La taifas cu Sinele – Zilele care nu vor mai fi niciodată (recenzie)

Probabil nu v-am spus niciodată încă, dar pe vremuri, adolescentă fiind, îmi doream să urmez cursurile facultăţii de psihologie şi mă visam tare mândră, doamna psiholog. 🙂 Vremea a trecut, ideile s-au mai schimbat, m-am reprofilat şi am ajuns la alte concluzii.

Cu toate acestea, încă îmi place să ascult un psiholog vorbind, încă îmi pun fel de fel de întrebări privind modul în care funcţionează creierul/mintea/sufletul celorlalţi şi încerc să găsesc cea mai potrivită cale de a rezolva diferite probleme de oameni mici sau mai mari. Încă ajută să stau de vorba cu sinele când simt că pierd controlul.

Despre Cristina Nemerovschi am aflat cu ajutorul editurii Herg Benet. Mi-a plăcut coperta cărţii şi mi-am dorit să o citesc. Nu aveam cum ghici că, deloc întâmplător, voi sta la taifas cu Sinele în exact aceeaşi perioadă.

Cine este Cristina Nemerovschi şi despre ce scrie… aleg să nu vorbesc eu, acum şi aici. O puteţi descoperi pe blogul ei, puteţi să căutaţi interviuri cu ea şi să citiţi cărţile ei. Eu plănuiesc să mai cumpăr câte ceva din ceea ce a scris, în perioada următoare 🙂

Voi relata însă experienţa mea citind şi adulmecând toată lupta cu sinele, cu anxietatea, cu vina, cu întrebările care m-au făcut să strâng la piept această carte.

Întâmplarea (neîntâmplătoare!) a aranjat lucrurile în aşa fel încăt să încep lectura într-o perioadă tulbure pentru viaţa şi sănătatea mea mintală. Nu râdeţi, cred sincer că avem, cu toţii, momente în care suntem la un pas distanţă de marginea prăpastiei. Şi da, prin prăpastie, mă refer la luptele din interior, la dezechilibrele psihice şi mentale, la personalităţi disfuncţionale şi la tot ce derivă de aici.

Pregătind un interviu cu un psiholog, acum o vreme, am primit multe semnale de la persoane ce par a fi absolut în regulă dar care îşi pun probleme de tipul Cum să contracarăm atacurile de panică?

Cartea Cristinei mi-a dat imboldul necesar să trec peste o perioadă agitată, plină de lovituri şi de întrebări fără răspuns. Am conştientizat, o dată în plus, că nimeni nu te poate ajuta dacă TU alegi SĂ ÎŢI faci rău.

Ana din carte poate fi oricare dintre noi. Mai mult, ceea ce gândeşte, simte şi face ea poate fi în perfect acord cu ceea ce ar face un om considerat (şi tratat ca atare) NORMAL.

Să vă spun şi că această carte m-a scos dintr-o depresie mică -mică? Sau că mi-a fost tare ciudă că am ajuns la final. Parcă mai vroiam puţin, parcă mai mergea o pagină, două, treizeci. 🙂

Am o colegă de birou cu care împart frăţeşte cărţile pe care eu dau bani. Le citim (eu prima!), fiecare în colţul ei de lume şi apoi, când e linişte şi nu mai avem chestii urgente de făcut sau e rost de ha-ha şi hi-hi, ori când una dintre noi are ceva de exemplificat, luăm la disecat: subiect, autor, poze (dacă este!), temă, citate (care este!!!)

Ea abia o citeşte. Deci…this is just me, folks!

Îmi spusese dintotdeauna ca încearcă să prindă în poezii frumuseţea fiecărei zile prin care trece, şi că nu există zi fără măcar un moment care să merite ţinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Reţinerea unui moment, a unui sentiment, aşa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, într-un fragment din timp care nu se va mai întoarce, care piere pentru totdeauna.

