cu homeopatul, așa că nu sunt panicată. Cel mare văd că a trecut ușor peste ce-o fi avut. Roșu în gât a părut, după ce am văzut eu, dar, mai știi… Poate a fost doar un episod pasager. Acum e vesel, mănâncă și, din fericire, e tot mai atașat de grădi și de prietenii lui de acolo.

Până la întâlnirea cu homeopatul nu mai face febră, dar e tot prefebril, iar starea generală destul de proastă. Fac o programare la pediatru, pentru orice eventualitate. Abia mâine ne vede. Offf…. Să vedem ce zice Anca, homeopata. În gât nu e bine, pare plin de ceva vezicule, însă nu e clar nici un diagnostic. Încercăm cu remediul constituțional care ar trebui să ne ajute.

Off….Se face deja noapte și mă rog să ne putem odihni cum trebuie în noaptea asta. Puiul mic nu prea vrea să mănânce, dar mi-e clar acum că îl deranjează chestiile ciudate din gât. Se face liniște și toată lumea adoarme. Cel mare vrea o poveste. Spun încet, cu glas șoptit, povestea. Puiul adoarme și eu mă întorc spre puiul mic, în dreapta, să îi verific temperatura. Off, iar arde! Mama ei de treabă… Peste jumătate de oră, se trezește urlând, ca niciodată. Cea mai mare problemă e că nu îl pot liniști nicicum. Iarăși ne plimbăm prin casă. El adoarme, eu mă așez în pat. Nu e bine! S-a trezit iar. Reluăm traseul. Mă plimb 2 ore. Aproape încontinuu. Puiul doarme, dar cum mă așez, cu el în brațe, deschide ochii și dă-i concert!

La un moment dat, cedez. Îmi vine să mă scurg pe jos de oboseală și el tot nu se poate liniști decât plimbat. Îl trezesc pe domnul Soț și îi predau ștafeta. Am nevoie să dorm, măcar o oră. Se pare că tati, după mârâiala inițială, reușește să adoarmă copilul de-adevăratelea și înainte ca eu să fiu cu totul în lumea viselor, aterizează și ei în pat, lângă mine. Peste 1 oră, sună ceasul, e deja dimineață.

Mama lor de boli! Bolile copilăriei, în corp de adult… Trec ele.

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Tu ai legături de suflet cu lucrurile?

Acum, pe bune, după ce am tot scris despre lucruri serioase… Voi aveți legături de suflet cu lucrurile? Vă ajută sau vă inhibă un anumit obiect? Vă face să vă simțiți mai bine o anume cană din care vă beți cafeaua sau ceaiul? Vă enervează să scrieți ceva cu un pix urât/murdar?

Vă supără când oglinda din hol e murdară?

Vă face să zâmbiți când simțiți căldura reconfortantă a unei pături moi, primite de la cineva drag, odată, de mult? Aveți legături de suflet cu o pereche de mănuși, cu o eșarfă sau o pereche de cercei colorați?

M-am tot gândit la subiectul ăsta. Nu aș spune că sunt sclava obiectelor din jur, dar trebuie să recunosc, sincer, că am obiecte preferate. Mă leg de anumite obiecte mai mult decât de altele. Prefer să scriu la laptop postările și nu la tabletă. Îmi place agenda verde, deși e mai veche și mai decolorată decât cea nouă, aurie. Îmi place lingurița cu ursuleț la capăt și mai puțin cea clasică.

Același lucru și cu anumite mâncăruri, mirosuri sau gusturi. Legături de suflet simt că mă leagă de ele.

Îmi place să beau cacao cu lapte sau ciocolată calda, alături de o felie de pâine cu unt. Îmi place să îmi mănânc oul moale, asemeni zilelor când eram copil și bunica sau mama îmi pregăteau această gustare. Nu e vorba despre vreo rețetă sofisticată, cât de sentimentul de siguranță, de cald, de ACASĂ, de apartenența pe care astfel de obiceiuri sau lucruri mi-l dau.

