Inceputuri…

Sambata ne-am mutat acasa. In casuta pe care ne-o dorim inca dinainte de a deveni o familie. In cuibusorul la care am visat impreuna multa vreme. In apartamentul pe care ni l-am faurit in vise (initial!!!) si unde uite, am reusit sa ajungem, toti 3 (pardon, 4, daca numaram si motanul :P).
So…dupa 7 ani de relatie, dupa 1 an si ceva de la nunta, dupa 1 luna, 1 saptamana si 1 zi de la nasterea lui Matei.
Aici, in casuta…vom avea parte de multe inceputuri.
Deocamdata…:
– primele nopti mai linistite ale lui Matei
– tati face prima data baita lui bebe (mami este in rolul de „anestezist”)
– primele experiente cu scutecele textile…
– prima impartasanie a lui Matei

Sunt sigura ca vor urma alte si alte „prime dati”….

PS: E dificil sa fii mamica, e obositor si cateodata parca nu-mi ajunge somnul sau patul sau timpul, dar, pot spune cu mana pe inima ca sa fiu mamica lui Matei este cea mai tare experienta ever!Cu toate plusurile si minusurile, nu as da asta pe nimic in lume!!!

Ultima sansa…ultima data…

Ascultam azi la radio un cantec frumos. Mi-a dat de gandit…”Last chance”….Ce as face, ce as spune daca ar fi ultima mea sansa?Daca maine sau peste o ora nu as mai fi in viata.Sau daca as fi pe punctul de a pierde iubirea ta?

As fi in stare sa renunt la egoism si sa iti spun?Sa iti spun, sa iti arat cat de mult insemni pentru mine?As gasi cele mai potrivite vorbe, cele mai intelepte atingeri….?As fi in stare sa iert tot ce ai facut, tot ce nu mi-ai spus, tot ce am mintit eu?As putea sa sterg tot raul cu buretele si as putea sa ma bucur de tine?

Imi place sa cred ca da.Imi place sa cred ca iminenta sfarsitului m-ar face mai intelepata, mai echilibrata, mai stapana pe mine.As vrea sa fie asa.

As vrea sa nu ajungem pana acolo ca sa fim altfel decat suntem.As vrea sa ma scutur de toate ideile preconcepute, sa ma iert de toate cate au fost si sa te sarut senina.As vrea sa o iau de la capat, cu tine de mana.

Si-atunci, de ce tremur cand imi spui ca iti doresti acelasi lucru?De ce ma cutremur cand ma rogi sa nu mai rationez pentru o secunda, sa simt…?

Cred ca ma alint.Si tu crezi la fel, nu-i asa?Crezi ca sunt un copil razgaiat care are impresia ca totul i se cuvine lui.Dar nu-i asa. Nu ti-am cerut niciodata sa ma iubesti, mai tii minte?Din contra, te-am rugat sa stai departe de mine.Te-am implorat sa nu ma vrei, sa nu iti legi sperantele de mine, de inima mea flamanda de iubire.Pentru ca ma cunosc.

Pentru ca vreau, iremediabil, mult.Vreau totul.Sunt in stare sa imi dau si viata pentru cel iubit.Sunt in stare sa suport orice vorba grea din partea celor „din afara” daca stiu ca seara, dupa ce „cade cortina” am sa adorm in brate moi, protectoare.Sunt nebuna de legat, dar cred ca in iubire nu exista reguli.Simt, instinctiv, dureros, obsedant, ca trebuie sa fie TOTUL sau NIMIC.Si imi asum asta cu toata seriozitatea de care sunt in stare.

Eu, dragul meu, sunt in stare sa trec mereu limita posibilului, sa trec orice limita umana impusa, sa fac orice sacrificiu posibil pentru iubire.

Asa sunt eu.Asta este seva ce-mi curge prin vene in fiecare secunda.Si ma hranesc din iubire.Si sufar, si ard, si ma mistui si ma nasc iar.Din iubire.Prin iubire.Pentru ca e tot ce conteaza.Nu stiu daca gresesc, poate ca nu merita oricine sa-mi pun sufletul pe tava asa…in vant, in vazul lumii.Dar nu regret.Chiar cand plang si rup orice contact cu cel/cea care schingiuieste inima mea.Nu regret.

Si stii de ce?Pentru ca ma intreb mereu: daca e ultima data….ultima sansa….ultima noapte….ultimul sarut….Si daca va fi vreodata, cand va fi ultima data, vreau sa stiu ca am jucat corect.Ca am dat TOTUL.Indiferent pe ce loc as iesi in clasament, am sa dau TOTUL.

