Iubire vinovata – Recenzie Nancy Woodruff

Am deja cateva zile de cand am terminat de citit Iubire vinovata scrisa de Nancy Woodruff.

Romanul a aparut la editura Nemira in 2011 si impreuna cu alte romane cu dragoste face parte din colectia Nemira Damen Tango.

Desi povestea de Iubire vinovata mi-a placut, per total, ca si subiect, tehnica de scriere si problematica a persoanjelor, finalul m-a lasat cu un gust amar.

Nu mi-am pus niciodata, pana acum, problema gandurilor, trairilor si viselor ce populeaza vietile actritelor dar aceasta carte mi-a deschis apetitul pentru acest subiect.

Care este povestea cartii?

George Connoly este sotia lui Peter si mama a trei baieti. Viata lor se desfasoara linistit pana in ziua in care Peter primeste o slujba la Londra. In acest moment, viata lui Georgie se indreapta vertiginos spre momentele de iubire vinovata care se construiesc incet, dar sigur.

Nu mi-am propus sa creez polemici. Aceasta poveste de iubire vinovata mi se pare un simbol al unei perioade pe care o traversam.

Cunosc femei care aleg sa stea o perioada acasa, sa se dedice familiei si copiilor. Dar, la un moment dat, lucrurile se schimba putin si au nevoie de o pauza. Isi doresc mai mult decat sa stea acasa. Nu ca a sta acasa cu cei mici (sau mai mari) nu este o activitate (de fapt, o suita de activitati) maaaaaaaaaare consumatoare de energie si neuroni.

Nu glumesc! Respect pentru cele care pot face asta pe termen lung si sunt multumite doar cu asta. Personal, desi imi iubesc enorm de mult copiii pentru sanatatea mintala am simtit nevoia sa ma intorc la munca.

M-am bucurat sa descopar o carte realista si foarte expresiva in care, culmea, vocea unui barbat aduce in discutie dorul si „greul” pe care doar o mama il poate simti cand trebuie sa isi paraseasca copiii pentru a munci.

Inca o data, va spun ca nu mi-a placut sfarsitul cartii. 🙁 Dar nu cred ca o iubire vinovata ca aceasta este obligatoriu sa se „curete” prin moarte.

Oamenii se schimba, sentimentele isi mai pierd din intensitate, relatiile se transforma, in timp si cred ca trebuie sa incercam sa acceptam ceea ce se intampla. Nu, asta nu inseamna sa nu ne mai bucuram de viata si nici sa renuntam la ideea de iubire adevarata dupa o anumita perioada de relatie, dar sa descoperim noul si frumosul in ceea ce ni se intampla 🙂

 

Mirosul lui

As vrea sa nu treaca timpul si sa nu se stearga. Mirosul lui din narile mele. Atingerea lui pe pielea mea alba. As vrea sa raman aici, prizoniera a imbratisarii si a timpului. Mirosul lui cand se apleaca spre mine si imi sopteste „Noapte buna, printesa!”

Mirosul lui cand isi aseaza palma mare pe perna. Sau cand ii urmaresc ochii. Pielea din coltul ochilor ce a capatat, in timp, mici riduri de expresie. De la prea multa concentrare. De la prea mult privit la ecrane.

Intreaga lui faptura imi da putere. Cand il stiu aproape, nu ma tem de nimic pe lume. Stiu ca m-ar proteja cu trupul lui doar, daca doar asta ar avea la dispozitie. Stiu ca ma va tine de mana cand eu voi vrea sa ma opresc, pe marginea drumului, transpirata si obosita. Stiu ca va rade si va face o gluma nesarata ca sa ma vada infuriindu-ma si provocandu-ma sa mai merg putin. Sa mai fac un pas. Sa mai dobor o limita. Sa ajung mai sus. Sa nu ma mai tem.

Stiu ca mirosul lui ma va insoti in zilele ce vor veni. Stiu ca nici o baie lunga, cu spuma sau doar cu saruri nu va putea sterge acest miros din narile mele. Pentru ca viata, oricat de tare ne-ar instraina cateodata, nu stie o astfel de reteta.

