Conferințele părinților – Dr. Laura Markham la București

Aceasta este prima postare rezultată din experiențele trăite/simțite la conferința organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel cu participarea Dr. Laura Markham. Dincolo de bagajul de cunoștințe, de emoțiile adunate și de energia debordantă pe care le-am adus cu mine, sunt mândră să mă număr printre partenerii media ai evenimentului.

300x250

Celebrul psiholog clinician american Dr. Laura Markham a  „antrenat” la București în perioada 14-15 noiembrie aproape 500 de părinți în arta mai bunei înțelegeri a propriilor emoții pentru a crește copii fericiți. Dr Laura Markham a fost încântată de întâlnirea cu părinții români  la cele patru conferințe pe care le-a susținut și speră ca sfaturile ei să fi adus mai multă lumină, iar aplicarea lor să aducă mai multă bucurie în familii.

 

Voi scrie, pe îndelete (în postări viitoare, așa că vă invit să vă abonați la newsletter) despre fiecare dintre cele 4 teme abordate:

  1. Părinți liniștiți, copii fericiți – Cum să ne îndrumăm copiii să coopereze fără a apela la țipete, mite, amenințări sau pedepse 
  2. Creșterea unui copil inteligent emoțional – Cum dezvoltă copiii respect de sine, rezistență la stres și atașamente sănătoase în loc de codependență
  3. Părinți liniștiți, frați fericiți –  Cum să abordăm problema certurilor între frați și să creștem frați prieteni pe viață
  4. Mindfulness și gestionarea emoțiilor – Parenting liniștit: cum să înlocuim țipetele cu conectarea

Deocamdată, ca să vă fac „poftă”, doar câteva informații de bază.

Dr. Markham a vorbit părinților despre propria vindecare, a oferit instrumente eficiente pentru gestionarea emoțiilor și crearea armoniei în familie. Le-a amintit părinților că prin controlul copiilor se pierde de fapt, compasiunea față de ei, că fiecare pedeapsă afectează negativ dezvoltarea intelectuală și emoțională a copiilor, iar „forța provoacă rezistență, în vreme ce compasiunea naște influență”. Din punctul de vedere al specialistului american „Cel mai  important lucru pe care trebuie să îl reținem este faptul că doar dragostea și încrederea contează”, așa cum reiese din comunicatul de presă post eveniment.

Dr Laura Markham in Romania

Organizatorul conferinței, doamna Despina Bădescu, redactor-șef al platformei TOTULDESPREMAME.RO a declarat „Conferințele susținute de dr. Laura Markham la București au fost cel mai bun prilej pentru părinții prezenți de a se opri pentru câteva ore din tumultul vieții de zi cu zi și de a reflecta la lucrurile esențiale: relația cu copiii noștri și relația cu noi înșine. Cu generozitate, echilibru și rigurozitate, dr. Laura Markham a despicat în patru firele emoțiilor cu care se confruntă părinții și ne-a pus la îndemână instrumente accesibile pentru a gestiona momentele dificile din viața de familie fără a-i răni pe cei dragi, fără a ne pierde compasiunea și fără ca relația cu copiii să aibă de suferit iremediabil. Au fost două zile pline de revelații, care ne-au adus claritate, curaj, încredere! Le mulțumim tuturor celor prezenți!”

Din punctul meu de vedere, care am parcurs un drum lung de 400 de kilometri, cu mașina, cu doi copii mici și ne-am întors după trei zile pe aceeași rută, având, în plus, un bolnav cu varicela și amenințarea că va mai urma și celălalt copil (dacă nu cumva și mami)… conferința Dr. Laura Markham a fost o gură de aer proaspăt, un prilej în care am putut să mă bucur de câteva ore (multe, dacă adunăm toate cele 4 evenimente!) departe de copii și domnul soț, fără să fie nevoie să mă gândesc la cină sau masa de prânz, la rufele de spălat sau la vasele din chiuvetă.

Mi-am vindecat răni pe care nu știam că le am (mulțumesc pentru înțelegere și empatie, little sis!), am înțeles multe aspecte ale relațiilor dintre frați, dintre părinte și copii și sper eu, mi-am așezat, o dată în plus, pietre de hotar în construcția părintelui care vreau să devin, pentru copiii mei.

E drept că încă sunt sub puternica impresie a carismaticei, firavei și totuși atât de empaticei Dr. Laura Markham. E drept că o ascultam și am avut, nu o dată, ci de mai multe ori, momente AHA. Abia aștept să devorez cărțile pe care le-am cumpărat. Abia aștept să scriu și aici o parte dintre notițele pe care le-am luat, sperând să pot duce mai departe, în colțul meu de lume, mesajul de respect, iubire și încredere al acestui om mic de stat, dar mare la sfat – dr. Laura Markham.