În câteva cuvinte, vă spun că viaţa la sanatoriu pare mai normală decât ceea ce trăim, uneori, doar în cruda realitate. Şi da, frate, poate n-oi fi înţeles eu mare lucru din cartea asta de introspecţie/dezvoltare personală sau cum veţi considera oportun să etichetaţi această carte, dar mi-a picat la ţanc!

Am avut răgaz, citind-o în tihnă, să stau de vorbă cu sinele, să îl caut de „bube” şi să îi fiu camarad de nădejde. Cred că toţi avem nevoie să fim prieteni cu noi şi cu ceea ce simţim. Să ne bucurăm şi să ne iertăm. Uneori merităm şi e uşor să facem asta, alteori e MUSAI să facem asta pentru a merge înainte.

PS: Fotografiile nu-mi aparţin, mi-am permis să le împumut de pe pagina Cristinei pentru ca volumul meu e împumutat şi naşte pasiuni, undeva 🙂

Empatia – ce este și ce NU este (note de lectură)

Această postare despre empatie este una dintre cele mai muncite postări. Am pornit la drum încercând să fac un conspect al primei cărţi a minunatei dr. Laura Markham. Odată cu pătrunderea în tainele acestei interesante lumi, empatia şi toate conceptele care o întregesc, mi-au devenit prieteni de cursă lungă.

Glumind puţin, cred că domnul soţ ar fi în stare să vă lase vorbind singuri, dacă îi strecuraţi, în orice conversaţie, empatia. 🙂

Cu toate acestea, pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc eu aici, voi încerca să subliniez câteva noţiuni teoretice esenţiale.

Ce este empatia?

  • Ascultare şi acceptare fără presiunea de a rezolva/repara ceva
  • Oglindire, admitere şi reflectare a comportamentului/trărilor şi manifestărilor celor pe care îi avem în faţă
  • Respectarea unor limite sănătoase.

Ce NU ESTE EMPATIA?

Empatia NU ESTE  permisivitate.

Empatia NU ESTE rezolvarea problemei.

Empatia NU ESTE acord asupra unui comportament/mod de acţiune.

Empatia NU ESTE o suită de întrebări pentru a clarifica CE anume provoacă un comportament.

Empatia NU ESTE analiza unui comportament sau a unei relaţii.

Empatia NU ESTE dramatizarea situaţiei.

Empatia NU ESTE, în nici o situaţie, contestarea emoţiei resimţite sau arătate.

Empatie NU ESTE o încercare de înveselire.

 

Poate tocmai acest concept de empatie este (sau poate deveni) un punct de plecare în încercarea de a privi puţin altfel creşterea şi, mai ales, educarea copiilor noştri.

Scriam zilele trecute despre ideile şi curentele de gândire care i-au marcat pe părinţii noştri în vremea când noi, adulţii de azi, ne formam. Sunt convinsă că au făcut cum s-au priceput mai bine pentru a ne scoate oameni frumoşi, buni, corecţi şi că parte din ceea ce am devenit li se datorează. Le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru că ne-au purtat de grijă şi au aşezat în sufletul şi mintea noastră, combustibil util şi dătător de viaţă.

Pe măsură ce creştem, ne putem folosi tot mai abil cuvintele şi poveştile pentru a ne regla sentimentele. Dar până ajungem acolo, e lung drumul. Şi tot greul luptei cu astfel de sentimente este dus de oamenii dragi care ne au în grijă. Fie că vorbim despre părinţi, bunici sau doamnele educatoare/învăţătoare, cred că este important, pentru copiii de acum (croiţi puţin altfel decât noi, la vârsta lor) să fim la curent cu noi modalităţi de a lucra şi creşte.

Dacă  nu era evident încă din scrierile mele pe teme de parenting (dacă sunteţi curioşi, vă invit să daţi o căutare după acest termen pe blog), eu cred foarte tare în ideea de a construi împreună. Am descoperit această aplecare şi la dr. Laura Markham, şi la frumoasa şi blânda Otilia Mantelers (pe care am cunoscut-o la conferinţa susţinută la Piatra Neamţ), dar şi la mai puţin cunoscutele (dar de asemenea apreciatele), Ioana (Prinţesa Urbană) sau la Urania Cremene (ultima dintre conferinţele de parenting la care am participat).