Viata este un sir de clipe. O colectie de oameni care vin si pleaca, de lacrimi si de rasete. Ce ramane dupa ce se stinge lumina si fiecare pleaca la casa lui?

Mirosul lui in camera… camasa lui asezata pe spatarul unui scaun… Perna lui aruncata intr-un colt de pat. Jumatatea lui de casa. Jumatatea mea de inima. Intregul.

As vrea sa nu ne fie atat de greu de spus MI-E DOR DE TINE.

As vrea sa nu mai fie atat de greu sa faci, de fiecare data, un pas (INCA UN PAS) spre un om care ti-e drag. Un om care inseamna ceva pentru tine.

E primavara afara si in gand. Undeva, sta sa ploua. Chiar si in ploaia rece, mirosul lui, forma imbratisarii si privirea care spune atat de multe, raman intiparite in irisul meu.

 

 

Suflete pereche, dincolo de timp. Impresii de lectura – Jojo Moyes

Despre suflete pereche am tot scris, in gand, in ultima vreme. Ati auzit despre aceasta teorie a sufletelor pierdute? Se spune ca exista pentru fiecare dintre noi acele suflete pereche.

Cei mai norocosi, le vor intalni si isi vor da seama foarte repede ca este o experienta extraordinar de intensa. Ca ai senzatia ca il cunosti pe celalalt dintotdeauna. Uneori, nu e nevoie de cuvinte pentru a comunica intre voi. Asta nu inseamna ca totul e mereu calm si ca nu exista nici un fel de conflicte si potrivirea de gusturi/pareri/actiuni este 100%. Dar intreaga relatia cu sufletul pereche este una armonioasa, strabatuta de intelegere si lumina, de pace interioara si de sentimentul ca „asa trebuia sa fie”. Sufletele pereche nu sunt, neaparat sau intotdeauna persoane de sex opus cu care ai o relatie roamantica. Pot fi membri ai familiei, prieteni sau colegi. Relatia afectiva cu aceste persoane este foarte profunda si firele care va leaga sunt atat de stranse incat poti descoperi ca simti/stii cand celalalt este trist sau in primejdie.

Suflete pereche si povesti de dragoste

Am citit, de-a lungul vremii, multe povesti de dragoste. Unele m-au prins si m-au surprins. Cateva mi-au ramas adanc intiparite in memorie si le-am daruit mai departe unor oameni dragi, cu speranta de a-i bucura si de a-i ajuta sa creada in iubire, de a avea incredere ca lucrurile se vor rezolva si problemele momentului nu sunt decat pasi spre noi povesti.

Eu cred foarte tare in iubire, in suflete pereche si in capacitatea noastra de a recunoaste un astfel de suflet. 🙂 Cred, de asemenea, ca nu intalnim sufletele pereche de mai multe ori, de-a lungul existentei si avem ocazia sa indreptam lucrurile pe care nu le-am „nimerit” de la inceput.

Fata pe care ai lasat-o in urma scrisa de Jojo Moyes este prima carte a acestei autoare, a aparut la editura Litera (in colectia Blue Moon) in 2016 si m-a tinut conectata la subiectul sufletelor pereche vreo cateva zile.

Desi cartea are peste 400 de pagini, se citeste repede si cred ca merita sa investiti un sfarsit de saptamana pentru a descoperi acest giuvaer.

Din punctul meu de vedere, are cate putin din toate: dragoste, drama, istorie, putin suspans, intorsaturi de situatie, lacrimi, tensiune si un final pe masura.

Si inca…

Astept cu nerabdare sa citesc si Dupa ce te-am pierdut, dar recunosc deschis ca ma simt foarte atrasa de acest stil de a scrie a jurnalistei britanice. Cautand cateva informatii despre autoare, am descoperit ca Jojo se numara printre putinii autori care au castigat de doua ori premiul pentru cel mai bun roman de dragoste al anului (Romantic Novel of the Year Award). Desi nu este un criteriu dupa care aleg lecturile care imi populeaza clipele libere, ma bucur de aprecierea de care se bucura autori care imi sunt si mie dragi.