Pentru ca asa-i in iubire.TOTUL sau NIMIC….Nu?

PS: Si daca totusi nu se va fi terminat….voi putea sa stiu unde am ramas. N-am sa uit vreodata cum te cheama, ce culoare au ochiii tai sau primul nostru sarut.Pentru ca esti unic.Si eu sunt unica.Si tot ce ne-am daruit unul altuia va trai.Pentru ca am dat TOTUL…Pentru ca ai dreptul sa pleci mai departe, e adevarat.Si tot ce ai va trai mereu cu tine.Cum zambeam…cum mi-ai atins mana….

Si iar mi-e dor…

Cum se face ca ma napadeste dorul de tine duminca….Cum se intampla oare ca nu-mi ajunge niciodata timpul cu tine, nu-mi sunt suficiente vorbele si nu-mi sunt destule sarutarile, fie ele imaginare sau reale, grele…Nu stiu cat timp mi-ar trebui cu tine, sa ma satur de tot ceea ce esti.Poate nici daca ne-am inchide amandoi intr-o cutie de chibrituri – cum obisnuim sa alintam ideea de „casa noastra” – pentru o saptamana, nu ar fi destul.

Mi-e sete de tine cand nu esti aici.Ma scoti din sarite cand esti.Tanjesc dupa tot ceea ce imi spui, dupa ceea ce nu imi spui, dupa ceea ce faci, dupa ceea ce crezi.Ma alinti si ma alint si eu.Te privesc de fiecare data cu ochiii mari, plini de tine, de imaginea ta.Iti ghicesc forma chipului in vis si cand e aievea, in palma mea, raman uimita cat de mult ma pot insela in vis.Te-as putea picta in gandul meu insa, vezi tu, mi-e teama sa nu „nimeresc” exact nuantele si sa stric tot tabloul.

Am fost, cu tine de mana, prin lumi pe care nu le-am inteles atunci.Poate nu le inteleg nici acum pe deplin.Dar stiu ca totul se schimba, totul se transforma.Chiar si tu.Chiar si iubirea noastra.Si am invatat, dupa multe lacrimi si dupa multa lupta cu egoul meu, am invatat – m-ai invatat TU – sa nu mai sufar.Nu trebuie sa fie rau daca ceva moare.Orice moarte inseamna o noua viata, mi-ai spus.Si te cred.Azi, in sfarsit, te cred.

Mi-e dor de tine.Un dor echilibrat, lin, cald.Mi-e dor sa vii, sa cred.Dar nu e nici o moarte in joc.Nu am sa ma sting in absenta ta, ca-n alte duminici.Nu am sa daram totul, ca sa se faca mai repede luni, sa te stiu iar. Am „tot dreptul din lume” sa simt ca ….Te iubesc.Asa, pur si simplu.

Da, cuvinte mari in duminica asta, vei spune.Da, sunt mari.Dar simt ca azi le meriti.Simt ca ti le pot spune azi, fara sa astept nimic in schimb.Te iubesc si vreau sa simti iubirea mea mare.Nu astept nici un raspuns, nici un „si eu” firav, nici un „dar…”.E suficient sa stii tu ca asta simt.Ca asta am simtit mereu.Si daca iubirea se va rafina in timp, daca va deveni mai stralucitoare sau mai domoala, asta voi simti mereu.O iubire mare, ca un ocean albastru care fosneste uneori, care spune povesti si care asculta lacrimi.Te iubesc fara garantia ca simti la fel, ca vei putea vreodata sa-mi spui asta.Te iubesc fara sa iti cer dovezi si probe, fara sa te fac sa meriti iubirea asta.Te iubesc si din iubirea mea pentru tine se naste iubire pentru toti ai tai, pentru cei care te vad in fiecare zi, care te asculta cateodata, care te supara uneori.Te iubesc si iubesc tot ce te face sa cresti, sa te dezvolti, tot ce ajuta inima ta sa bata cuminte, in fiecare zi.

Te iubesc.Si azi.Si iar mi-e dor.Dar nu voi plange azi.Candva, citeam o carte „Duminica era ziua mea de plans”.Mi-a placut cartea, insa m-a vrajit titlul.Cred ca, ba nu, sunt convinsa ca DUMINICA E ZIUA MEA DE DOR.

Mi-e dor si azi de tine, deci.Si-n toate duminicile care au fost si care vor veni….