De altfel, o parte din ideile dr. Laura Markham în ceea ce privește creșterea puilor de om fără țipete și violență le puteți descoperi în articolul meu, Cum să NU ȚIPI la COPILUL TĂU.

Dr Laura Markham si parintii Dr Laura Markham despre disciplina Dr Markham despre pedeapsa

 

 

 

 

 

Scaun masă bebe – alegeri informate

Pentru că o parte dintre mămicile dragi au trecut, alături de blogul meu, de la lista cu cele necesare la maternitate, apoi de primul concediu si de mult temutele colici, iată că a venit rândul unei noi alegeri cu greutate, din viața de mămică.

Ai alăptat sau nu, cel micuț a crescut și ești pe puntul de a începe diverisificarea. Evident, ai citit cu ce anume să începi, ce ustensile de bucătărie să folosești, când să introduci un nou aliment și câte altele. A rămas doar marea întrebare. Ce anume vei alege în materie de scaun masă bebe?

Din experiența mea de mămică a două minuni (vesele, sănătoase și taaaaaaaare pofticioase) cu 2 scaune de masă diferite, precum și o parte dintre experiențele pe care le-au traversat alte mămici cu care am vorbit, iată doar câteva idei care sper să te ajute să iei o decizie informată.

Înainte de a enunța cele câteva idei, voi nota faptul că NU VOI RECOMANDA o marcă anume de scaun pentru bebe : )

  • Alege un scaun de masă care să fie adaptat (ca dimensiune) bucătăriei tale – măsoară locul unde te gândești să îl așezi, fă o simulare cu un corp de mobilă de dimensiuni asemănătoare scaunului ales și vezi cât loc ocupă, pe unde poți trece, cât de aproape/departe ești de frigider/sursa de apă/aragaz. Oricât de frumos ți s-ar părea, un scaun de masă care ocupă jumătate de bucătărie va deveni, în timp, un factor de stres.
  • Alege un scaun de masă care se poate curăța ușor. Există variante frumoase și practice cu măsuța/tăvița de plastic detașabilă care se șterg ușor. Husa scaunului poate fi lavabila – fie ca este din PVC sau din material textil.
  • Alege un scaun care să aibă centuri de prindere a copilului. Poate pentru un pui mic (puțin mobil ) nu pare un MUST HAVE, dar, odată cu creșterea curiozității și a mobilității, devine necesar pentru siguranța copilului tău.
  • Alege un scaun rezistent – fie că îți plac scaunele din lemn (mai grele) sau cele din plastic, asigură-te că alegerea ta este una care oferă stabilitate, siguranță în utilizare și va rezista testelor năzdrăvanului tău. Dacă alegi un scaun cu rotile, exersează modul în care poți bloca alunecarea acestora.
  • Dacă ești la primul copil, poate e de avut în vedere și varianta de a lua un scaun cu multiple întrebuințări  există variante care devin, odată cu creșterea copilului, balansoar sau măsuță și scăunel pentru activități. De asemenea, dacă vă știți o familie plimbăreață, o variantă de scaun pliabil sau chiar un scaun de masă tip booster.

Există muuuuuuuuuuuulte tipuri de scaune de masă, cu diferite accesorii sau specificații tehnice. Dincolo de criteriul financiar și de cel estetic, până la urmă, succesul diversificării este dat de atitudinea ta, ca mamă/tată față de mâncare, de răbdarea și de energia pe care alegi să o investești în împrietenirea puiului cu mâncarea. Nu te grăbi, nu te speria de drobul de sare ș păstrează mereu în minte faptul că, în cele din urmă, fiecare copil va mânca. Până la vârsta de 1 an de zile, în special la copiii alăptați, diversificarea este o joacă. Bucură-te, împreună cu copilul tău de noile descoperiri de gusturi și texturi, de culoare și formă.

Ca la oricare dintre deciziile pe care le iei astăzi pentru copilul tău, există, de cele mai multe ori, mai mult de o singură variantă corectă. Indiferent ce ai hotărî, acum sau mai târziu, e important – poate cel mai important – să iei alegeri informate. Fie că vorbim de scaun masă bebe, de grădiniță sau de opționalele de la școală, urmărește criteriile care sunt prioritare pentru tine, observă reacția și înclinația copilului tău și ai încredere că puiul de om te-a ales tocmai pentru că ești acel părinte minunat care va încerca să fie acolo, ori de câte ori este nevoie de el.