Cred de asemenea, în vorbele lui Harold Hulbert:

Copiii au nevoie de iubirea noastră mai ales atunci când par să o merite cel mai puţin.

Parafrazând-o pe dr.Laura Markham, cele mai profunde nevoi ale copiilor pot fi descoperite într-una dintre următoarele categorii:

  1. Să ştie că părinţii îi adoră, le place să aibă grijă de ei şi se îngrijesc de fericirea lor (nevoia de preţuire, siguranţă, stimă de sine)
  2. Să se simtă cu adevărat văzuţi, cunoscuţi, acceptaţi şi apreciaţi, cu tot cu aspectele lor „ruşinoase” ca furia, gelozia, meschinăria şi lăcomia (nevoia de iubire necondiţionată)
  3. Să rămână conectaţi cu fiecare părinte, prin clipe petrecute frecvent împreună, într-un mod relaxat, jucăuş, nestructurat şi pentru a se afirma pe sine. (nevoia de intimitate şi apartenenţă)
  4. Să îşi proceseze emoţiile dificile din viaţa de zi cu zi (nevoia de plenitate emoţională şi acceptare de sine)
  5. Să deprindă noi abilităţi (nevoia de autonomie, independenţă şi încredere în sine)
  6. Să acţioneze din proprie iniţiativă pentru a avea un impact asupra lumii (nevoia de autodeterminare şi putere)
  7. Să îşi aducă contribuţia (nevoia de valoare, sens).

Mergând mai departe cu raţionamentul acesta, orice comportament inadecvat al copilului este un semnal de alarmă, un SOS că există nevoi nesatisfăcute sau sentimente/situaţii dificile pe care copilul încearcă să le proceseze. Spre exemplu, câteva clipe de atenţie completă a părintelui faţă de copil şi lumea sa, ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană. De ce? Pentru că puiul de om nu ştie încă să descifreze foarte exact CARE NEVOIE nu este împlinită şi CERE atât cât poate percepe el cu mintea/sufletul lui de 1-2-3-4-X ani. Există cazuri de oameni mari care procedează la fel şi abia târziu în viaţă reuşesc să descopere ce anume stă în spetele poftei/adicţiei respective.

Când oferim unui copil anxios ocazia de a-şi procesa vechile temeri, îl ajutăm să facă pasul către curaj şi libertate, din toate punctele de vedere ale vieţii lui. Interesant cum o adicţie cu care vă luptaţi, poate, de ani de zile, vă apare acum într-o cu totul altă lumină, nu? 🙂

Dacă v-a plăcut această postare, vă invit să vă abonaţi la postările blogului (pe e-mail sau prin urmărire a paginii de Facebook – Blogul Irinei.

De asemenea, dacă vă interesează subiectul/conspectul meu din cărţile dr. Laura Markham, aştept să îmi lăsaţi un mesaj conţinând adresa de e-mail şi veţi primi, bonus, o lucrare de parenting în format .pdf şi/sau o colecţie de poveşti vindecătoare pentru voi şi copilul vostru.

Ştiu că trăim într-o epocă a vitezei, că sunt multe informaţii, care mai de care mai colorate şi o parte dintre ele nu ne sunt necesare, ne agasează şi ne consumă timpul (şi aşa puţin, deci foarte preţios!). Promit să nu vă bombardez căsuţa de e-mail cu reclame sau spam, veţi fi doar la curent cu ceea ce scriu, cu gândurile şi proiectele mele. Vorbele şi semnalele de la voi îmi fac întotdeauna plăcere şi îmi propun să creem o comunitate frumoasă, activă, în jurul ideilor în care credem! 🙂

 

Sursă foto: http://www.batanga.com/curiosidades/7378/que-es-la-empatia

Oameni şi poveşti

Poate greşesc. Dar, în ultima vreme, îmi iau tot mai mult seva, puterea şi energia dintr-un amestec magic: oameni şi poveşti. Da, da, chiar aşa. Pentru că mereu am parte de oameni şi poveşti, mă trezesc mai veselă, micile deziluzii se şterg mai repede şi sunt multe lucruri şi evenimente care mă fac să îmi bată inima mai tare.