Observ tot mai des ca oameni care au lucrat in diferite domenii, mai mult sau mai putin artistice, prezinta cel mai fidel viata si stralucirile ei, atunci cand decid ca a venit vremea sa se apuce de scris.

Ma bucur nespus cand descopar, in tot mai multe carti, fotografii sau doar sugestii ale unor suflete pereche. Nu e usor sa vorbesti despre acest subiect si nici intalnirile „intamplatoare” cu aceste povesti nu sunt usor de dus pentru cei care aleg sa isi duca viata constient.

Când m-am întors

Când m-am întors,

Sălbatică şi despletită,

Ţâşnind săgeată vie

din arcul inimii tale,

Eram lacrimă de lumină.

 

Când ai venit,

Cenuşie nălucă a viselor mele,

Te-am lăsat mereu

să-ţi decizi soarta,

mângâiere catifelată pe suflet.

 

Când m-am întors,

Sălbatică şi toată un zâmbet,

Curgeam spre pământ

Şuvoaie calde de emoţie şi drag.

 

Când am plecat,

Rupându-mi zgomotos

Inima din palma ta stângă,

S-au pornit

Cutremure şi taifunuri.

Toate deodată.

 

Când am plecat,

Sălbatică arătare a vieţii tale,

N-ai vărsat nici o lacrimă.

Mă priveai împietrit

şi ochiii tăi şopteau

Nu pleca!

sau măcar…

Întoarce-te degrabă!

 

PS: Minunatele fotografii îi aparţin unui drag prieten… Mulţumesc, Victor!

Instinct (recenzie) by Ioana Duda

O carte care m-a lovit drept în moalele capului. O înghit greu, tocmai pentru că este dură, tăioasă, reală şi îngrozitor de adevărată. Din instinct, am strâns ochiii de fiecare dată când textul a devenit dureros.

Teme repetitive ca relaţia cu părinţii, prejudecăţile celor din jur, greşelile momentului, viaţa la limita supravieţuirii. Spun repetitive pentru că le simt curgând natural din text. Nu deranjant, doar ca un refren familiar.

Mi-au plăcut în mod special câteva pasaje 🙂

Oamenii se întâlnesc. Şi aleg să treacă şi petreacă împreună. Ca, vorba poetului, „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Bărbatul îţi e scut pe pielea goală. Bărbatul îţi e piept pe care să îţi sprijini capul îngreunat de prea multe mici ori mari păcate zilnice. Bărbatul îţi e bucurie şi împărtăşanie. Bărbatul îţi e spovedanie tăcută. Bărbatul îţi stă cuminte şi tăcut pe suflet. Bărbatul te sălăşluieşte şi îţi e templu, şi rugăciune. Bărbatul tău eşti tu, atunci când nu mai poţi fi tu. Preia ştafeta şi te trăieşte el, în locul tău.

Bărbatul nu ţi-l urli, pentru că îţi e iubire şi tot ce-i adevărat pe lumea asta nu are nevoie să fie rostit.Există şi gata. Iar când ştii, nu ai nevoie să îţi confirme nimeni asta. Nici măcar tu. Bărbatul ţi-l trăieşti. Te bucuri de el. Îl priveşti şi îi vorbeşti cu ochii. Cu privirea îl mângâi, pentru că două mâini nu îţi ajung pentru a acoperi atâta suflet. Bărbatul îţi e lumină şi cale dreaptă. Îţi e ibovnic şi aer. Bărbatul îţi e copil, şi frate, şi tată, şi duhovnic, şi camarad.

Şi incă, pentru că Ioana Duda scrie rupt din instinct, tăios şi dor, dar neasemuit, neînchipuit de frumos.

Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ce tu urăşti mai abitir la tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag samă că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum, pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea Îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta, începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost fost frică. Doar ştiu şi eu din astea.

Pare ruptă din realitatea pe care o trăim noi, acum, în România lui 2016-2017. Acidă, o cursă pentru supravieţuire şi reuşita celui mai rapid, mai puternic, mai vivace.

Io nu-s ea, fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară speciile de pe pâmântul asta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu.

