Esențe (și gânduri) de primăvară

condimente-esente
De când mă știu, am petrecut sărbătorile în familie. Cu tot cu agitația și pregătirile post sărbători. Cu tot cu marea curățenie post petreceri și cu spălatul vaselor după plecarea musafirilor. Așa au trecut anii și din copil, am devenit adolescentă, apoi domnișoară și acum, am ajuns la casa mea, cu soț, copii și purcel, pardon… pisică!

Până când a venit pe lume M., am fost prezentă mereu, în casa părinților mei, la pregătiri, am ajutat cât am putut și mi s-a permis (nu de alta, dar pe lângă cele 2 mâini stângi, am avut mereu de-a face cu maestra de … ceremonii, MAMA, care preferă, de multe ori, să facă lucrurile în ritmul și ordinea EI). Nici eu, nici sora mea nu am fost ïnstruite”de mici să gătim, așa că am început să … experimentăm, când am plecat de acasă. Eu nu sunt foarte pasionată, dar sunt zile când gătesc zâmbind, cu mare plăcere. Îmi place să inventez, să modific pe ici, pe colo rețetele și să degust apoi rezultatul. Uneori reușește experimentul, alteori, nu.

Dar toate reușitele mele culinare țin să le povestesc Mamei. De ce ei? Pentru că ea este și va rămâne mereu un fel de reper (al meu) în bucătărie. Pentru că am multe mâncăruri/dulciuri pe care, deși le pregătesc uneori, altfel, știu că simt nevoia să regăsesc gustul din copilărie, din adolecență. Al preparatelor pregătite de Mama.

Acum, de Sfintele Sărbători de Paști, cu atât mai mult mă gândesc la ea. E ziua ei. Și casa miroase a cozonac bun, cu multă multă nuca (la ea) și a pască cu brânză și stafide (la mine). Prima mea pască… Mă simt tare, tare mândră de isprava asta!

La mulți ani, dragă Mamă!

Hristos a înviat, dragii mei! Să aveți parte de sărbători liniștite, senine și pline de oameni și clipe luminate!

Sursa foto:

http://www.admir.ro/c/34-category_default/condimente-esente.jpg

Concluzii si rezolutii

14001_10206291774113986_714061927930855767_n

Odată cu primăvara, calendaristic vorbind, a venit, pentru mine și familia mea, participarea la Superblog 2015. Spun că și familia mea a participat pentru că, pentru mine, acum, în această perioadă a vieții, aproape orice postare constituie un efort de echipă.

Un efort al soțului meu de a stăvili întrucâtva avalanșa de energie a celor mici. A celor mici de a-și găsi joaca frumoasă, nonviolentă și plăcută lor, care să se poată desfășura fără supravegherea mea. Și efort al meu, de a scrie, de a tasta repede, repede, înainte să mă găsească M. la tabletă, înainte de a se trezi P., înainte de a obosi A. să se joace, să fie și să rămână în mintea copiilor :).

Eu scriu, de multe ori, postări întregi în minte, înainte de a avea răgazul să le transcriu. Și apoi, CÂND în sfârșit mă pot bucura de câteva minute doar ale mele, încerc, atât cât îmi permite răgazul acordat și cât mă ajută memoria, să așez pe hârtie ceea ce mintea mea deja a creat. Sunt dăți CÂND nu reușesc să reproduc atât de fidel pe cât mi-aș dori gândurile, dar rezultatul final nu se publică decât în măsura în care mă mulțumește, măcar parțial.

Ce a rămas de spus în ceea ce privește participarea la Superblog?

În primul rând, aș vrea să spun că mi-a plăcut, mi-a pus în mișcare sângele, creativitatea și a trebuit să scornesc fel de fel de activități pentru a putea scrie liniștită. Nu că viața era lipsită de palpitant, în absența competiției! Am aflat târziu, competiția deja începuse și am pierdut puncte la primele probe unde am decis apoi să scriu totuși, în ciuda penalizărilor.

Am aflat lucruri noi despre mine și despre capacitatea de a mă plia mai mult sau mai puțin pe criterii tehnice, de formă și fond, pe cosmetizarea textului meu astfel încât să trasmită un mesaj anume. Am descoperit oameni care scriu altfel, care gândesc alt fel și care știu sau vor să o arate. Unii mi-au plăcut, m-am äbonat”să le citesc vorbele, măcar uneori. Citindu-i, ies câte puțin, din sfera parentingului. Și e bine, revigorant, dă oarecare dependență și face bine tenului!

