Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Tu ai legături de suflet cu lucrurile?

Acum, pe bune, după ce am tot scris despre lucruri serioase… Voi aveți legături de suflet cu lucrurile? Vă ajută sau vă inhibă un anumit obiect? Vă face să vă simțiți mai bine o anume cană din care vă beți cafeaua sau ceaiul? Vă enervează să scrieți ceva cu un pix urât/murdar?

Vă supără când oglinda din hol e murdară?

Vă face să zâmbiți când simțiți căldura reconfortantă a unei pături moi, primite de la cineva drag, odată, de mult? Aveți legături de suflet cu o pereche de mănuși, cu o eșarfă sau o pereche de cercei colorați?

M-am tot gândit la subiectul ăsta. Nu aș spune că sunt sclava obiectelor din jur, dar trebuie să recunosc, sincer, că am obiecte preferate. Mă leg de anumite obiecte mai mult decât de altele. Prefer să scriu la laptop postările și nu la tabletă. Îmi place agenda verde, deși e mai veche și mai decolorată decât cea nouă, aurie. Îmi place lingurița cu ursuleț la capăt și mai puțin cea clasică.

Același lucru și cu anumite mâncăruri, mirosuri sau gusturi. Legături de suflet simt că mă leagă de ele.

Îmi place să beau cacao cu lapte sau ciocolată calda, alături de o felie de pâine cu unt. Îmi place să îmi mănânc oul moale, asemeni zilelor când eram copil și bunica sau mama îmi pregăteau această gustare. Nu e vorba despre vreo rețetă sofisticată, cât de sentimentul de siguranță, de cald, de ACASĂ, de apartenența pe care astfel de obiceiuri sau lucruri mi-l dau.

Și voi pățiți la fel? Facem o listă cu lucruri/obiceiuri care ne fac bine? Care hrănesc sufletul, cum ar spune cineva… O strigare a lucrurilor, mirosurilor, gusturilor de care ne leagă legături de suflet?

O fi de la vreme, o fi de la starea continuă de alergătură, de la frustrările tuturor care parcă se revarsă atât de tumultuos și fără avertizare, o fi de la toamna asta (sau de la o astenie care stă la colț, la pândă) sau se mai confruntă și alții cu astfel de necesități? De a simți, de a păstra și a gusta pe deplin orice legături de suflet care hrănesc inima…

Nu mă plâng și nici nu cred că ar trebui stopate aceste legături de suflet cu lucrurile și obiceiurile pe care le-am primit, încă din copilărie cu o anumită conotație/încărcătura afectivă. De altfel, sunt sigură ca un psiholog mi-ar putea oferi câteva răspunsuri în acest sens.

Mi-ar plăcea însă să văd cum vedeți voi, prietenii blogului, aceste legături de suflet. Ne leagă de lucruri și oameni? Le întreținem? Le creștem? Le cosmetizăm? Le tăiem craca de sub picioare?

1 mai… muncitoresc

A trecut şi întâiul de mai! Cum v-a prins pe voi, cei care poposiţi aici, în căsuţă?

Eu am rememorat, cu drag şi nostalgie, zilele de mai când ëvadam”la Vama Veche, cu prieteni dragi…Mai ţineţi mine, Pau(la)? Lăcra(mioara)?

Deşi drumurile noastre par să nu se mai întâlnească acum atât de des, pentru mine, acele clipe vor rămâne mereu în suflet…Mi-e tare dor de voi, dragele mele! Poate nu o spun prea des, dar acum, azi, simt nevoia să vă scriu aceste cuvinte… Oriunde vă poartă paşii, să zâmbiţi mereu Clipei!!!

Cu toate acestea, se pare că noi prietenii şi oameni speciali îmi răsar în cale, aproape în fiecare zi. Deci, e musai să ţin ochiii deschişi, inima primenită şi să îi aştept, zâmbind…

Le sunt recunoscătoare pentru încredere, pentru gesturi, pentru tăceri şi pentru Poezie!

Sper ca soarele să revină curând şi primăvara să îşi reintre în drepturi!

Esențe (și gânduri) de primăvară

condimente-esente
De când mă știu, am petrecut sărbătorile în familie. Cu tot cu agitația și pregătirile post sărbători. Cu tot cu marea curățenie post petreceri și cu spălatul vaselor după plecarea musafirilor. Așa au trecut anii și din copil, am devenit adolescentă, apoi domnișoară și acum, am ajuns la casa mea, cu soț, copii și purcel, pardon… pisică!