Voci ridicate şi o secundă până la renunţare, asta îmi trezeşte cartea.

Aştept cu răbdare să citesc şi ce-a dea doua carte a Ioanei care mi-a poposit în braţe, datorita editurii Herg Benet.

După câteva zile…

Am citit cu sufletul la gură cea de-a doua „bucăţică” de Ioana Duda – Jurnalul primei mele morţi.

Am iubit şi urât-o, pe rând, pe Ioana/Valentina. M-am rugat să nu moară. Să nu apuce să moară. Mi-am exersat, în cap, multe texte pe care să i le spun pentru a o convinge să trăiască. Am iubit îngerul şi m-am trezit, efectiv, încurajându-l şi susţinându-i punctul de vedere. Pentru că aşa sunt şi eu. Nu, nu înger :)! Aşa mă încăpăţânez şi eu să văd partea plină a paharului, să justific orice rană şi durere prin devenirea pe care mi-a adus-o. Cred şi sper, până la capăt.

Noi, de fapt, suntem ca florile. Tot ce avem nevoie e să existăm, pur şi simplu. Dar nu ştim asta. Pentru că ne naştem şi apoi familia ori societatea sau ambele împreună vin şi ne îndepărtează de noi. Unii, cei mai norocoşi, îşi dau seama pe parcurs că le lipseşte ceva. Şi vor începe căutările. Habar nu au ce caută. Unii află că în căutarea lor au plecat, de fapt. Alţii continuă toată viaţa să caute frenetic. Iar alţii înaintează din inerţie. Primii sunt singurii care se vor afla. Cei din a doua categorie sunt ăia care, atunci când află că vor muri curând, îşi fac un bucket list şi încearcă din răsputeri să  recâştige timpul pierdut. Cei din a treia categorie sunt cei care, la sfârşit, se întreabă „Ce ar fi fost dacă?”

Să nu spun, dar o iubesc pe fata asta…Ioana/Valentina sau cum s-o mai numi în continuare… Final perfect, aplauze la scenă deschisă:

  • Ce m-a salvat în dimineaţa asta, îngere?
  • Ceea ce salvează toţi oamenii. Singura salvare care există în toate lumile, văzute şi nevăzute, pe jumătate văzute ori simţite: iubirea.

Fluturi şi iubiri. Irina Binder – impresii de lectură

Întâlnirea cu fluturi

Am citit, prima dată, primele 2 volume din Fluturi, scrise de Irina Binder la câteva luni după apariţie. Am primit atunci, de la un om drag sufletului meu, varianta e-book a poveştii pline de emoţie şi am citit-o pe nerăsuflate, cu zâmbet cât toată faţa şi lacrimi şiroind uneori. M-a răscolit şi m-a făcut să trăiesc mult mai intens orice mică bucurie.

Câteva zile, până am reuşit să parcurg toate paginile poveştilor, nu m-am putut gândi decât la Irina, la Matei şi la Robert. Să vă spun că şi eu sunt tot o Irina, că minunatul meu prim copil se numeşte Matei şi că sunt convinsă că multe episoade din carte seamănă (mai mult sau mai puţin cu bucăţi de viaţa pe care le-am trăit sau care au trecut pe lângă mine)?

Fluturi, iubire, speranţe, vise, îmbrăţişări, dorinţe, gânduri, declaraţii. Toate le regăsiţi în cartea Irinei Binder. Toate vă poartă într-o lume în care totul e posibil, în care viaţa loveşte şi viaţa salvează. O iubire cu fluturi este o viaţă despre care poţi povesti râzând, o poveste de dragoste cu fluturi în stomac este o fărâmă de rai, o promisiune şi o reamintire a ceea ce a fost, este şi s-ar putea să fie.

Acum, după o vreme, după alte lecturi şi alţi fluturi (treziţi la viaţă de oameni, întâmplări sau doar CĂRŢI), am primit în dar, de la bunul şi dragul Moş Crăciun, al treilea volum de … Fluturi 🙂

Am aflat, cu această ocazie, cum a devenit povestea Irinei o colecţie de fluturi, cum a poposit sub privirea doamnei Monica Vişan, fondatoarea editurii For You.