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Tu ai legături de suflet cu lucrurile?

Acum, pe bune, după ce am tot scris despre lucruri serioase… Voi aveți legături de suflet cu lucrurile? Vă ajută sau vă inhibă un anumit obiect? Vă face să vă simțiți mai bine o anume cană din care vă beți cafeaua sau ceaiul? Vă enervează să scrieți ceva cu un pix urât/murdar?

Vă supără când oglinda din hol e murdară?

Vă face să zâmbiți când simțiți căldura reconfortantă a unei pături moi, primite de la cineva drag, odată, de mult? Aveți legături de suflet cu o pereche de mănuși, cu o eșarfă sau o pereche de cercei colorați?

M-am tot gândit la subiectul ăsta. Nu aș spune că sunt sclava obiectelor din jur, dar trebuie să recunosc, sincer, că am obiecte preferate. Mă leg de anumite obiecte mai mult decât de altele. Prefer să scriu la laptop postările și nu la tabletă. Îmi place agenda verde, deși e mai veche și mai decolorată decât cea nouă, aurie. Îmi place lingurița cu ursuleț la capăt și mai puțin cea clasică.

Același lucru și cu anumite mâncăruri, mirosuri sau gusturi. Legături de suflet simt că mă leagă de ele.

Îmi place să beau cacao cu lapte sau ciocolată calda, alături de o felie de pâine cu unt. Îmi place să îmi mănânc oul moale, asemeni zilelor când eram copil și bunica sau mama îmi pregăteau această gustare. Nu e vorba despre vreo rețetă sofisticată, cât de sentimentul de siguranță, de cald, de ACASĂ, de apartenența pe care astfel de obiceiuri sau lucruri mi-l dau.

Și voi pățiți la fel? Facem o listă cu lucruri/obiceiuri care ne fac bine? Care hrănesc sufletul, cum ar spune cineva… O strigare a lucrurilor, mirosurilor, gusturilor de care ne leagă legături de suflet?

O fi de la vreme, o fi de la starea continuă de alergătură, de la frustrările tuturor care parcă se revarsă atât de tumultuos și fără avertizare, o fi de la toamna asta (sau de la o astenie care stă la colț, la pândă) sau se mai confruntă și alții cu astfel de necesități? De a simți, de a păstra și a gusta pe deplin orice legături de suflet care hrănesc inima…

Nu mă plâng și nici nu cred că ar trebui stopate aceste legături de suflet cu lucrurile și obiceiurile pe care le-am primit, încă din copilărie cu o anumită conotație/încărcătura afectivă. De altfel, sunt sigură ca un psiholog mi-ar putea oferi câteva răspunsuri în acest sens.

Mi-ar plăcea însă să văd cum vedeți voi, prietenii blogului, aceste legături de suflet. Ne leagă de lucruri și oameni? Le întreținem? Le creștem? Le cosmetizăm? Le tăiem craca de sub picioare?

Interviu cu oameni ca noi. Cătălina Stan

Acum o vreme, primeam un semn de la o fostă colegă de liceu prin care eram rugată să duc mai departe, către prietenii mei virtuali, un mesaj. Am aflat astfel o fărâmă din poveste. O poveste care merită să fie spusă şi mi-am dorit să îi dau curaj şi voce aici, pe blogul meu.

 

  • Cine este Cătălina? Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cititorii blogului meu…
Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaş drăgălaş eşti”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viaţă, moarte şi câte şi mai câte altele.

 

  • Cum era Cătălina înainte de noiembrie 2013?
Cum se spune pe străineşte, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noţiunea de viaţă, sau scop în viaţă, de obiective şi idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea şi fugea de responsabilităţi. Plângea şi se plângea prea mult. Căuta şi nu găsea nimic pentru că nu ştia ce căuta. Aşa că plângea şi mai mult şi blama pe toată lumea pentru diversele eşecuri, mai puţin pe sine. Totuşi, îi vom da câştig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească şi să pună un pic de ordine în viaţă.