Poate nu sunt singura care trăieşte o astfel de încântare. Dacă e aşa,chiar vă rog, ridicaţi o mână, să vă văd, să vă zâmbesc pe stradă, întâlnindu-vă şi să ne regăsim şi în viaţă, într-o complicitate tandră.

Pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc, încerc să mă explic. 🙂

Fiecare dintre noi, de-a lungul vieţii, are unul sau mai multe pasiuni, plăceri, resurse de viaţă, de motivaţie, de încredere şi de zâmbet. Cunosc oameni care trăiesc pentru a lipi/dezlipi/şurubări şi au un zâmbet mare, mare pe faţă ori de câte ori au ocazia să se manifeste în acest sens. Da, vorbesc despre domnul Soţ. 🙂 Pentru el, odihna, socializarea, uneori chiar şi hrana sunt opţionale. Lipicitul, cum îi spun eu întregii îndeletniciri, NU este pe lista aceasta. În absenţa timpului, mijloacelor şi uneltelor pentru a pune în aplicare lipicitul, domnul devine posac, ursuz, nervos şi, scuzaţi expresia, ciufut. Da, e greu de înţeles pentru mine, o EA cât de departe se poate de astfel de îndeletniciri. Probabil, există şi situaţii în care oamenii cu preocupări similare se atrag, la noi nu a fost cazul.

Pentru alţii, pasiunea cea mare se pune în activităţi care le testează rezistenţa, puterile fizice, reacţiile în faţa pericolului, etc. Şi astfel de oameni sunt foarte diferiţi de mine. Nu mai răi sau mai buni, ci doar diferiţi. Încerc să îi observ, de la distanţă, îi admir pentru modul în care aleg să îşi hrănească pasiunea, dar nu mă văd făcând acelaşi lucru. Nu prea curând, cel puţin.

Pentru mine, în afară de familie şi scris, de meseria mea şi de cărţi, despre care am tot scris, mai pe lung sau doar intuit, pasiunea vine sub diferite forme.

Oameni şi poveşti este ultima descoperire care m-a uluit. Încă nu reuşesc să înţeleg pe deplin cum de abia acum realizez puterea acestui nou, perfect şi inepuizabil combustibil. Pentru mine, să cunosc oameni şi poveşti, să fiu martor al trecerii lor prin lume, să pot ţine de mână, alina sau îndruma este uluitor. Să ascult, să încerc să mă pun în pielea povestitorului şi să îmi pun problema cum aş face eu dacă aş fi acolo, în papucii lui…

Da, îmi place şi nu mă pot sătura de asta. Vorbesc şi ascult. Mai şi tac (sâc!), mai şi plâng. Uneori, poveştile şi oamenii mă pot dărâma. Loviturile mişeleşti, pe la spate, fără avertizare şi fără posibilitate de apărare dor cel mai tare. Dar, după şocul şi neliniştea clipei, caut soluţia. Şi mă ridic, scuturându-mă. Merg mai departe. De multe ori, mă gândesc unde am greşit eu, uneori înainte de a gândi unde au greşit ceilalţi sau de ce mi se întâmplă mie.

Oameni şi poveşti ar trebui să scrie mare, cu litere îngroşate, în fişa postului vieţii mele. 🙂 De fapt, din dragoste de oameni şi din sete de poveşti, urnesc toate proiectele care mă însufleţesc. Pentru că da, dintre toţi şi toate, tare mi-s dragi oamenii şi tare-mi sunt necesare poveştile.