Alții nu mi-au plăcut. Mi-am mușcat limba când am văzut articole bine cotate conținând greșeli de ortografie sau semantică. Am citit articole premiate care nu mi-au trezit nici o senzație, nici o bucurie. Probabil respectau cerințele tehnice. Sau nu. Nu am avut răbdare și nici timp să despic firul ăsta în patru.
Am citit și recitit regulamentul când am avut nevoie, am mai cerut lămuriri și mi s-a răspuns frumos, de fiecare dată. Răspunsul la contestație nu mi s-a părut foarte profesionist, dar asta e… Viața merge înainte!

Am descoperit o comunitate de oameni care scriu, din diverse motive, cu tonuri mai mult sau mai puțin specifice.
Premii nu pot spune că am primit, dar am căpătat experiență. Poate o să mai particip. Nu m-am lăsat și sunt mândră că sunt finalistă (cu diplomă!). Am scris la toate probele, cum m-am priceput mai bine.

Am învățat să folosesc mai eficient, mai inteligent poate, darul de a scrie. M-am obișnuit să citesc de 2 ori textul înainte de a da publicare. Uneori, am cerut chiar părerea unui alt ochi critic, al soțului meu.
Eu scriu mereu din suflet, câteodată prea poetic sau prea rupt din mine, dar mă simt bine când rezultatul mișcă alte suflete. Pentru că acesta este motivul meu de a scrie: vreau să transmit.

Una peste alta, a fost o experiență interesantă. Eu am participat fără a avea vreo pretenție de mărire, ca să îmi încerc puterile, să gust competiția, dar m-a prins microbul și adormeam visând clasamente și probe. Niciodată premii 🙂 Am aflat de Superblog de la o prietenă dragă, fostă participantă, care m-a încurajat să încerc, să scriu.

Mi-am reamintit cu drag, cu infinit drag, de perioada studenției și a Festudis-ului, a depunerilor de proiecte studențești. Ahh, ce vremuri!

A fost frumos, repede repede, concentrat aș spune, dar plăcut.

Semnat, un finalist mămică bloggeriță cu 2 flăcăi năzdrăvani
IMG_0025

Cuvinte și tonuri

Cu toții vorbim. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori, cu folos, alteori degeaba. Ca să ne dăm cunoscători sau doar din lipsă de ocupație. Pentru a socializa sau pentru că vrem să obținem ceva – recunoaștere, prieteni, simpatie, cifră de vânzări, etc.

În iureșul vorbelor, se întâmplă să folosim cuvinte și expresii greșite. Sau greșit înțelese de interlocutor, care, poate, are o zi mai puțin bună sau doar capsa pusă. Interlocutor care scrie, poate, cu majuscule, iar noi simțim că țipă. Și așa, din 2-3 replici, se aprinde un ditamai incendiul de sentimente, orgolii și tastaturi. Gata conflictul!

Mă încrâncenez și eu câteodată, încercând să apăr, cu argumente solide, ceea ce eu spun/cred/simt că e bine și frumos și adevărat și corect. Vorbește gura fără mine poate și, fără să îmi dau seama, rănesc. Exact la fel, sunt întristată/dezamăgită/rănită de cuvintele sau tonul altora. Și doare atât de tare, uneori, încât îmi vine să tac pentru totdeauna. Sau, cum s-ar spune, să îmi iau jucăriile și să plec.

Dar apoi, după câteva momente de reflecție, îmi dau seama cât de relative sunt, aproape de fiecare dată, noțiunile astea abstracte la care suntem cu toții specialiști: binele, frumosul, eticul, moralul, adevărul, dreptatea, etc.

Oftez când mă doare și uit, de cele mai multe ori. Dar știu, în adâncul sufletului, că rămân găurile cuielor pe care le batem, cum spune povestea. Și ce te faci când sunt atât de multe găuri încât peretele inimii e ciuruit de tot, e incapabil să mai păstreze căldura și iubirea?