 

  • Ce îţi aminteşti din ceea ce s-a întâmplat?
Deşi ultimul RMN arată că aş putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învăţat la şcoală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 şi după aceea.
Îmi amintesc că m-am trezit dimineaţa, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croşetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis uşa de la birou şi l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol puşcă, uitându-se la filme pentru adulţi şi făcând şi alte treburi mai deşucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aş vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Aşa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puţin timp după aceea, am aflat ca mă şi trădase. Aşa că am plâns.
Era un şoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o ţară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinţilor ca să acopăr unele greşeli prosteşti, pe care le făcusem în trecut. Puţin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, ameţeală, lipsa somnului şi o stare generală de rău.
La câteva zile după aceea, situaţia s-a înrăutăţit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenuşie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap şi… vărsăturile. Nu mai reuşeam să mănânc nimic. Nu mai reuşeam să dorm. Nu simţeam decât frica, în realitate, semăna foarte bine cu groază. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinţi, îmi era pur şi simplu ruşine să le cer ajutorul.
Vedeţi voi, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuşi, situaţia mea nu se îmbunătăţea. Aşa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiembrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.

 

  • Cum s-a schimbat viaţa ta din acel moment?
Radical. O bună bucată de timp m-am simţit neom. Adesea, m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conştiinţa corpului fizic. Nu a corpului meu sau a altora. Toţi oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entităţi cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă, am plâns în continuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, mi-am pierdut şi auzul. Dar, o dată ce auzul a început să se îmbunătăţească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.

 

  • Pentru că nu mai vezi acum, se poate spune că SIMŢI altfel lucrurile? Cât, cum? Detaliază tu.
E puţin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noţiunea timpului şi a spaţiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine şi nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belşug este timp. Aşa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparenţe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noţiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.
În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecţie de supravieţuire. Îmi ia 5 minute să torn apa din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Şi, Doamne, ce satisfacţie am când reuşesc. Poţi spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 km/h pe autostradă şi nu îţi pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Aşa cum mă bucur eu când reuşesc să-mi pun sandalele singură.

 

  • Din ceea ce am aflat despre tine, mi se pare că eşti o persoană foarte optimistă, curioasă şi hotărâtă. De unde vin toate aceste „arme secrete”, cu ce combustibil le alimentezi?
Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, dar măcar (ACUM) sunt conştientă de ele. Dar dacă vreţi să ştiţi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată şi încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung plin de peripeţii. Am fost ajutată de prieteni şi fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin Reiki, la o clinică din Bucureşti.
Vă întrebaţi dacă m-a ajutat? Bineînţeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aş fi avut voinţă, curaj şi putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găseşti. Sau că ele apar cumva, din senin, când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calităţi, doar că le-au îngropat şi le-au acoperit cu idei mult mai banale de tipul „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aş putea eşua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelişurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast şi optimist.

 

  • Printre toate proiectele/interesele tale, cum îţi împarţi timpul? Ce planuri ai?
Deşi optimistă şi încrezătoare, sunt, totuşi, realistă. Proiectele, planurile şi ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îţi pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva să facă ceva, fiindcă tu nu poţi să-l faci de unul singur. Aşa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croşetat de pe YouTube Artă Manuală şi Cătălina Stan (în engleză).
Şi pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, când îmi vine, scriu, sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucam de-a regizorul şi actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit The C.A.S. Show. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai uşor să ajung pe lună decât să port o conversaţie cu o prietenă la un suc, pe o terasă. Aşa că, înainte de alte planuri ambiţioase, încerc să o aduc pe Cătălina la linia de plutire şi, după aceea, vom vedea ce va mai fi.

 

  • Ştiu că ai trecut prin multe teste, tratamente şi intervenţii medicale. Multă vreme, răspunsurile au întârziat să apară sau se contraziceau şi anihilau reciproc. Te simţi specială? Cum ai simţit atenţia/grija sistemului medical? Cum ai văzut implicarea specialiştilor care te-au evaluat/tratat?
Mi-a luat 18 luni după tromboze să înţeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată şi-au dat toată silinţa să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vreţi să ştiţi, tocmai spitalizarea şi tratamentul acordat de doctori sunt motivele pentru care eu am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.
Rămăsesem cu povestea în momentul când ma întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisa la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeş, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară şi din nou Spitalul Judeţean Brăila. Ca să scurtez povestea, nici unul din aceşti doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel şi chip pentru infecţii, infecţii exotice, infecţie cu transmitere sexuală, infecţii la măsele, toate fără nici un rezultat.
Mulţi din ei au bătut cu pumnul în masă fiind ferm convinşi că e vorba de o infecţie, alţii au bătut cu piciorul în podea şi au vehiculat teoria cum că aş suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deşi timp de 26 de ani, până atunici, fusesem sănătoasă tun.
Unii dintre ei m-au arătat cu degetul şi au încercat să lege răul pe seama faptului că luam anticoncepţionale, în ciuda faptului că nu suferisem nici un efect secundar pe parcursul celor 3 ani cât le-am luat. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie şi ca trecusem printr-un şoc emoţional puternic. Răspunsul lor era „Nu se orbeşte de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant administrat intravenos timp de 20 zile nu a avut nici un efect.
În schimb, tot ce simţeam eu era teroare. Lasă furia şi dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Ştiţi cum este, când acest cineva, fără faţa, corp sau formă, începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai nici un cm disponibil în braţe? Vorbesc despre groaza de a schimba din nou spitalul pentru că la cel anterior nu îşi dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia faţă de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia faţă de birocraţie, despre faptul ca îţi pui toată încrederea, dar mai ales viaţa, în mâinile acestor oameni.
Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea-lea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncţional şi începusem sa imi pierd mobilitatea. Totuşi, au început să-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte şi feţe, inclusiv faţa mamei mele.
Până într-o zi, când, din senin, au venit câţiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus. Nu am înţeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deşi răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat şi atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauză că sângele se coagula foarte mult). Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanţă? Nici până acum nu şi-au dat seama ce a fost cu mine. În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.
Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nici o diferența. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și în cele din urmă am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boala rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.
Pentru că nimic din toată târășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile în patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă, și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.
Așa că, scuzați-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.