O să mă auziţi vreodată, poate, râzând, de această mare pasiune. Pentru că am fost crescută şi învăţată că scrisul şi visatul nu-ţi dă de mâncare. Trist, poate. Şi-am învăţat atât de bine această lecţie încât, multă vreme, am ascuns în suflet bine,bine, cu 7 lacăte, vulcanul inimii mele şi am ales căi mai bătute, mai vizibile şi mai… fizice de a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Doar că, într-o zi, dintr-o întâmplare neîntâmplătoare cu un Om, urmată şi precedată de cicocniri mai lungi sau mai scurte cu alţi Oameni, am rupt lanţurile şi am ales libertatea.

Pentru că mă fac mare, pentru că sunt puternică şi simt cu adevărat că trăiesc, îmi extrag seva dătătoare de viaţă din oameni şi poveşti.

Pe tine, dragă cititor, ce combustibil magic te ajută să funcţionezi la cote maxime? Ce pasiune te animă şi care este licoarea specială care te face să crezi, mereu şi mereu, să cauţi noi şanse, să alegi noi drumuri, să plantezi noi seminţe de speranţă?

După o vreme. O fi ceva în aer

O fi ceva în aer
Că prea m-apucă doruri
Şi prea mă-mbrac în rochii
Şi prea-mi las părul liber.

O fi ceva în aer
Sau poate de la apă,
Sau de la lipsa ei.

O fi ceva în aer
Şi dă cu pace-n vânt
Şi vine cu iertare,
Şi vine cu iubire.

O fi ceva în aer
Că prea e primăvară
Şi prea îmi vine-a râde
Şi prea mi-e bine-n suflet.

🙂

Există zile în care scriu trist, pentru că aşa simt şi blogul este căsuţa mea, unde respir exact aşa cum sunt. Şi-apoi, există zile în care e soare şi cald. O fi ceva în aer. Sau în suflet. Zile în care aleg să privesc lucrurile cu inima şi mai puţin cu ochiii. Zile în care sunt recunoscătoare pentru piedici şi bobârnacele primite, pentru priviri încruntate şi ALEG să mă ridic. Iar şi iar. De fiecare dată. Pentru că … o luptă-i viaţa, deci…TE LUPTĂ!

Femeia – versuri pentru cele mai puternice ființe

Așa-i făcută Femeia…

Să rabde, să-ndure, să tacă

Să ducă în pântec o lume

Și răul cu bine să-ntoarcă.

 

Gingașă la trup și arătare,

Cu gânduri răzlețe și multe,

Puterea-i ascunsă în inima mare,

Lucrează întruna, cu suflet, și mari și mărunte.

 

Și trece prin chinuri, senină,

Ea uită și iartă, mereu alinând,

Cu mâini obosite, a casei regină,

Deși gârbovită, ea vine-alergând.

 

Și duce cu sine mari lupte,

Ea pacea-și dorește, mereu,

Și celui trist, cu visele rupte

Femeia-îi dă, înzecit, credința în Dumnezeu.

 

De ai Femeia prin preajmă

Și-ți pare mereu rătăcită,

Tu iart-o și strânge-o în brațe

Arată-i că e prețuită.

 

PS – Scrisul meu a început acum multă vreme. Îmi pare că scriu deja dintotdeauna. Câteodată, mă gândesc la toate clipele prin care am trecut, cum am devenit din copil adult, din fetișcană femeie și pare că scrisul m-a salvat, de multe ori.Am ales pana, ori de câte ori, vorbele se opreau în gât. Am ales lacrima, câteodată. Am ales și aleg mereu, iubirea. Femeie sau nu, tu, cititorule, trimite un gând luminos Femeii care îți este casă, care îți alină gândurile și care îți păstrează mereu locul din inimă.