Volumul 3 mi-a reamintit de ce o iubesc pe Irina din carte, dar şi de ce mi-e dragă Irina din oglindă. Citind, pagina după pagină, m-am simţit purtată într-un univers atât de plin de viaţă, de emoţie. Am simţit, cu inconştienţă poate, fiecare lacrimă de drag şi dor. M-am îndoit, o vreme, de final, dar mi l-am dorit, cu tot sufletul. Mi-am dat seama că, după astfel de poveşti, simţi nevoia unui sfârşit luminos.

Nu vă voi povesti prin ce aventuri vor trece Matei, Robert şi Irina în acest ultim (cred?) volum, dar vă las două fragmente care mi-au plăcut 🙂

Fluturi de la EA

Când am primit primul parfum bun din viaţa mea, îl foloseam cu teamă, doar câte puţin şi doar când ieşeam în oraş, ca să nu îl consum. Nu mă dădeam cu el când mergeam să cumpăr pâine, fiindcă nu mi se părea importantă acea ieşire. Ştiam că nu îmi voi mai putea permite altul, cel puţin nu în următorii ani, aşa că îl păstram pentru momente speciale, fără să ştiu că orice clipă din viaţa mea era, de fapt, un moment special. Când mă dădeam cu parfum, mă simţeam minunat! Mi se părea că sunt mai frumoasă şi mai puternică si că toată lumea mă admira. Acum îmi pare rău că nu l-am folosit ori de câte ori mi-aş fi dorit. Ce ştiam eu atunci despre a nu amâna momentele de fericire? Nu ştiam că sfârşitul vieţii mele va veni atât de curând.. .Nu amâna să faci ceea ce îţi place! Parfumează-te chiar şi atunci când stai în casă şi faci curăţenie, dacă aste te ajută să te simţi bine! Nu păstra lucruri pentru mai târziu, nu ţine nimic doar pentru tine! Lucrurile care te bucură şi care te fac să te simţi minunat trebuie trăite din plin şi tot timpul, nu doar cu ocazii speciale. Nimic nu îţi garantează că va exista acel „mai târziu”…

Dacă zilele trecute vă îndemnam să fiţi curajosi în 2017, acum vă propun să vă permiteţi voluptatea zborului de fluturi, să vă oferiţi iubiri frumoase, care să vă întregească inima şi să vă ajute să evoluaţi!

Fluturi de la EL

Şi pentru că vă spuneam că eu am primit zvonul acestor fluturi de la un suflet drag, iată cum explică Robert de ce o iubeşte pe frumoasa şi puternica Irina:

O iubesc pentru că ea e darul pe care viaţa mi l-a făcut ca să cunosc iubirea. O iubesc pentru că este blândă şi bună, pentru că, oricât s-ar strădui câteodată să arate că n-are inimă, este atât de bună, încât ai impresia ca în inima ei s-a adunat toată bunătatea acestei lumi. O iubesc pentru că este puternică, pentru că este responsabilă, pentru că nu trăieşte doar pentru bucuria ei, ci se dăruieşte frumos celor pe care-i iubeşte. O iubesc pentru că schimbă frumos minţile şi vieţile oamenilor, că-i ajută pe toţi să vadă ce au mai frumos în ei, că ochii ei sunt o oglindă frumoasă care-i face să se simtă frumoşi chiar şi pe cei mai urâţi oameni. O iubesc pentru că  orice atingere a ei este mângâiere, pentru că, oricât de bărbat şi de puternic aş fi, în braţele ei devin mic şi dependent de dragostea ei.