 

  • Dincolo de explicațiile medicale, cum îți justifici tu aceste experiențe? Care este lecția pe care trebuie să ți-o însușești tu și/sau ceilalți?
Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât  de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În nici un caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vreți să vă spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană.
Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.
Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.

 

  • Care este relația ta cu Dumnezeu?
Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu el. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe nici una, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!
Subliniez că nu cred în dogma sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre ele are un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propaganda religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinundu-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă al naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.

 

  • Care este mesajul TĂU? Ce vrei să rămână în mintea și sufletele celor care vor avea curajul și puterea să citească micul nostru interviu?
De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Sună cam așa „Știi cine ești?”.
„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei răspunde. Ia încearcă să răspunzi!
cersetoarea

Interviu cu… Flori ( de primăvară)

Un nou interviu, de această dată cu un om drag inimii mele care a apărut în viața noastră la momentul potrivit. Mulțumim pentru răbdare și dăruire, draga mea prietenă ( sper că îți pot spune astfel?) , iar eu, înainte de toate, mă simt recunoscătoare pentru curajul pe care mi l-ai insuflat de a (re)începe să scriu.

– Să facem cunoștință! Cine ești, tu, draga mea?

Sunt un ”cumul” de vise! Voi completa cu ceea ce-am postat pe blog-ul meu, cu 3 ani în urmă: ” Este mult mai uşor să discuţi o problemă decât să dezvălui un sentiment. Atunci când dezvălui sentimente, dezvălui sufletul.

Sunt persoane care nu ştiu să se dezvăluie sau n-o fac din teama de consecinţe. Teama de-a fi văzut aşa cum eşti! De-obicei, cea care alimentează teama de-a te dezvălui, este critica. Fiecare remarca negativă îndepărtează pe cel de-alături; se retrage în spatele oricărei măşti pe care va reuşi să şi-o creeze, pentru a se adăposti de cei de care este privit, de atacatori.”
Îmi place să cred că fac parte dintre cei care au îndepărtat măştile,care nu-şi pierd energia, trăind pentru imagine, deşi au trecut mulţi ani până am învăţat să trăiesc cu mine însămi; am învăţat să cizelez, să şlefuiesc, să mă dezvolt, să fiu într-o continuă evoluţie, să trec dincolo de aparenţe şi imagini; am învăţat să socializez, nu doar să mă formalizez, am învăţat să văd frumosul, să trăiesc , să mă iubesc şi să iubesc necondiţionat, să ofer.

– Dintr-o „samă de cuvinte”, care sunt primele 10 care te-ar descrie? Ca femeie, ca mamă, ca pedagog, ca prietenă… Explica-ne care rol e mai important/aproape/ușor de „hrănit”.

Folosirea verbului a învăţa….da, e repetitiv, dar sper să fie ca un magnet pentru tine, cititorule!
Asta sunt eu, Cristina Florentina, care dintre prenume vă este mai simplu de rostit!  Am 38 ani, cred că timpul e de partea mea, chiar dacă unii consideră această vârsta deja tomnatică!…Cred că la orice vârstă te poţi reinventa, redescoperi, important e s-o faci, să nu mori cu regretul c-ai fi putut face ceva, dar nici măcar n-ai încercat!”

– Care este cea mai mare încercare prin care ai trecut, până acum? Dar cea mai mare şi dodoloaţă bucurie?