Fiecare rând din acest blog este o parte din mine. Fiecare nou titlu este, dincolo de promovarea aleatorie a măritului Facebook sau de LIKE-ul generos acordat, picătură de emoție, de trăire, de freamăt și, din fericire, de durere. De ce din fericire? Pentru că viața este amestec de clipe, NOI – fiecare dintre noi – alegem să fie senin sau întuneric, să fie noapte cu stele sau pururea furtună. Eu, în naivitatea-mi poate, aleg să împart cu tine – cu voi, cei de dincolo de ecran și taste – tot ce sunt.

Ce va rămâne în urmă? Poate un zâmbet, poate o aducere aminte duioasă sau poate nici măcar atât. Dar alegerea mea rămâne aceasta. Femeie sau nu, dă mai departe Iubirea, emoția, viața!

Cuvinte și tonuri

Cu toții vorbim. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori, cu folos, alteori degeaba. Ca să ne dăm cunoscători sau doar din lipsă de ocupație. Pentru a socializa sau pentru că vrem să obținem ceva – recunoaștere, prieteni, simpatie, cifră de vânzări, etc.

În iureșul vorbelor, se întâmplă să folosim cuvinte și expresii greșite. Sau greșit înțelese de interlocutor, care, poate, are o zi mai puțin bună sau doar capsa pusă. Interlocutor care scrie, poate, cu majuscule, iar noi simțim că țipă. Și așa, din 2-3 replici, se aprinde un ditamai incendiul de sentimente, orgolii și tastaturi. Gata conflictul!

Mă încrâncenez și eu câteodată, încercând să apăr, cu argumente solide, ceea ce eu spun/cred/simt că e bine și frumos și adevărat și corect. Vorbește gura fără mine poate și, fără să îmi dau seama, rănesc. Exact la fel, sunt întristată/dezamăgită/rănită de cuvintele sau tonul altora. Și doare atât de tare, uneori, încât îmi vine să tac pentru totdeauna. Sau, cum s-ar spune, să îmi iau jucăriile și să plec.

Dar apoi, după câteva momente de reflecție, îmi dau seama cât de relative sunt, aproape de fiecare dată, noțiunile astea abstracte la care suntem cu toții specialiști: binele, frumosul, eticul, moralul, adevărul, dreptatea, etc.

Oftez când mă doare și uit, de cele mai multe ori. Dar știu, în adâncul sufletului, că rămân găurile cuielor pe care le batem, cum spune povestea. Și ce te faci când sunt atât de multe găuri încât peretele inimii e ciuruit de tot, e incapabil să mai păstreze căldura și iubirea?

Așa că îmi propun, o dată în plus, să nu mai pun atâta trăire în tot… Să nu mai resimt orice cuvânt scris cu majuscule ca un pumn în masă…Să las deoparte nuanțele absolute ale fiecărei experiențe și să merg mai departe, fără ură sau resentimente. Probabil că nu e așa de ușor, mai ales pentru unii dintre noi. Cu siguranță că există persoane care au mereu argumente pregătite, frumos ambalate, gata să fie livrate în caz de opoziție, în orice fel de circumstanță. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt atât de convingători încăt pot vinde, la orice oră din zi și din noapte castraveți… grădinarului!

Dar, dincolo de asta, de ce oare ne place atât de tare să ne contrăm? Pentru ce? Care să fie câștigul nostru din astfel de lupte verbale, ale argumentelor zicese, dar cel mai adesea, în fapt, ale orgoliilor?

Suntem în luminatul post al Paștelui și ar fi nimerit, poate, să ne curățăm și gândul, pe lângă intestine( prin post) și casele( prin mari eforturi)… Eu îmi propun să iert mai mult, să zâmbesc mai mult și să trec tăcută, măcar o vreme, pe lângă replicile care mi se par răutăcioase, ipocrite sau prefăcute. Niciodată nu am argumente în fața răutății gratuite, deci ele mă iau pe nepregătite aproape întotdeauna.

Pentru că uneori, e mai ușor să dai vina pe cuvântul sau tonul folosit, decât să realizezi că problema este în altă parte…

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….