Și voi pățiți la fel? Facem o listă cu lucruri/obiceiuri care ne fac bine? Care hrănesc sufletul, cum ar spune cineva… O strigare a lucrurilor, mirosurilor, gusturilor de care ne leagă legături de suflet?

O fi de la vreme, o fi de la starea continuă de alergătură, de la frustrările tuturor care parcă se revarsă atât de tumultuos și fără avertizare, o fi de la toamna asta (sau de la o astenie care stă la colț, la pândă) sau se mai confruntă și alții cu astfel de necesități? De a simți, de a păstra și a gusta pe deplin orice legături de suflet care hrănesc inima…

Nu mă plâng și nici nu cred că ar trebui stopate aceste legături de suflet cu lucrurile și obiceiurile pe care le-am primit, încă din copilărie cu o anumită conotație/încărcătura afectivă. De altfel, sunt sigură ca un psiholog mi-ar putea oferi câteva răspunsuri în acest sens.

Mi-ar plăcea însă să văd cum vedeți voi, prietenii blogului, aceste legături de suflet. Ne leagă de lucruri și oameni? Le întreținem? Le creștem? Le cosmetizăm? Le tăiem craca de sub picioare?

1 mai… muncitoresc

A trecut şi întâiul de mai! Cum v-a prins pe voi, cei care poposiţi aici, în căsuţă?

Eu am rememorat, cu drag şi nostalgie, zilele de mai când ëvadam”la Vama Veche, cu prieteni dragi…Mai ţineţi mine, Pau(la)? Lăcra(mioara)?

Deşi drumurile noastre par să nu se mai întâlnească acum atât de des, pentru mine, acele clipe vor rămâne mereu în suflet…Mi-e tare dor de voi, dragele mele! Poate nu o spun prea des, dar acum, azi, simt nevoia să vă scriu aceste cuvinte… Oriunde vă poartă paşii, să zâmbiţi mereu Clipei!!!

Cu toate acestea, se pare că noi prietenii şi oameni speciali îmi răsar în cale, aproape în fiecare zi. Deci, e musai să ţin ochiii deschişi, inima primenită şi să îi aştept, zâmbind…

Le sunt recunoscătoare pentru încredere, pentru gesturi, pentru tăceri şi pentru Poezie!

Sper ca soarele să revină curând şi primăvara să îşi reintre în drepturi!

Esențe (și gânduri) de primăvară

condimente-esente
De când mă știu, am petrecut sărbătorile în familie. Cu tot cu agitația și pregătirile post sărbători. Cu tot cu marea curățenie post petreceri și cu spălatul vaselor după plecarea musafirilor. Așa au trecut anii și din copil, am devenit adolescentă, apoi domnișoară și acum, am ajuns la casa mea, cu soț, copii și purcel, pardon… pisică!

Până când a venit pe lume M., am fost prezentă mereu, în casa părinților mei, la pregătiri, am ajutat cât am putut și mi s-a permis (nu de alta, dar pe lângă cele 2 mâini stângi, am avut mereu de-a face cu maestra de … ceremonii, MAMA, care preferă, de multe ori, să facă lucrurile în ritmul și ordinea EI). Nici eu, nici sora mea nu am fost ïnstruite”de mici să gătim, așa că am început să … experimentăm, când am plecat de acasă. Eu nu sunt foarte pasionată, dar sunt zile când gătesc zâmbind, cu mare plăcere. Îmi place să inventez, să modific pe ici, pe colo rețetele și să degust apoi rezultatul. Uneori reușește experimentul, alteori, nu.

Dar toate reușitele mele culinare țin să le povestesc Mamei. De ce ei? Pentru că ea este și va rămâne mereu un fel de reper (al meu) în bucătărie. Pentru că am multe mâncăruri/dulciuri pe care, deși le pregătesc uneori, altfel, știu că simt nevoia să regăsesc gustul din copilărie, din adolecență. Al preparatelor pregătite de Mama.

Acum, de Sfintele Sărbători de Paști, cu atât mai mult mă gândesc la ea. E ziua ei. Și casa miroase a cozonac bun, cu multă multă nuca (la ea) și a pască cu brânză și stafide (la mine). Prima mea pască… Mă simt tare, tare mândră de isprava asta!