Încercări au fost multe, dar le-am perceput, preluat, recepționat ca atare – urmau să fie și vor mai fi!  Cea mai mare bucurie ?Copilul meu !

– Toți avem vise, dar unii sunt mai hotărâți să le pună în aplicare. Tu cum/ce visezi?

Vise?! O, multe, cei din jurul meu spun că exagerez! Visele sunt cele care-mi hrănesc inima-mintea-sufletul! Visez la mai multă încredere între oameni, zâmbete și armonie!
Da, cred în forța viselor transpuse-n realitate!


– Care este ultima carte citită? Dar ultimul film care ți-a lăsat o impresie puternică?

Ultima carte citită?”Viața te învață” (Eleanor Roosevelt).Ultimul film?”Hoțul de cărți”. Sunt o sentimentală, o romantică incurabilă, o visătoare, o idealistă. E clar, îmi plac cărțile și filmele ce-mi umplu inima-mintea-sufletul de emoții!

– Pentru că a venit luna martie, fa-ne o scurtă listă (pentru EI aflați în ceață) cu daruri dragi, de suflet, cadouri inedite pe care le-ar putea oferi doamnelor şi/sau domnișoarelor…

Daruri?!…cărți, răvașe pentru inimă-minte-suflet, zâmbete, surprize simple, atât de simple, dar care să surprindă plăcut!!!


– Cuplul între viața profesională şi creșterea/educarea urmașilor – ceva tips-uri din experiența ta?

Nu-i ușor să combini! Să fii mamă, soție, prietena copiilor și-a celorlalți, mentor, dar e frumos! Liantul?! Zâmbetul, gândurile bune, cuvintele dulci… și provocările…:)
Un strop de înțelepciune, un strop de nebunie, multă înțelegere, dăruire, bunătate și împăciuire.
N-am avut niciodată o rețetă, ci-am adaptat totul din mers. Nu-mi plac regulile, dar am principii!
Sunt un bun autodidact!…în cuplu, familie, educația juniorului și propria–mi dezvoltare.:)

– Cum arată o zi ideală, prin ochiii tăi?

O zi ideală?! Nu cred în ideal, nici în perfecțiune, pentru mine sunt himere…Cred în parcurs mai mult decât în rezultat!
O zi superbă?!
Plină de zâmbete, provocări pozitive, alături de persoane dragi sufletului meu sau persoane noi ce-mi devin apropiate, fără măștile cotidianului, fără resentimente, plânsete de orice fel… în care introduc și cărți, muzică, dans…și multă cafea…:)


– Esti mamă de băiat, cum si ce „pui” în bagajul lui pentru maturitate? 

Da, da, am un băiat!  …în bagajul său?!… emoții, sentimente, dorința de-a privi ALTFEL, a înțelege DIFERIT, empatizând de fiecare dată, a transmite și-a încerca dincolo de aparențe, a aprofunda, ținând cont de trio-ul inimă-minte-suflet. Să privească dincolo de nori, să vadă soarele mereu, să atingă inimi și suflete, fără temeri…să privească în trecut cu zâmebtul pe buze, să trăiască prezentul și să nu planifice prea minuțios viitorul… Să nu-i fie frică NICIODATĂ să simtă, să arate, să vorbească despre asta! Un copil/bărbat fericit!!! Fericirea depinde de noi…în foarte mare parte!

În loc de mărţişor sau cadouri deosebite …

Sănătate, iubire, armonie!
Zile, luni, ani, o viață ca-n povești!…tot iubesc eu mult poveștile, cărțile, în general…
…Pentru mine, orice carte are și este o poveste!

Mi-ar fi plăcut ca acest mic interviu, această mini escapadă în viaţa şi gândurile unui om frumos, să aibă loc într-un cadru ca cel de aici – https://onedrive.live.com/?cid=FFE8E03BC9093A69&id=FFE8E03BC9093A69%211201&authkey=%21APJqpNbtOPqw9vY&v=3 . Sunt sigură că astfel de cadre naturale sunt locuri unde pot începe prietenii trainice, se pot descoperi pasiuni comune sau, de ce nu, aşa cum visăm amandouă, se pot pune bazele unor comunităţi reale, veridice, pline de zâmbet şi ludic!

Mă bucur nespus că drumurile ni s-au intersectat, îţi doresc mult curaj să împlineşti multele şi frumoasele vise şi să fii răsfăţată cu unul dintre cadourile de care spuneam!