Până când a venit pe lume M., am fost prezentă mereu, în casa părinților mei, la pregătiri, am ajutat cât am putut și mi s-a permis (nu de alta, dar pe lângă cele 2 mâini stângi, am avut mereu de-a face cu maestra de … ceremonii, MAMA, care preferă, de multe ori, să facă lucrurile în ritmul și ordinea EI). Nici eu, nici sora mea nu am fost ïnstruite”de mici să gătim, așa că am început să … experimentăm, când am plecat de acasă. Eu nu sunt foarte pasionată, dar sunt zile când gătesc zâmbind, cu mare plăcere. Îmi place să inventez, să modific pe ici, pe colo rețetele și să degust apoi rezultatul. Uneori reușește experimentul, alteori, nu.

Dar toate reușitele mele culinare țin să le povestesc Mamei. De ce ei? Pentru că ea este și va rămâne mereu un fel de reper (al meu) în bucătărie. Pentru că am multe mâncăruri/dulciuri pe care, deși le pregătesc uneori, altfel, știu că simt nevoia să regăsesc gustul din copilărie, din adolecență. Al preparatelor pregătite de Mama.

Acum, de Sfintele Sărbători de Paști, cu atât mai mult mă gândesc la ea. E ziua ei. Și casa miroase a cozonac bun, cu multă multă nuca (la ea) și a pască cu brânză și stafide (la mine). Prima mea pască… Mă simt tare, tare mândră de isprava asta!

La mulți ani, dragă Mamă!

Hristos a înviat, dragii mei! Să aveți parte de sărbători liniștite, senine și pline de oameni și clipe luminate!

Sursa foto:

http://www.admir.ro/c/34-category_default/condimente-esente.jpg

Concluzii si rezolutii

14001_10206291774113986_714061927930855767_n

Odată cu primăvara, calendaristic vorbind, a venit, pentru mine și familia mea, participarea la Superblog 2015. Spun că și familia mea a participat pentru că, pentru mine, acum, în această perioadă a vieții, aproape orice postare constituie un efort de echipă.

Un efort al soțului meu de a stăvili întrucâtva avalanșa de energie a celor mici. A celor mici de a-și găsi joaca frumoasă, nonviolentă și plăcută lor, care să se poată desfășura fără supravegherea mea. Și efort al meu, de a scrie, de a tasta repede, repede, înainte să mă găsească M. la tabletă, înainte de a se trezi P., înainte de a obosi A. să se joace, să fie și să rămână în mintea copiilor :).

Eu scriu, de multe ori, postări întregi în minte, înainte de a avea răgazul să le transcriu. Și apoi, CÂND în sfârșit mă pot bucura de câteva minute doar ale mele, încerc, atât cât îmi permite răgazul acordat și cât mă ajută memoria, să așez pe hârtie ceea ce mintea mea deja a creat. Sunt dăți CÂND nu reușesc să reproduc atât de fidel pe cât mi-aș dori gândurile, dar rezultatul final nu se publică decât în măsura în care mă mulțumește, măcar parțial.

Ce a rămas de spus în ceea ce privește participarea la Superblog?

În primul rând, aș vrea să spun că mi-a plăcut, mi-a pus în mișcare sângele, creativitatea și a trebuit să scornesc fel de fel de activități pentru a putea scrie liniștită. Nu că viața era lipsită de palpitant, în absența competiției! Am aflat târziu, competiția deja începuse și am pierdut puncte la primele probe unde am decis apoi să scriu totuși, în ciuda penalizărilor.

Am aflat lucruri noi despre mine și despre capacitatea de a mă plia mai mult sau mai puțin pe criterii tehnice, de formă și fond, pe cosmetizarea textului meu astfel încât să trasmită un mesaj anume. Am descoperit oameni care scriu altfel, care gândesc alt fel și care știu sau vor să o arate. Unii mi-au plăcut, m-am äbonat”să le citesc vorbele, măcar uneori. Citindu-i, ies câte puțin, din sfera parentingului. Și e bine, revigorant, dă oarecare dependență și face bine tenului!

Alții nu mi-au plăcut. Mi-am mușcat limba când am văzut articole bine cotate conținând greșeli de ortografie sau semantică. Am citit articole premiate care nu mi-au trezit nici o senzație, nici o bucurie. Probabil respectau cerințele tehnice. Sau nu. Nu am avut răbdare și nici timp să despic firul ăsta în patru.
Am citit și recitit regulamentul când am avut nevoie, am mai cerut lămuriri și mi s-a răspuns frumos, de fiecare dată. Răspunsul la contestație nu mi s-a părut foarte profesionist, dar asta e… Viața merge înainte!