La mulți ani, dragă Mamă!

Hristos a înviat, dragii mei! Să aveți parte de sărbători liniștite, senine și pline de oameni și clipe luminate!

Sursa foto:

http://www.admir.ro/c/34-category_default/condimente-esente.jpg

Concluzii si rezolutii

14001_10206291774113986_714061927930855767_n

Odată cu primăvara, calendaristic vorbind, a venit, pentru mine și familia mea, participarea la Superblog 2015. Spun că și familia mea a participat pentru că, pentru mine, acum, în această perioadă a vieții, aproape orice postare constituie un efort de echipă.

Un efort al soțului meu de a stăvili întrucâtva avalanșa de energie a celor mici. A celor mici de a-și găsi joaca frumoasă, nonviolentă și plăcută lor, care să se poată desfășura fără supravegherea mea. Și efort al meu, de a scrie, de a tasta repede, repede, înainte să mă găsească M. la tabletă, înainte de a se trezi P., înainte de a obosi A. să se joace, să fie și să rămână în mintea copiilor :).

Eu scriu, de multe ori, postări întregi în minte, înainte de a avea răgazul să le transcriu. Și apoi, CÂND în sfârșit mă pot bucura de câteva minute doar ale mele, încerc, atât cât îmi permite răgazul acordat și cât mă ajută memoria, să așez pe hârtie ceea ce mintea mea deja a creat. Sunt dăți CÂND nu reușesc să reproduc atât de fidel pe cât mi-aș dori gândurile, dar rezultatul final nu se publică decât în măsura în care mă mulțumește, măcar parțial.

Ce a rămas de spus în ceea ce privește participarea la Superblog?

În primul rând, aș vrea să spun că mi-a plăcut, mi-a pus în mișcare sângele, creativitatea și a trebuit să scornesc fel de fel de activități pentru a putea scrie liniștită. Nu că viața era lipsită de palpitant, în absența competiției! Am aflat târziu, competiția deja începuse și am pierdut puncte la primele probe unde am decis apoi să scriu totuși, în ciuda penalizărilor.

Am aflat lucruri noi despre mine și despre capacitatea de a mă plia mai mult sau mai puțin pe criterii tehnice, de formă și fond, pe cosmetizarea textului meu astfel încât să trasmită un mesaj anume. Am descoperit oameni care scriu altfel, care gândesc alt fel și care știu sau vor să o arate. Unii mi-au plăcut, m-am äbonat”să le citesc vorbele, măcar uneori. Citindu-i, ies câte puțin, din sfera parentingului. Și e bine, revigorant, dă oarecare dependență și face bine tenului!

Alții nu mi-au plăcut. Mi-am mușcat limba când am văzut articole bine cotate conținând greșeli de ortografie sau semantică. Am citit articole premiate care nu mi-au trezit nici o senzație, nici o bucurie. Probabil respectau cerințele tehnice. Sau nu. Nu am avut răbdare și nici timp să despic firul ăsta în patru.
Am citit și recitit regulamentul când am avut nevoie, am mai cerut lămuriri și mi s-a răspuns frumos, de fiecare dată. Răspunsul la contestație nu mi s-a părut foarte profesionist, dar asta e… Viața merge înainte!

Am descoperit o comunitate de oameni care scriu, din diverse motive, cu tonuri mai mult sau mai puțin specifice.
Premii nu pot spune că am primit, dar am căpătat experiență. Poate o să mai particip. Nu m-am lăsat și sunt mândră că sunt finalistă (cu diplomă!). Am scris la toate probele, cum m-am priceput mai bine.

Am învățat să folosesc mai eficient, mai inteligent poate, darul de a scrie. M-am obișnuit să citesc de 2 ori textul înainte de a da publicare. Uneori, am cerut chiar părerea unui alt ochi critic, al soțului meu.
Eu scriu mereu din suflet, câteodată prea poetic sau prea rupt din mine, dar mă simt bine când rezultatul mișcă alte suflete. Pentru că acesta este motivul meu de a scrie: vreau să transmit.