Despre educaţie timpurie şi daruri SMART

Prima dată când am auzit termenul „homeschooling”, mi-am spus că trebuie să fie tare complicat. Mă şi vedeam, în rol de „profesoară”, predând… diverse! Glumesc, dar statul acasă, în cea mai mare parte a zilei, cu doi copii argint viu, mi-a deschis apetitul pentru jucării/materiale/activităţi pe care să le pot folosi ca să am parte (uneori) de câteva minute de linişte/de pus rufe la spălat/strâns rufe şi aşezat la loc/pregătit ceva uşor de mâncare/spălat vase/nevoi fiziologice/etc.

Dincolo de acest aspect, mereu mi-am dorit (şi cred că fiecare părinte doreşte asta) ca băieţii mei să aibă lucruri de calitate, inclusiv cărţi sau jucării. Au mai fost perioade în care am apelat la „magazinul de jucării „(e un soi de joc pe care l-am pus la cale cu M. ; pentru fiecare jucărie/joc nou pe care şi-l doreşte, trebuie să „predea” magazinului 3 jucării pe care nu le mai foloseşte), dar am încercat să nu cumpărăm tone de jucării. Zic „am încercat”, pentru că uneori, alte persoane (bine intenţionate, cu siguranţă), la diferite ocazii (Paşti, Crăciun, zile de nume, aniversări, etc.) au ales (fără să ne întrebe) să dăruiască micilor poznaşi jucării. Unele au avut succes, altele mai puţin. Unele au rezistat stoic, aşa că acum Petru sau alţi copii dragi familiei noastre beneficiază de ele. Altele s-au stricat repede şi uşor, fără prea mult ajutor din partea utilizatorului. Am mulţumit de fiecare dată pentru darurile primite, dar sunt de părere că avem mult prea multe!!!

Dacă aş fi fost întrebată, cu siguranţă aş fi putut oferi celor în cauză câteva opţiuni de cadouri! Şi ajungând aici, trebuie să recunosc… sunt destul de multe momente în care eu sau/şi tati ne bucurăm cot la cot cu piticii de daruri, dacă nu chiar mai mult ca ei. E adevărat că părinte fiind, ai şansa să îţi retrăieşti copilăria, alături de cei mici, iar jocul alături de ei este, cel puţin pentru mine, de cele mai multe ori, un deliciu!

Pentru că mama a ales să stea acasă cu mine şi cu sora mea până când ne apropiam de sfârşitul celor 7 ani, mereu mi-am închipuit că aşa voi face şi eu. Dar până când să trăiesc pe propria piele această experienţă, întâi cu Matei (din 2012), acum şi cu Petru, nu aş fi ghicit cât de mult te poate schimba!

E foarte adevărat, poţi avea parte de multe, minunate şi mărunte victorii stând acasă cu puii. Da, există persoane pe lume care nu pot şi nu vor pune niciodată semnul egal între primul zâmbet, primul MAMA, primii paşi şi orice felicitare/recompensă/feedback/promovare obţinută la muncă. Eu aş spune doar că resimt aceste mici sau mari victorii diferit. Iar maternitatea a adus, cel puţin pentru mine, un plus, inclusiv la muncă. Cel puţin, asta am putut vedea sau simţi în perioada în care am lucrat, între cele două sarcini. Nu judec pe nimeni pentru alegerea pe care o face de a sta acasă sau de a merge la muncă, lăsând puiul în grija altcuiva. Fiecare alege (sper) varianta care i se potriveşte cel mai bine şi trăieşte apoi consecinţele alegerii sale.

Faptul că AM ALES să stau acasă nu înseamnă, pentru mine, că am la dispoziţie o zi întreagă de odihnă şi dolce far niente 🙂 Poate din exterior pare uşor, dar nu e, mai ales când numărul puilor creşte! Pe de altă parte, nici imposibil nu este. Dar nu este pentru toată lumea, să spunem.

Departe de mine gândul de a susţine în mod public, aici pe blog sau oriunde altundeva, că practicam homeschooling-ul. Nu, de fapt, Matei merge la o grădiniţă privată, cu program tip Montessouri, timp de 4 ore, în fiecare zi.

Dar tot citind şi citind, am înţeles că ceea ce fac eu cu puii acasă (şi a făcut mama cu mine şi sora mea) se poate numi educaţie timpurie. Un fel de cei 7 ani de-acasă, la nivelul vitezei epocii în care trăim. Wow, ce futurist îmi sună!