Am descoperit o comunitate de oameni care scriu, din diverse motive, cu tonuri mai mult sau mai puțin specifice.
Premii nu pot spune că am primit, dar am căpătat experiență. Poate o să mai particip. Nu m-am lăsat și sunt mândră că sunt finalistă (cu diplomă!). Am scris la toate probele, cum m-am priceput mai bine.

Am învățat să folosesc mai eficient, mai inteligent poate, darul de a scrie. M-am obișnuit să citesc de 2 ori textul înainte de a da publicare. Uneori, am cerut chiar părerea unui alt ochi critic, al soțului meu.
Eu scriu mereu din suflet, câteodată prea poetic sau prea rupt din mine, dar mă simt bine când rezultatul mișcă alte suflete. Pentru că acesta este motivul meu de a scrie: vreau să transmit.

Una peste alta, a fost o experiență interesantă. Eu am participat fără a avea vreo pretenție de mărire, ca să îmi încerc puterile, să gust competiția, dar m-a prins microbul și adormeam visând clasamente și probe. Niciodată premii 🙂 Am aflat de Superblog de la o prietenă dragă, fostă participantă, care m-a încurajat să încerc, să scriu.

Mi-am reamintit cu drag, cu infinit drag, de perioada studenției și a Festudis-ului, a depunerilor de proiecte studențești. Ahh, ce vremuri!

A fost frumos, repede repede, concentrat aș spune, dar plăcut.

Semnat, un finalist mămică bloggeriță cu 2 flăcăi năzdrăvani
IMG_0025

Cuvinte și tonuri

Cu toții vorbim. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori, cu folos, alteori degeaba. Ca să ne dăm cunoscători sau doar din lipsă de ocupație. Pentru a socializa sau pentru că vrem să obținem ceva – recunoaștere, prieteni, simpatie, cifră de vânzări, etc.

În iureșul vorbelor, se întâmplă să folosim cuvinte și expresii greșite. Sau greșit înțelese de interlocutor, care, poate, are o zi mai puțin bună sau doar capsa pusă. Interlocutor care scrie, poate, cu majuscule, iar noi simțim că țipă. Și așa, din 2-3 replici, se aprinde un ditamai incendiul de sentimente, orgolii și tastaturi. Gata conflictul!

Mă încrâncenez și eu câteodată, încercând să apăr, cu argumente solide, ceea ce eu spun/cred/simt că e bine și frumos și adevărat și corect. Vorbește gura fără mine poate și, fără să îmi dau seama, rănesc. Exact la fel, sunt întristată/dezamăgită/rănită de cuvintele sau tonul altora. Și doare atât de tare, uneori, încât îmi vine să tac pentru totdeauna. Sau, cum s-ar spune, să îmi iau jucăriile și să plec.

Dar apoi, după câteva momente de reflecție, îmi dau seama cât de relative sunt, aproape de fiecare dată, noțiunile astea abstracte la care suntem cu toții specialiști: binele, frumosul, eticul, moralul, adevărul, dreptatea, etc.

Oftez când mă doare și uit, de cele mai multe ori. Dar știu, în adâncul sufletului, că rămân găurile cuielor pe care le batem, cum spune povestea. Și ce te faci când sunt atât de multe găuri încât peretele inimii e ciuruit de tot, e incapabil să mai păstreze căldura și iubirea?

Așa că îmi propun, o dată în plus, să nu mai pun atâta trăire în tot… Să nu mai resimt orice cuvânt scris cu majuscule ca un pumn în masă…Să las deoparte nuanțele absolute ale fiecărei experiențe și să merg mai departe, fără ură sau resentimente. Probabil că nu e așa de ușor, mai ales pentru unii dintre noi. Cu siguranță că există persoane care au mereu argumente pregătite, frumos ambalate, gata să fie livrate în caz de opoziție, în orice fel de circumstanță. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt atât de convingători încăt pot vinde, la orice oră din zi și din noapte castraveți… grădinarului!

Dar, dincolo de asta, de ce oare ne place atât de tare să ne contrăm? Pentru ce? Care să fie câștigul nostru din astfel de lupte verbale, ale argumentelor zicese, dar cel mai adesea, în fapt, ale orgoliilor?

Suntem în luminatul post al Paștelui și ar fi nimerit, poate, să ne curățăm și gândul, pe lângă intestine( prin post) și casele( prin mari eforturi)… Eu îmi propun să iert mai mult, să zâmbesc mai mult și să trec tăcută, măcar o vreme, pe lângă replicile care mi se par răutăcioase, ipocrite sau prefăcute. Niciodată nu am argumente în fața răutății gratuite, deci ele mă iau pe nepregătite aproape întotdeauna.

Pentru că uneori, e mai ușor să dai vina pe cuvântul sau tonul folosit, decât să realizezi că problema este în altă parte…

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….