World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – http://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia „cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de „egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii „good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche „Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat „mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Educator prenatal Lamaze la raport :)

Continuăm seria interviurilor cu Roxana, educator prenatal Lamaze în formare (deocamdată). Pentru că experienţele venirii pe lume a unor copii minunaţi mi-au dat târcoale – Adelina mi-a amintit atât de suav despre aceste trăiri, mi-am adunat timpul şi am ascuţit peniţa să aştern aici o poveste 🙂

Continuă lectura „Educator prenatal Lamaze la raport :)”

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

Mâine

Stăm spate în spate,

aşteptând un nou MÂINE.

În ceaţa lumii,

orice e posibil.

 

Ştii că m-am născut miercurea?

E buricul vieţii, al tuturor lucrurilor.

Mergem înapoi? Pornim înainte?

Mâine e cer senin.

 

Nu mă tem şi nu promit nimic.

Mi-e curcubeu în suflet

iar tu,

ei bine, Tu îmi eşti foc şi apă

între gene.

 

Cine ar fi crezut?

Cine ar fi putut ştii?

 

Îmi rămâi dator cu un MÂINE.

Imparateasa Orhidee – recenzie.

De cand m-a cuprins microbul cititului adevarat, am trecut prin multicele carti. Impresiile pe care mi le-a lasat Imparateasa Orhidee sunt atat de puternice incat trebuie sa ajunga si la voi, printr-o astfel de postare.

Pentru ca nu cred ca am scris, ma simt datoare sa explic de unde imi aleg cartile 🙂 Activez pe cateva grupuri unde oameni faini citesc si impartasesc despre lecturile lor. Pe cel care ma motiveaza cel mai puternic – Lumi intre coperti – nici nu mai stiu cum l-am descoperit. Cert este ca „mamica” lui este o persoana pe care o cunosc si in viata reala si alaturi de care am ramas in grup datorita modului in care scrie despre acele carti care ii populeaza clipele de respiro dintre creme si torturi, plus alte mici-marunte responsabilitati 🙂

Revenind la Imparateasa Orhidee, am citit despre ea doar cateva cuvinte, cele pe care editura Polirom le-a „lipit” pe spatele cartii, ca o invitatie la lectura:

Imparateasa Orhidee este povestea unei tinere manciuriere care, pentru a-si salva familia din ghearele saraciei si pentru a evita casatoria cu varul ei, participa alaturi de alte trei mii de fete la selectia concubinelor imperiale. Odata aleasa una dintre cele sapte sotii ale imparatului Hsien Feng, Orhideea trebuie sa infrunte misterele, intrigile, ritualurile si superstitiile Orasului Interzis, in care va ramane vreme de 46 de ani.

Actiunea se petrece in China vechimii si prezinta o lume condusa exclusiv dupa reguli vechi, impuse de traditie si respectul pentru dinastie. Fiecare lucru este clar stipulat in traditie, fiecare cutuma este obligatorie si  este mai presus de orice durere sau vointa. Imparatul este Zeul Suprem, Fiul Cerului si are drept de viata (si moarte) asupra oricarei fiinte din Orasul Interzis.

Modul in care tanarul imparat Hsien Feng, ghidat si sprijint de mama sa, doamna Jin, isi va alege cele 7 sotii este descris in cele mai mici amanunte: de la anuntarea conditiilor pe care fetele trebuie sa le indeplineasca, la etapele succesive si la forurile pe care fetele trebuie sa le convinga prin frumusetea si gratia lor, pana la scena, magistral redata, a „interviului” final cu capetele incoronate. Iubirea nu are nici un fel de amestec si totusi, povestea de fata este una de iubire.

Cele doua frumoase imparatese, doamna Nuharuo si doamna Yehonala – de fapt, Imparateasa Orhideea – sunt doar doua dintre cele sapte sotii „oficiale” ale imparatului adolescent. Puterea lor, asemeni rolului pe care il vor juca in carte si in istoria statului manciurian, ne sunt dezvaluite fara graba,  cu lux de detalii, ca o frumusete ce iti este oferita in portii mici, meritate in timp, dupa eforturi atent dozate.

Fiecare imparateasa este unica, fiecare are meritele ei, dar Orhideea este, dintre toate, aceea care freamata de viata, un fel de cal naravas al dinastiei. De-a lungul povestii, veti descoperi o femeie puternica, dornica sa cunoasca si dispusa sa invete, veti cunoaste viata ascunsa a curtii si miezul ei, dincolo de ambalajul stralucitor, de eticheta si de eleganta stralucitoare. Veti patrunde in palatele concubinelor regale si veti trai alaturi de ele, mici bucurii, dar si mari drame. Nimic nu este lasat la voia intamplarii, frumusetea este un pret cu care doamenele platesc luxul de care sunt inconjurate, confortul si statutul primit.

Imparateasa Orhideea va juca, pe rand, roluri dintre cele mai variate: de la adolescenta macinata de saracie, la sora muncitoare care va alege, voit, sa caute o viata mai buna pentru familia ei, pana la tanara usor naiva, usor inconstienta care se va arunca in gura monarhiei. 🙂 Mai departe, vom vedea cum Orhideea face o greseala fatala: se indragosteste cu adevarat de sotul ei si acest lucru, alaturi de mintea ei strategica si dorinta de a rezolva problemele imperiului, o vor face sa treaca prin multe clipe la limita dintre viata si moarte, dintre onoare si oprobiu public.

Pretul pe care imparateasa Orhidee il va plati este unul greu de dus: isi va pierde libertatea, isi va pierde veselia, isi va infrana vointa si visele, isi va ofili cei mai buni ani ai vietii intr-o lupta continua pentru a-si pune la adapost fiul. Va castiga insa un loc in paginile istoriei, va fi in miezul lucrurilor si va putea influenta politica interna si externa a Chinei, in vremuri de tumult social.

Dupa o poveste de dragoste terminata brusc (pentru ca atentia si favorurile Fiului Cerului trebuie impartite intre toate concubinele regale), dupa ce spiritul ii este calit de gelozie, teama si bucuria unor succese mici, imparateasa Orhideea va invata cat de greu este sa fii femeie puternica si sa arati asta intr-o lume a barbatilor.

Va las pe voi sa descoperiti restul povestii 🙂

Personal, am fost incantata de stilul cartii: intreaga poveste este spusa de vocea Orhideei, evenimentele sunt asezate cronologic, personajele sunt descrise prin prisma implicarii si actiunilor lor. Mi-a placut sa descopar o bucatica din istoria Chinei si legendele Orasului Interzis. M-a impresionat profund taria de caracter a imparateseor, desi, recunosc, o simpatizez mai tare pe imparateasa Orhideea.

Desi nu as putea spune ca acest roman este unul exclusiv istoric, aerul lui se apropie destul de mult. Cronica vremii este redata in aceasta incursiune la memoriile unui personaj cheie. Descopar cu placere ca imi place genul si sper sa mai am ocazia de a mai descoperi astfel de capodopere.

Pe scurt, o carte pe care va provoc sa o descoperiti si sa o judecati dupa impresia lasata. Mai am in lista de lectura cateva carti din colectia Top 10+ de la editura Polirom si sper sa raman cu acelasi gust placut dupa ce le voi citi. Voi, prietenii blogului, veti afla primii 🙂

Si, pentru ca se apropie concediul la mare, caut idei de lecturi potrivite pentru mare, soare si… pandit termitele pe plaja. Daca aveti ceva ponturi, va rog sa nu ma lasati la greu!