Una peste alta, a fost o experiență interesantă. Eu am participat fără a avea vreo pretenție de mărire, ca să îmi încerc puterile, să gust competiția, dar m-a prins microbul și adormeam visând clasamente și probe. Niciodată premii 🙂 Am aflat de Superblog de la o prietenă dragă, fostă participantă, care m-a încurajat să încerc, să scriu.

Mi-am reamintit cu drag, cu infinit drag, de perioada studenției și a Festudis-ului, a depunerilor de proiecte studențești. Ahh, ce vremuri!

A fost frumos, repede repede, concentrat aș spune, dar plăcut.

Semnat, un finalist mămică bloggeriță cu 2 flăcăi năzdrăvani
IMG_0025

Cuvinte și tonuri

Cu toții vorbim. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori, cu folos, alteori degeaba. Ca să ne dăm cunoscători sau doar din lipsă de ocupație. Pentru a socializa sau pentru că vrem să obținem ceva – recunoaștere, prieteni, simpatie, cifră de vânzări, etc.

În iureșul vorbelor, se întâmplă să folosim cuvinte și expresii greșite. Sau greșit înțelese de interlocutor, care, poate, are o zi mai puțin bună sau doar capsa pusă. Interlocutor care scrie, poate, cu majuscule, iar noi simțim că țipă. Și așa, din 2-3 replici, se aprinde un ditamai incendiul de sentimente, orgolii și tastaturi. Gata conflictul!

Mă încrâncenez și eu câteodată, încercând să apăr, cu argumente solide, ceea ce eu spun/cred/simt că e bine și frumos și adevărat și corect. Vorbește gura fără mine poate și, fără să îmi dau seama, rănesc. Exact la fel, sunt întristată/dezamăgită/rănită de cuvintele sau tonul altora. Și doare atât de tare, uneori, încât îmi vine să tac pentru totdeauna. Sau, cum s-ar spune, să îmi iau jucăriile și să plec.

Dar apoi, după câteva momente de reflecție, îmi dau seama cât de relative sunt, aproape de fiecare dată, noțiunile astea abstracte la care suntem cu toții specialiști: binele, frumosul, eticul, moralul, adevărul, dreptatea, etc.

Oftez când mă doare și uit, de cele mai multe ori. Dar știu, în adâncul sufletului, că rămân găurile cuielor pe care le batem, cum spune povestea. Și ce te faci când sunt atât de multe găuri încât peretele inimii e ciuruit de tot, e incapabil să mai păstreze căldura și iubirea?

Așa că îmi propun, o dată în plus, să nu mai pun atâta trăire în tot… Să nu mai resimt orice cuvânt scris cu majuscule ca un pumn în masă…Să las deoparte nuanțele absolute ale fiecărei experiențe și să merg mai departe, fără ură sau resentimente. Probabil că nu e așa de ușor, mai ales pentru unii dintre noi. Cu siguranță că există persoane care au mereu argumente pregătite, frumos ambalate, gata să fie livrate în caz de opoziție, în orice fel de circumstanță. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt atât de convingători încăt pot vinde, la orice oră din zi și din noapte castraveți… grădinarului!

Dar, dincolo de asta, de ce oare ne place atât de tare să ne contrăm? Pentru ce? Care să fie câștigul nostru din astfel de lupte verbale, ale argumentelor zicese, dar cel mai adesea, în fapt, ale orgoliilor?

Suntem în luminatul post al Paștelui și ar fi nimerit, poate, să ne curățăm și gândul, pe lângă intestine( prin post) și casele( prin mari eforturi)… Eu îmi propun să iert mai mult, să zâmbesc mai mult și să trec tăcută, măcar o vreme, pe lângă replicile care mi se par răutăcioase, ipocrite sau prefăcute. Niciodată nu am argumente în fața răutății gratuite, deci ele mă iau pe nepregătite aproape întotdeauna.

Pentru că uneori, e mai ușor să dai vina pe cuvântul sau tonul folosit, decât să realizezi că problema este în altă parte…