Da, facem jocuri împreună, învăţăm diferite concepte, exersăm multe abilităţi practice şi senzoriale. Vorbim foarte mult, desenăm, inventăm fel de fel de poveşti. Mai nou, a început şi Matei să povestească şi sunt mândră că o face foarte bine, pentru cei aproape 3 ani ai săi. Dacă mă întrebaţi cum a început totul, nu mai ştiu să spun. Cred că a venit cumva, instinctiv, când el a fost pregătit să acumuleze mai multă informaţie şi eu am început să caut diverse materiale/tehnici/instrumente de care să ne folosim pentru a hrăni curiozitatea specifică vârstei.

E foarte plăcut, solicitant şi plin de recompense vizibile acest demers al nostru, dar sunt convinsă că mai am multe de învăţat, trăit şi simţit! Zâmbesc însă, gândindu-mă că am găsit ajutoare de nădejde în minunatele materiale Usborne. Am descoperit cărţi, planşe, flash card-uri, jucării şi jocuri atât de frumoase, colorate, potrivite fiecărei etape de dezvoltare a copiilor (mai jos, doar o parte dintre ele).

50_things_to_do_on_a_car_journey 100-science-experiments 84267 9781409550235-renaissance-sticker 9781409563990-lift-the-flap-general-knowledge9781409580997-aesops-stories-for-little-children 9781409581253-a-drawing-a-day 9781409581550-bvf-noisy-trains 9781409581581-beginners-poisonous-animals 9781409582106-fairies-to-colour 9781409582250-sd-sailors 9781409582304-roman-patterns-to-colour 9781409584360-dictionary-and-thesaurus book-of-bible-stories-cover-2014 castles-sticker-book childrens-book-of-baking-cakes

Odată cu venirea acestei provocări, pentru mine, a început o nouă eră: cea în care îmi doresc să le las copiilor mei amintiri (şi mai) frumoase, calde, educative, a timpului petrecut împreună. O altă parte pe care am descoperit-o, crescând copii, este că îţi împing limitele zonei de comfort tot mai mult; în cazul de faţă, mă văd nevoită să repet limba engleză ca să ajung iar, măcar la nivelul la care era când am terminat liceul cu profil filologie bilingv limba engleză :).

Mi-aş dori, ca peste ani, fiii mei să spună cu mândrie „Mama/tata ne-a învăţat/ajutat/lăsat să facem/descoperim primele experimente distractive! Aşa mi-am descoperit pasiunea/înclinaţia spre desen/matematică/chimie/gastronomie/etc.!” Mi-aş dori ca puiii mei să crească liberi, neconstrânşi să aleagă o cale pe care noi, părinţii sau bunicii, am ales-o sau am dori-o pentru ei. Cred că pentru asta e necesar să le ofer cât mai multe variante, diverse, atent instrumentate şi dozate ca efort, după vârsta lor.

Îmi doresc să dau lumii doi bărbaţi puternici, care să se bucure de ceea ce sunt şi ştiu! Sunt sigură că pentru asta e nevoie de o cultură generală autentică, de timp investit în ei şi pentru ei. Dar e nevoie şi de instrumente/ajutoare/ustensile deştepte, care să le pună mintea în mişcare, care să le ridice întrebări şi să le ofere şanse de a descoperi răspunsuri.

Vreau să cresc doi stejari puternici şi sănătoşi, care să respecte corpul lor şi pe al celorlalţi, care să iubească frumosul şi natura, să creadă în visele lor şi să nu se teamă de necunoscut. Aşa că aleg să torn încă de acum, în seva lor, iubire, informaţie şi culoare!

Îmi doresc pentru ei o lume în care să poată fi încrezători şi sinceri cu ceilalţi, fără teamă. Vreau să îi învăţ că Omul e puternic prin faptele sale, că poate clădi dar poate şi distruge, că Divinitatea sau Dumnezeu, oricum i-am spune, va răsplăti cândva, cumva, aceste fapte.

Dacă sunteţi de aceeaşi părere, că viitorul lor trebuie să fie mai bun, mai curat şi mai plin de pace, din toate punctele de vedere, dacă împărtăşiţi convingerea mea că la baza acestui viitor stă/trebuie să stea CARTEA, vă invit într-o călătorie magică, aici!

E foarte posibil să vă îndragostiţi de aceste cărţi, să doriţi să le păstraţi pe toate pentru voi şi puiii voştri, sau puteţi alege să duceţi puterea cărţii mai departe, la o altă familie, dăruin puţin din bucuria descoperirii! Oricum, mi-ar plăcea să ştiu părerile voastre după ce răsfoiţi câteva pagini…

Evident, vă stau la dispoziţie cu orice fel de detalii sau lămuriri, aici sau la album!