Așa că îmi propun, o dată în plus, să nu mai pun atâta trăire în tot… Să nu mai resimt orice cuvânt scris cu majuscule ca un pumn în masă…Să las deoparte nuanțele absolute ale fiecărei experiențe și să merg mai departe, fără ură sau resentimente. Probabil că nu e așa de ușor, mai ales pentru unii dintre noi. Cu siguranță că există persoane care au mereu argumente pregătite, frumos ambalate, gata să fie livrate în caz de opoziție, în orice fel de circumstanță. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt atât de convingători încăt pot vinde, la orice oră din zi și din noapte castraveți… grădinarului!

Dar, dincolo de asta, de ce oare ne place atât de tare să ne contrăm? Pentru ce? Care să fie câștigul nostru din astfel de lupte verbale, ale argumentelor zicese, dar cel mai adesea, în fapt, ale orgoliilor?

Suntem în luminatul post al Paștelui și ar fi nimerit, poate, să ne curățăm și gândul, pe lângă intestine( prin post) și casele( prin mari eforturi)… Eu îmi propun să iert mai mult, să zâmbesc mai mult și să trec tăcută, măcar o vreme, pe lângă replicile care mi se par răutăcioase, ipocrite sau prefăcute. Niciodată nu am argumente în fața răutății gratuite, deci ele mă iau pe nepregătite aproape întotdeauna.

Pentru că uneori, e mai ușor să dai vina pe cuvântul sau tonul folosit, decât să realizezi că problema este în altă parte…

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Numar zile…oameni…iubiri.Numar.

Numar zilele pana cand va fi 2010.Numar secundele pana se face „ceasu” de plecat de la munca si de mers acasa. Numar orele pana cand ai sa vii.Numar bataile inimii pana cand ai sa ma auzi, ai sa ma crezi, ai sa ma stii….

Numar oamenii care imi zambesc.Numar oamenii care devin mari si buni si frumosi in sufletul meu.Ii numar, uneori, si pe cei care s-au dus la cimitir.Si nu se mai intorc niciodata.Numar ….unu,doi, trei….zece…..

Numar iubirile care se nasc,mor.Se transforma.Se topesc.Numar iubirile pe care le ning nori, apoi le bate soarele in cap.Numar cat mai am pana la implinire, desi…habar n-am cum voi recunoaste asta.Eu numar inainte.Mereu.Constiincioasa, ca un scrib.Ca un mic invatacel care invata sa numere, sa adune, niciodata sa scada.

Si pentru ca toate numerele trebuie sa fie cu mine, le tot plimb prin oras.Prin lume.Le car, le scap din brate cateodata.Sunt grele, vei spune.Mai ales pentru un om asa mic.Dar eu vreau sa fiu om mare.Asa ca numar.Si imi iau munca foarte in serios.Si numar mereu.

Tu ma intrebi mereu totalul.Atata tot.Cat da la urma, asta este tot ceea ce vrei sa stii.Prea multe cifre strica, e parerea ta.Ca si cum tu planifici ceva, un mare buget de clipe, de ani, de trairi.Si eu, personal de executie, trebuie sa muncesc sarguincios.Sa fiu corecta si exacta.Sa stiu totul, la virgula, la punct.Sa „functionez ceas”.Deci, numar.

Si azi, si maine.Eu numar.Bine macar ca ninge si copacul meu zambeste.Ti-am spus ca am un copac?!.A fost primul meu prieten cand mi-am luat in primire postul de „numarator sef subaltern executant”.Si eu l-am parasit intr-o zi.Dar m-am intors apoi.El nu uitase.Si acum, dupa atata vreme, copacul meu nu ma minte niciodata.

Eu numar si el stie sa ma aline.Sa ma alinte.Copacul meu crede ca fac o munca importanta, inventez cine stie ce mare antidot pentru vreo boala cumplita.El ma vede mare si curata si imi zambeste ca si cum as fi centrul unui univers enorm.Dar eu stiu ca nu sunt.Si numar.

Numar.Azi,maine, ieri.Tu, eu,el.NOI.Noi?Dupa asta nu stiu ce urmeaza.Cred ca asta e ultimul numar.Dupa NOI nu mai exista nimic.E doar vid.Si eu numar, pana ajung la noi.Copacul zambeste.Eu numar.