Frumoasă declaraţie din partea unui bărbat îndrăagostit, nu? Nici nu mă mir de mulţimea de fluturi pe care i-a provocat Irinei 🙂

Dor. Amnezii trecute

 Mi-e dor de tine cu toată fiinţa mea. M-a pălit tare, în moalele capului şi-n baierele inimii. Cu tine era atât de uşor. Să râd şi să plâng, să cânt şi să dansez. Uneori în chiar aceeaşi silabă a unui cuvânt rostit alene.
E vară plină şi ceasurile rotunde stau să pocnească. Mi se face atât de sete de adierea glasului tău încât mă scurg şi mă revărs.
Şi au trecut atâtea veri în care nu am (mai) adulmecat urmele paşilor tăi prin atrii şi ventricole. Da, atât de simplu. Mi-e dor de tine şi în secunda asta, simt că nu voi mai fi vreodată întreagă, fără tine.
Cum să explic toate astea? Cui? Cine ar putea să înţeleagă? Mereu mi-ai spus că eu sunt altfel, că nu sunt un om obişnuit. De-aici oare trăirea asta intensă? Zbuciumată?
De-aici gândul şi dorul şi setea? De când… De unde… Şi, mai ales, până când? Până unde ar putea să se întindă… Cât de mare să se facă… Cât de lungă şi tumultoasă să îi fie revărsarea pentru ca cineva sau ceva să o poată opri?
Vă mai exista vreodată dor care să nu mă doară? Se va umple golul? Se va şterge rana, sau măcar se va cicatriza şi nu va mai avea puterea să doară atât….? Şi din ce…? Din prea mult soare. Din prea vară. Din prea sete. Din prea dor…
♥♥♥♥♥♥♥♥
Te visez. Începe tu. Spune tu că îţi pare rău…Că nu ştii să îmi spui ce simţi pentru mine, că nu ai curaj să spui vorbele de teamă că te-ar putea durea. Te visez luând atitudine în faţa tăcerii mele… Mă chircesc de durere însă. Tu taci, în continuare şi nu ştii (poate) cât de drag îmi eşti. Chiar aşa, dur şi hotărât să mă laşi pe mine să renunţ iar, la „revolta” mea. La dor încastrat în tăcere.
O să mai fim o vreme înstrăinaţi. O să mai taci o vreme şi eu am să blochez toate canalele prin care ai putea să iei legătura cu mine. De fapt, nu chiar toate… Dacă ai fi vrut, ai fi putut să dai un semn…să laşi o urmă… să arunci un gând…o privire….să laşi orgoliul la o parte şi să recunoşti că am dreptul să îţi cer lămuriri.
Dovezi… Ce aiurea sună!Parcă am fi la tribunal, sau la poliţie…sau la Corpul de control…
Aş vrea să recunoşti, măcar o dată, că ai nevoie de mine. Că îţi place compania mea. Că îţi face bine şi că ţi-o doreşti constant(ă) în viaţa ta. Că sunt importantă în echilibrul sufletului tău. Că ţi-e dor. Să îţi fie dor şi să spui vorbe mari, frumoase….Chiar dacă ştim amândoi că dincolo de ele nu se mai poate merge. Că nu s-a putut niciodată. Că nu se poate, nu în viaţa asta…
Și totuşi tu taci. Tu, deşi exişti undeva în lume, refuzi să spui „Îmi pare rău”, „Iartă-mă”, „Primeşte-mă înapoi, te rog”, „Mi-e dor de tine. Mereu.”…. Tu nu spui asta niciodată, aşa-i? Cu atât mai puţin mie…cea care nu am făcut decât să îţi zgudui din temelii fericirea călduţă. Care m-am încăpăţânat să nu îţi intru ŞI în pat, dar m-am infiltrat adânc în fiinţa ta, în sânge, în vise şi-n scris. Cea al cărei nume nu-l poţi rosti cu voce tare niciodată, dar pe care îţi doreşti să îl strigi în gura mare în fiecare primăvară când prinzi iz de dragoste, de hai-hui şi dor de ducă…
Cea care ştii că nu îţi va purta niciodată numele, dar îţi închipui cum ar fi, totuşi… Cea pe care nu o poţi vedea cu ochiii minţii mamă… Dar o ghiceşti mereu. Tristă sau doar absentă. Un copil femeie sau o femeie copil?
Mă alint, vei spune. Ştiu. O, cât de bine ştiu. Parcă îţi pot simţi zâmbetul nervos, uşor jenat. Dacă ai citi vreodată rândurile astea… Dacă ai mai veni vreodată… Daca ai să meriţi vreodată să îţi mai pun, o dată în plus, sufletul meu în palmă.
Ştii cât poate să doară de fiecare dată când fărâm în picioare toate cioburile mândriei mele şi îţi spun, o dată şi încă o dată, ca (O MARE) parte din mine e a ta? Şi nu de azi, de ieri. Ci dintotdeauna. Şi pentru totdeauna. Că port lungi conversaţii cu tine, în mintea mea. Şi uneori ne certam,şi ne împăcăm apoi. Şi totul e aşa real… Şi ducem o viaţă pentru care nimeni nu ne poate condamna. Şi trăim fiecare zi aşa cum vine. Cu furtună sau doar cu nori. Cu nehotărâri de-o clipă marca dorului din mine şi fraze lăsate în coadă de peşte marca unui alt dor, ce alergă mereu spre tine.
Par aşa reale pentru mine toate…Numai că nu e nimic real, ştii? Şi nu sunt nebună. Doar că… uite, taci iar.
Şi azi taci.
Şi eu, IAR EU, am început să scriu. Pentru că altfel aş simţi că o iau razna şi aş striga în toate cele 4 zări. Şi cum să te strig….când tu poate nici nu mai ştii glasul meu? Cum să te strig când urma paşilor tăi din camera noastră s-a pierdut de atâta vreme? Cum să te strig când tu adormi şi te trezeşti mereu lânga EA? Cum să mă auzi tu dacă nici un pic de dor nu te aduce înapoi, aici?
Eşti fericit? mă întreb mereu… Dacă eşti fericit şi tăcerea ta asta înseamnă… Am să tac. N-am să te strig deci. Dacă venirea anunţată a iernii te-a alungat în cea mai fericită emisferă a oraşului tău? Dacă faci planuri cu pentru un alt dor, dacă îţi sărută tâmpla şi îţi ştie toate gândurile….? Dacă totul nu e decât visul imaginaţiei mele….Dacă totul a fost doar o secundă de nebunie, o rătăcire dintr-o „criză de dor” a unui bărbat….? Cum să ştiu? Cum să cred…?
E târziu. Am obosit. De câte ori ţi-am zis asta….De câte ori m-ai ascultat? De câte ori ai înţeles? De câte ori, iubire? Şi totuşi….Iată-ne iarăşi aici. În pustiul tăcerii dintre două orgolii. Iată-ne iar însinguraţi şi trişti. Iar 2. Iar noi, cu n mic.
Poate ar trebui să ştii. Poate vorbele astea, aşa nebune, aşa răzleţe, ar fi în stare să îţi spună, altfel decât am ştiut eu, că doare. Nereacţia ta doare. Mai mult decât cearta. Mai mult decât îndepărtarea ta chiar. Şi rănile se adună. Şi dor. Năprasnic dor. Iar dor.
Şi nu ştiu cum să îţi mai spun că am nevoie să fii mare, puternic şi să mă faci bine. Am nevoie ca tu să mă „repari” pentru că, vezi tu, iubire, toate rănile despre care vorbesc poartă numele şi amprenta ta.
Taci şi azi…Iar eu mai mor puţin…Mai sângerez vise şi gânduri. Şi tot te strig, mut, în privirea pierdută, stinsă. Şi nu te văd, nu te aud venind. De nicăieri.
♥♥♥♥♥♥♥♥
Aș vrea să îţi pot spune „ne vedem acuşica”…. Aş vrea să număr orele până când te voi vedea şi aş vrea să tresar auzindu-ţi paşii. Aş vrea să cred că mă pot teleporta acolo unde eşti, când ţi-e greu, când mi-e dor, ca să fie iarăşi bine… Aş vrea să mă încarc de energie privindu-te cum sufli în lumânările tortului aniversar, cum îţi sclipesc ochiii de bucurie desfăcând cadouri şi cum zâmbeşti enigmatic în aşteptarea invitaţilor dragi. Aş vrea să ştiu ce visezi şi care e primul tău gând, dimineaţa. Aş vrea să îmi adormi alături, uneori, şi să întind doar mâna, în somn şi să te pot atinge.